Ploaia idioţeniei. Lucian Boia şi românizarea

Cînd am scris prima dată despre carte, am scris de fapt despre un interviu al lui Lucian Boia. Acum, am citit volumul „cu creionul în mînă”, cum obişnuia să spună Thomas Mann.

Atunci, am constatat că titlul este unul foarte inspirat; acum pot spune că întreaga dezvoltare este una deosebită. Dar citind pe îndelete, am observat, fireşte, lucruri şi mai interesante.

Un exemplu trist de la pagina 57: „Cel mai bun mijloc de a eluda problemele delicate este, evident, acela de a nu vorbi despre ele. 

O masivă istorie a Transilvaniei a fost publicată recent la Cluj. Sunt trei volume: ultimul se opreşte la 1918! O sinteză într-un volum lasă la prima vedere speranţa unei aduceri la zi; într-adevăr, ultimul capitol se intitulează Transilvania după 1920. În fapt, sunt doar cîteva pagini şi vagi consideraţii aproape fără nicio legătură cu subiectul anunţat. Să înţelegem că 1918 a însemnat pentru Transilvania „sfîrşitul istoriei”?” Este vorba despre o lucrare coordonată de Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler şi András Magyari. Ce transilvanism eficace, de trei naţiuni! Continuare firească a moştenirii ceauşiste şi kádáriste conform căreia nu există nici o tensiune, şi dacă eventual ar exista totuşi, o s-o rezolvăm noi şi cumsecade!

Pe pagina 71, stă scris:

„Expresia deplină a politicii centralizatoare şi uniformizatoare este atinsă de fiecare dată sub guvernările liberale. În fond şi Constituţia din 1923, cu sintagma stat naţional unitar, este opera Partidului Naţional Liberal.”

Acum înţelegem de ce este atît de neliberal, pînă astăzi, liberalismul românesc, de ce sunt atît de puţini liberali adevăraţi. 

De la pagina 102, lucruri mai vesele. Lucian Boia este un om sobru, care-şi controlează umorul. Am crezut că nici nu-l are „la activ”, dar iată ce scrie: 

„În simbolistica vremii, pînă în 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunismului român, stă alături de evreica Ana Pauker şi de ungurul Vasile Luca. Cîţiva ani mai tîrziu, direcţia a început să se schimbe şi, în cele din urmă, după ce trecuseră prin cea mai antinaţională variantă de comunism, românii aveau să o cunoască şi pe cea mai naţionalistă, pentru a nu rata nimic din ceea ce le putea oferi un asemenea regim.” Tot aşa şi la pagina 107: „În anii 80 era deja interzis să se mai abordeze separat istoriile regionale. În cel mai bun caz, o carte despre Banat se ascundea sub titlul Românii din sud-vestul ţării. Pînă şi meteorologia a fost obligată să se supună: nu mai putea să plouă în Moldova; fenomenul, dacă totuşi avea loc, trebuia să se petreacă în nord-estul României.” Cu vremea asta, te doare capul... Dacă-l asculţi pe Breban, poate că o să plouă iarăşi în centrul României, şi asta datorită lui Gabriel Liiceanu...

Poate că Boia ştie să glumească pentru că este vorba despre o perioadă pe care a trăit-o din plin. Născut în 1944, a simţit „binefacerile” unui regim idiot. A reuşit să răzbată şi să trăiască într-un regim despre a cărui idioţenie poate vorbi deschis măcar.