Poate ideologia să însemne ceva mai mult decât „idee rea“?

Întrebarea din titlu a fost punctul de plecare pentru o cercetare postdoctorală pe care am întreprins-o în anii din urmă şi ale cărei rezultate se regăsesc între copertele celui mai recent volum pe care l-am publicat, „Ipostaze ale ideologiei în teoria politică“, la Editura Polirom din Iaşi, cu o Prefaţă de Dan Pavel, carte din care redau aici câteva fragmente introductive.

„Cauza demersului meu se află în convingerea relativă la necesitatea de a recupera o lectură interpretativă a politicului şi a politicii, una care să depăşească schematismul de factură pozitivistă predominant, în cea mai mare parte a veacului trecut, în domeniul ştiinţelor politice, un schematism ale cărui efecte sunt identificabile şi în prezent. În alţi termeni, consider, pe urmele lui Eric Voegelin, că realitatea socio-politică este pre-existentă încercărilor de teoretizare a acesteia, multe dintre ele tributare unui „nominalism conceptual” în conformitate cu care există numai faptele măsurabile matematic. Mai mult, această viziune susţine că tot ceea ce ţine de „auto-interpretarea societăţii”, fiind, cu alte cuvinte, inaccesibil unor metode al căror nucleu este prioritatea „operaţionalizării”, pur şi simplu nu există. Dacă, totuşi, existenţa elementelor considerate „metafizice” sau ca ţinând de „iraţional” (id est de „neştiinţific”) este măcar conceptual admisă, acestea sunt (...) fie marginalizate, fie plasate în zodia „negativului”.

Astfel de elemente conceptuale mă preocupă în cartea de faţă. Capul de serie este, evident, ideologia, pe aliniamentul propus de analiza interpretativă pe care am publicat-o în anul 2009, sub titlul Reinventarea ideologiei (Editura Institutul European, Iaşi - http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1026). I se alătură alte concepte „condamnate” în spiritul pozitivist conturat sub egida unei iluzorii, din punctul meu de vedere, „obiectivităţi ştiinţifice”, precum violenţa politică, imaginarul simbolic, utopia şi mitul.

Miza principală a scrierilor lui Daniel Şandru se leagă de restaurarea deopotrivă a importanţei politice a ideologiei şi a demnităţii epistemologice a termenului de „ideologie”. Dan Pavel, Prefaţă

Consider că redimensionarea acestora este necesară, dat fiind efectul de „dezintegrare a înţelesului” proiectat asupra lor de foarte des clamata „ştiinţificitate” vizibilă în plan academic, al cărei pandant este, în mod doar aparent paradoxal, opera de „vulgarizare” a semnificaţiilor alterate ce le sunt atribuite, întreprinsă de jurnalişti, analişti şi comentatori politici, dar şi de intelectuali publici care provin din afara domeniului ştiinţelor politice.

Recuperarea elementelor conceptuale amintite şi re-poziţionarea lor din unghi teoretico-politic deţine, aş spune, şi o calitate instrumentală: ele îmi sunt de folos în încercarea de a analiza anumite ipostaze ale ideologiei, atunci când acest concept este să fie interpretat, din perspectiva rolului său politic, în relaţie cu anumite structuri sau/şi cu anumite procese ori cu anumite poziţionări intelectuale.

Ideologia şi seducţia imaginarului politic

Primul capitol al cărţii plasează ideologia în contextul seducţiei exercitate de imaginarul politic. Conceptualizarea sa ca (şi de aici ipostaza de) „figură tare” a unei astfel de structuri configurate în orice societate îmi permite, într-o primă secţiune, să pun în discuţie maniera în care se realizează construcţia simbolică a violenţei politice. Apelez, în această direcţie, la modul de manifestare ideologică a puterii imaginarului, la expresivitatea simbolică a valorilor şi acţiunilor politice, pentru a susţine teza normalităţii sociale a prezenţei violenţei atât în societăţile totalitare de factură „tribală”, cât şi în societăţile plurale.

