Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Poeta şi actriţa Ioana Crăciunescu: „Nu am vrut copii ca să nu dau pionieri patriei“

38
17 May 2015 01:56:49
Autor: Simona Chiţan
Ioana Crăciunescu                                                     FOTOGRAFII: Paul Buciuta - Tango
Ioana Crăciunescu                                                     FOTOGRAFII: Paul Buciuta - Tango

Poeta şi actriţa Ioana Crăciunescu, emigrată în Franţa în 1990, povesteşte despre ce înseamnă să rămâi un artist adevărat între două ţări şi două culturi. Actriţa nu a avut curaj să fie mamă în perioada comunistă.

Pe actriţa Ioana Crăciunescu (64 de ani) o putem vedea în spectacolele de la Sibiu, în fiecare vară, în timpul Festivalului Internaţional de Teatru. Este cunoscută prin roluri de mare încărcătură tragică. Spectatorii care au văzut-o în Clitemnestra din spectacolul „Electra“, regizat de Mihai Măniuţiu la Sibiu, n-o mai pot uita. Cei mai mulţi o identifică pe actriţă cu personajul Ana din filmul „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii“, ecranizarea lui Mircea Mureşan după romanul „Ion“, de Liviu Rebreanu. Pe poeta Ioana Crăciunescu am întâlnit-o la începutul lunii mai la Festivalul de Literatură „Turnirul scriitorilor“ de la Sighişoara. Plecată în Franţa de 15 ani, poeta spune tranşant lucrurilor pe nume. Cuvintele ei taie în carne vie. Deşi născută în Bucureşti, detestă Capitala pe care o vede ca pe o imensă tarabă de silicoane. Are dublă cetăţenie, îşi împarte viaţa între două ţări şi două culturi, română şi franceză, la fel cum îşi împarte talentul în actorie şi în poezie. Joacă pe scenele din Franţa şi revine în România, unde s-a apucat să restaureze case şi biserici uitate din Ardeal. Face evenimente culturale  în conacele de la Aţel şi de la Pelişor, din judeţul Sibiu. Locul ei de suflet rămâne însă casa de la Bulbucata, într-un sat dinspre Giurgiu, unde lumea noastră artistică poposeşte la o „vâlvătaie“ stropită cu vin.

„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns să daţi la Teatru?
Ioana Crăciunescu:
 M-am născut dintr-o mamă refugiată şi dintr-un tată bucureştean. Mama avea patru clase primare, tata era inginer constructor. Am moştenit de la tata patima pentru lemn şi zidărie. Le-am spus părinţilor că dau la facultate la Istoria Artelor. Am dat însă la Teatru. La examen, am recitat poemele  mele, le-am ştiut pe dinafară. Nu am făcut nicio altă pregătire suplimentară pentru facultate. Avem 17 ani şi jumătate când am dat la Teatru. Erau 2.000 de candidaţi pentru 10 locuri, după probele eliminatorii am rămas 300 de candidaţi pentru cele 10 locuri. I-am avut profesori pe Zoe Anghel Stanca şi pe Moni Gherleter. Însă mergeam şi la orele de regie, unde erau profesori Radu Penciulescu şi David Esrig. Eram o „carne bună de scenă“. Îmi plăcea mai mult la Regie decât la Actorie.


Ce sunteţi mai mult, poetă sau actriţă?
Eu sunt un fel de trei în unu, adică şampon, cremă şi balsam. Da, sunt poet, sunt scriitor, sunt jurnalist, sunt creator, sunt zidar, sunt gospodină foarte bună, sunt un bun băutor, sunt un bun apreciator al vieţii. Încep însă să mă împrietenesc şi cu moartea într-un ritm agreabil.

Cum se petrece alchimia dintre cuvinte în poezia dumneavoastră?
Povestea e foarte simplă. În mod sigur eu sunt la început. Cum se spune că lumea s-a făcut în şapte zile, în primele şapte zile ale vieţii mele în mod sigur am fost scriitor. Am suferit şi sufăr de o timiditate care nu se vede, dat fiind faptul că meseria de creator, de artist, m-a învăţat să mă baricadez, să baricadez poetul şi să-l apăr. Nu neapărat pentru că noi am avea o meserie frivolă sau care poate să fie spadasină, aşa, ci pentru că îţi poţi învinge timiditatea. Eu aproape vomit de fiecare dată înainte să intru în scenă, după vreo 45 de ani de când fac meseria asta. Numai că în secunda în care intru, totul se limpezeşte şi de fapt e important ce poţi să dai din tine, nu de-a lungul experienţei în teatru, cât experienţei de viaţă.

Când scrieţi? Când sunteţi cel mai inspirată?
Tot timpul scriu. Drumurile îţi dau acel spaţiu care este între două lumi, acel spaţiu dintre două adrese, ele sunt cele mai hrănitoare, când eşti între tine şi tine, ştii de unde ai plecat şi unde ai vrut să ajungi. Te afli ca într-o celulă curată, amniotică, în care simpla trecere a peisajului sau a norilor – dacă eşti în avion – îţi dă reculegerea locului pe care îl părăseşti pentru cel pe care vrei să-l găseşti.

„NOTA MEA DRAMATICĂ E NATIVĂ“

Cum v-au modificat rolurile pe care le-aţi jucat?
Am jucat „Fraţii Karamazov“ din ’79 până prin ’90, aproape 11 ani. Ecaterina Ivanovna mea, pe care o jucam la 29 de ani, n-o jucam la fel la 40 de ani. Chiar dacă la 29 de ani respectam impecabil replicile, la 40 de ani, vocea, corpul se purtau cu altă maturitate şi cu o altă înţelegere. De fapt, spiritul creator nu are vârstă. De aceea ne place să citim clasicii de mai multe ori, să pricepem de fiecare dată ceva în plus.

Aţi jucat toate marile rolurile clasice.
Da. Cam în toate tragediile.

De ce aţi preferat mai mult acest registru?
Probabil că nota mea dramatică e nativă, pentru că, recunosc, primele lucruri care mă impresionează sunt lucrurile triste. Mă impresionează bătrânii fără nicio putere de rezistenţă, căderea umană, durerea asta nevorbită, nespusă la televizor. Mă dor enorm de multe lucruri în fiecare secundă. Şi probabil că soiul ăsta de tremolo al vocii vine din această interiorizare profundă pe care o am faţă de starea noastră trecătoare, de oameni mai mult suferinzi decât fericiţi. Clipele de fericire nici măcar nu sunt un joc de artificii, sunt ca o petală care îţi cade pe nas din când în când. Probabil că din cauza asta am fost mai des distribuită în roluri clasice. Dar eu, când spun că am un spirit ludic, poate că l-am şi învăţat. Nichita Stănescu era un ludic. Nina Cassian era o ludică. Toţi suferim de ceva. Dar nu e frumos să te plângi şi să-ţi arăţi rănile, e bine să păstrăm ce e inocent şi frumos şi viu în noi.


FĂRĂ COMPROMISURI
Ce însemna compromisul în comunism?

A nu face compromisuri înseamnă să nu trădezi primele zece porunci. Nu am spus niciodată o poezie artistică, nu am jucat în niciun film politic, în vremea comunismului. Mai mult, m-am internat într-un spital deşi nu eram bolnavă, după ce Nicolae Ceauşescu a cerut nominal, după filmul „Ion...“, să prezint un congres la Sala Palatului. Am înghiţit nişte pastile, m-am îmbolnăvit subit... Dacă nu m-aţi salvat, eu mă salvez singură, le-am zis. Au trebuit să suspende spectacolele mele de la teatrul Nottara. Aşa am înţeles eu să nu fac compromisuri.

Aţi devenit actriţă la Teatrul Nottara. Cum erau urmăriţi artiştii de Securitate?
La Nottara am semnat o hârtie, în care ni se cerea ca, dacă ne întâlnim cu un străin, să nu vorbim cu el. Ne distram. Semnam, dar nu respecta nimeni asta. Mai multă securitate e acum, când telefoanele sunt ascultate, când toată lumea toarnă pe toată lumea.

PRIETENĂ CU FOŞTII SOŢI

Aţi fost căsătorită de trei ori...
Îi iubesc în continuare pe toţi cei trei soţi. Ca orice iubire adevărată, dacă iubeşti o dată, nu ai cum să te dezici de ce ai iubit. Am rămas prietenă cu toţi foştii mei trei soţi. Pentru partenerii mei e greu să accepte că eu iubesc şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul. Am două motoare puternice în viaţă: prietenia şi demnitatea. Cea mai fidelă iubire a mea este prietenia.