Trasând cadrul general al problematicii imaginarului politic, această secţiune deschide calea spre chestiunea fantasmelor identificabile în cazurile tuturor ideologiilor particulare configurate în modernitate, dintre care aleg spre exemplificare, în cea de a doua parte a capitolului, liberalismul. Motivaţia acestei opţiuni se plasează în logica prezentului istorico-politic şi are, în plus, o raţiune epistemologică pe care o asum. Vorbind în sens larg, desigur, liberalismul marchează, începând din 2008, cea de a doua mare criză a lumii occidentale, după cea din 1929-1933, şi cred că e important să pun în discuţie unele dintre presupoziţiile care îl împiedică, din punctul meu de vedere, să articuleze un parcurs ideologic credibil în plan acţional.

Tocmai în acest sens, punând faţă în faţă asumpţiile modernităţii liberale şi provocările epocii noastre, susţin că şansa teoretică a liberalismului este astăzi aceea de a renunţa la pretenţiile doctrinare sau la cele filosofico-politice pentru a-şi asuma un foarte bine delimitat statut ideologic. De aici decurge şi raţiunea epistemologică a demersului meu de a prezenta ideologia în ipostaza particulară a liberalismului. Este vorba, mai exact, despre o încercare de răspuns la o întrebare pusă de acelaşi Eric Voegelin: „Este posibil ca teoreticianul să fie o persoană situată în afara realităţii sociale sau, dimpotrivă, el este mai curând o parte a acesteia?”.

Asum un posibil răspuns la această întrebare de pe poziţia ideologică a unui liberal moderat: consider că individul ia parte la procesul mai sus-pomenit, acela de „auto-interpretare a realităţii sociale”, pe care îl influenţează, fiind, la rândul său, influenţat de acesta. Nu este vorba, aici, de determinism social, ci despre o modalitate de a înţelege procesul cunoaşterii socio-politice şi, prin aceasta, însăşi existenţa umană în plan social. Cea de a treia secţiune a primului capitol discută raportul dintre ideologie şi miturile politice (ele înseşi având un rol important în planul cunoaşterii sociale) şi plasează ideologia în ipostaza de context al manifestării discursului mitologic, prin trimitere la anumite structuri mitico-politice identificabile în spaţiul public al României postcomuniste.

Ideologia şi fascinaţia „religiilor politice”

În cel de-al doilea capitol am în atenţie raportarea ideologiei la fascinaţia pe care o exercită în plan social „religiile politice”, pe care le identific, din perspectiva demersului meu, prin trimitere la totalitarism şi, respectiv, la populism. Prima secţiune se referă la ipostaza anti-politică a ideologiei totalitare, pe care o circumscriu în contextul caracterului non-contractualist pe care aceasta o propune. Mă orientez, practic, spre analiza elementelor care fac din această religie a terorii politice o cale deschisă pentru anihilarea individualităţii şi a structurii politic-contractualiste specifică modernităţii, cale la capătul căruia se instituie, prin birocratizarea răului, ceea ce numesc statul ilegal-raţional.

Sunt apoi interesat să sugerez o modalitate de utilizare a studiilor privind fenomenul totalitar în sensul unui instrument analitic, prin apel la poveştile de viaţă ale celor afectaţi de proiecţiile acestei inginerii sociale al cărei nucleu dur a fost industrializarea violenţei politice de factură teroristă. Cât priveşte populismul, acesta e tratat în cea de a doua secţiune a capitolului, acolo unde ideologia este devoalată în ipostaza sa anti-procedurală, prin raportare la tipul de organizare politică ce este caracteristic democraţiei reprezentative. Utilizez, în acest sens, două tipuri de abordare a populismului (pe care îl consider a fi, fenomenal şi ideologic, o religie politică soft a epocii noastre), una genealogică şi una teoretico-politică, încercând să-i relev caracterul trans-doctrinar şi procesual, ceea ce îl transformă într-o veritabilă provocare la adresa democraţiei atât în prezent, cât şi pentru viitorul apropiat.

Ideologia şi procesul democratizării

Cel de-al treilea capitol al volumului plasează ideologia în contextul procesului de democratizare. Mai exact, ipostaza pe care o conturez aici este aceea a ideologiei democratice, al cărei rol mi se pare esenţial în articularea cadrului instituţional, valoric şi atitudinal necesar dezvoltării unei democraţii consolidate.