Aveţi regrete că nu aveţi copii?
Recunosc că am trăit acea epocă urâtă, nu am dorit să dau pionieri patriei. Am făcut tot ce se putea ca să nu am copii, la ora asta nu regret deloc. Am avut momente de îndrăgosteală, când aş fi vrut să am copii şi nu am mai putut. Nu am regrete. Am enorm de mulţi copii care nu sunt ai mei, am mulţi tineri în jurul meu, îi ajut cum pot, sunt ca răţuştele pe lângă mine. Îi învăţ să zboare. Am capacitatea să-i învăţ pe oameni să zboare. Dacă aş fi avut un copil, m-aş fi ocupat poate numai de un singur puiuţ, care ar fi putut să zboare numai până la gard. 

„Mă recunoşteau şi întorceau capul de ruşine că mă văd făcând clătite“

Aveţi cetăţenie franceză? Când aţi învăţat franceza?
Am dublă cetăţenie. Am cetăţenie franceză de douăzeci şi ceva de ani. Virgil Tănase mi-a propus să joc „Cadavrul viu“ de Tolstoi. Distribuţia era cu actori francezi, iar eu nu ştiam deloc franceză şi am învăţat textul de pe casete audio. Făcusem franceză la şcoală, dar nu ştiam să pronunţ. Ştiţi că noi, poeţii, suntem chiulangii. Noi chiuleam de la ore ca să scriem poeme pe culoar. Nu era o franceză pe care să o pot folosi. În decembrie 1989 eram incapabilă să rostesc „La mulţi ani“ în franceză, iar în septembrie jucam rolul principal în „Cadavrul viu“ la Paris. Mulţumesc pe această cale tuturor minerilor care au dus bastoanele atât de departe încât m-au obligat să învăţ franceza după ureche şi să joc şi să nu să fiu bătută în Piaţa Universităţii.

MESERIA TE-A ALES PE TINE

E greu să fii poet în Franţa?

Noi, poeţii nu câştigăm niciunde. Nu avem cum să câştigăm. Dacă nu faci reclame, nu ai bani. Indiferent că joc în „Electra“, că fac 700 de monologuri, că joc eu Shakespeare, nu, ăia nu sunt bani. Odată ce ai o meserie, nu ai ales, te-a ales ea pe tine. Odată ce ai o anumită vocaţie tragică sau a risipirii de tine, această vocaţie trebuie să o respecţi, pentru că ai fost ales pentru ea. Nici măcar nu te gândeşti că ai putea face altceva. Nici măcar nu te poţi gândi că ai putea muri într-un motel vânzând Coca Cola. Poţi să vinzi zilnic Coca Cola în motel, ca să poţi juca seara. Asta e diferit. Eu am făcut enorm de multe meserii. Am întâlnit români care mă recunoşteau şi întorceau capul de ruşine că mă văd făcând clătite. Da, făceam clătite ziua, iar seara jucam în spectacol. Nu mi-e deloc ruşine să muncesc, chiar îmi place şi mă destresează. Munca îmi înlocuieşte alte angoase care poate m-ar face să dispar mai repede decât am eu de gând să dispar.

Cum e privită România din Franţa?
Cum e privită Franţa în România. Lipsa de a cunoaşte şi de a fi dispus să cunoşti îi caracterizează şi pe francezi. Orice ţară are deştepţi, proşti, oameni care vor să cunoască, oameni care refuză cunoaşterea. Nu e mai bine la ei decât la noi din acest punct de vedere.

Între cele două lumi, România şi Franţa, cum vă împărţiţi?
Lumea mă percepe diferit, nu pentru că lumea ar sta pe loc, ci pentru că încă plătim tributul unor ani gravi, în care ideea că dacă sari şotronul peste graniţă eşti ori exilat, ori „diasporat“. Am şi făcut o glumă: „Iată-mă-s diasporată / visul mi s-a împlinit/ de-acum sunt cea mai aleasă / şi tot neamul mi-am mărit“. Totuşi, din ’90, de când lumea a avut dreptul să circule, toţi am avut dreptul să sărim şotronul peste graniţă. Unii o fac cu bazooka, cu furtul, cu drujba, alţii o fac cu spiritul ideilor şi învaţă, unii sunt performanţi şi arată o Românie frumoasă, pe care noi o avem, dar pe care tocmai noi o denigrăm.

FOTO: Mihaela Marin

Ce v-a dăruit Franţa?
Franţa mi-a dat acest du-te-vino, care n-a fost numai în Franţa, a fost şi în Japonia şi în alte ţări pe unde am mai zburat cu corpul şi cu gândul. Franţa mi-a dat distanţarea faţă de lucrurile care mă dor, pentru că am fost născută să mă doară. O să rămân cu o durere în suflet faţă de frumuseţea asta pe o avem în jurul nostru, în România, şi pe care nu ştim să o preţuim. Nu vreau să dau citate din Boia sau din Cioran sau din marii noştri scriitori, gânditori, însă ei descriu această stare incredibilă: să ai totul şi să nu ai de fapt nimic.