Tratez problema raportului dintre ideologie şi democratizare făcând apel la ceea ce  consider a fi doi dintre cei mai importanţi „piloni” ai fundamentării acestui proces. Astfel, într-o primă secţiune, interesul meu se îndreaptă spre maniera în care elitele politice din ţările postcomuniste s-au plasat faţă de vaorile proprii ideologiei democratice. Dezbat, din perspectivă interpretativă, variatele repere normative ale teoriilor politice relative la procesul de democratizare şi la consolidarea democraţiei, pentru a etala apoi rolul pe care elitele politice îl deţin în orientarea ideologică a statelor foste comuniste.

În cea de a doua secţiune, referindu-mă la cazul României contemporane, pun sub lupă sistemul mass-media, modalităţile de manifestare mediatică în spaţiul public postcomunist şi rolul acestora în diseminarea valorilor aparţinând ideologiei democratice. Identific democraţia cu o „practică de gândire” şi relaţionez această problemă cu instituţionalizarea „agorelor media” la nivelul spaţiului public, pentru a putea dezvolta apoi o analiză relativă la competenţele civice ale cetăţenilor, ca subiecţi ai unui discurs al autorităţii ce se transmite, deopotrivă, dinspre sistemul mediatic şi dinspre elitele politice.

Ideologie şi opţiuni intelectuale

Capitolul final atinge un punct nevralgic, acela al poziţionărilor ideologice ale intelectualilor publici. În acest cadru, ideologia este surprinsă în ipostaza opţiunilor politice care îi determină pe reprezentanţii elitei intelectuale să se manifeste în spaţiul public. Prima secţiune a acestui capitol creionează cadrul general al unei analize care se concentrează asupra alegerilor ideologice pe care le-au făcut anumiţi intelectuali în România interbelică. Pun la lucru, în acest sens, ipoteza posibilităţii re-evaluării interbelicului românesc, prin trimitere la analiza filosofică, la cea istorică, la cea sociologică şi, respectiv, la cea ideologică.

Fiecare în parte contribuie, în optica mea, la configurarea unei imagini de ansamblu, a unei „fotografii de epocă” de natură să releve că, într-o perioadă în care atracţia totalitară i-a făcut pe intelectualii reprezentativi să susţină atât ideile extremei-dreapta, cât şi pe acelea ale extremei-stânga, au existat şi glasuri ce au avertizat, împotriva curentului, cu privire la pericolul pe care îl implică atitudinea anti-democratică. Două astfel de cazuri analizez în celalte secţiuni ale capitolului: cel al filosofului şi sociologului Petre Andrei, care, în scrierile sale, ca şi în discursurile publice şi/sau politice s-a manifestat critic atât faţă de fascism, cât şi faţă de bolşevism, pledând pentru respectarea regulilor democratice (deşi, în mod ironic, a ajuns el însuşi să servească, în calitate de ministru, guvernului de factură fascistă instaurat de Regele Carol al II-lea, pentru ca apoi să fie împins la moarte de ameninţarea fascismului legionar); cel al intelectualului liberal Nicolae Steinhardt, a cărui publicistică de tinereţe relevă o clară opţiune ideologică în favoarea unei ordini juridice specifice „societăţii deschise”.

Sunt, toate acestea, câteva dintre ipostazele în care, prin aceste studii de teorie politică, realizate în manieră interpretativă, am surprins ideologia. Fiecare în parte şi toate laolaltă îşi propun să depăşească stadiul negativităţii alocate îndeobşte acestui concept, precum şi celor care îl însoţesc în periplul pe care l-am propus aici.

Această încercare de redimensionare a conceptului de ideologie este, în mod evident, una de factură normativă. Rămân la ideea că o teorie integrată a ideologiei, care să utilizeze ca principal instrument analiza ideologică şi care să reunească palierul general şi cel al manifestărilor particulare reprezintă nu numai o provocare intelectuală, ci şi un obiectiv al teoriei politice contemporane. Din acest punct de vedere, excursul redat în cartea de faţă reprezintă doar o contribuţie minimală.”