De ce nu prea sunteţi văzută în Bucureşti?
Bucureştiul l-am considerat primul focar negativ al acestei ţări. În cadrul unei democraţii originale, Bucureştiul a devenit o celulă canceroasă. Eu cunosc ţara asta foarte bine, mă opresc şi vorbesc cu oameni în pieţe, pe străzi, în cimitire. Bucureştiul rămâne oraş al anomaliilor, o tarabă de prost gust, o piaţă de silicoane.

Care a fost cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră?
Cea mai fericită noapte şi cea mai fericită zi din viaţa mea în România a fost cea în care toţi românii de pretutindeni, inclusiv cei de la Aţel, unde am votat la primărie, a fost ales Klaus Iohannis. E o mărturisire sentimentală, dar care la un alt interviu, fiind întrebată – dacă îmi place sau nu rezultatul alegerilor, am răspuns ludic: „În sfârşit avem un preşedinte înalt“. Cred din inimă în acest preşedinte. Îţi jur că în noaptea de dinaintea alegerilor am plâns pe perna din Aţel. Mă bucur că Iohannis ştie cel puţin două limbi străine, ne va reprezenta demn în lume. ;

„Aaa... dumneavoastră aţi jucat-o pe Ana“

Cum a fost experienţa rolului Ana din filmul lui Mircea Mureşan?
Îi mulţumesc lui Mircea Mureşan că filmul „Ion“ a rezistat 35 de ani şi că lumea din Mediaş, din Sighişoara sau Sibiu încă mă mai recunoaşte şi îmi spune, „Aaa, dumneavoastră aţi jucat-o pe Ana“. Experienţa Ana a fost meritul regizorului, pentru că eu eram percepută ca o fiinţă destul de boemă, modernă. Înainte făcusem doar „Ediţie specială“ a lui Mircea Daneliuc. Eram total atipică pentru ideea de ţărancă şi l-am întrebat pe Mircea Mureşan cum de s-a gândit la mine. Mi-a spus că m-a văzut pe stradă într-o zi ploioasă: „Aveai aşa o privire obidită şi nefericită“. Ieşeam de la nişte repetiţii şi mă duceam să mă văd cu Nichita Stănescu. Eram toţi amărâţi într-o epocă amărâtă. Era drumul acela de trecere a omului singur. El a văzut probabil ce este în sufletul meu şi m-a chemat să dau probe. Am început să-mi anunţ prietenii că am luat probele şi voi juca pe Ana din „Ion“. Reacţia a fost: „Tu??!“. Era o mirare şi descurajare atât de mare în toate reacţiile... Eu nu aveam îndoieli, dar era foarte neplăcut ca prietenii apropiaţi să nu aibă încredere în tine. Singura persoană care a crezut în mine a fost Geta Dimisianu, care corecta una dintre cărţile mele - scoteam a doua carte la Cartea Românească. I-am spus: „Ştii, Geta, o să fiu Ana“. Geta a ridicat ochii pe de manuscris şi mi-a răspuns: „O să fii foarte bună!“ (râde). Mai am o frumoasă amintire. La premieră, la Sala Palatului, pe scenă am urcat de braţ cu Marin Preda şi Mircea Dinescu, cavalerii mei de onoare. Faptul că la 35 de ani de la premieră acest film încă rezistă îmi dă o nostalgie nu numai a literaturii, ci a acestei lumi în care am avut şansa să cunosc oameni ca Eugen Lovinescu, ca Emil Botta.

Ce i-aţi dăruit personajul dumneavoastră?
A fost foarte amuzant. Eu sunt foarte fotogenică, urâtă în viaţa reală, frumoasă pe hârtie. Florica era deosebit de frumoasă în viaţă, deloc fotogenică. Eu aveam o patimă pentru Rebreanu, ea nici nu-l citise. Ne-am trezit, după primele secvenţe filmate, că nu se înţelegea drama, nu se înţelegea de ce Ion nu mă iubeşte pe mine.

Ce aţi făcut în această situaţie?


I-am dat Anei umilinţa necesară ca să iasă Florica în evidenţă. (Zâmbeşte)

Întoarcerea în Ardeal

 

Peste 50 de roluri la Teatrul Nottara

Nume: Ioana Crăciunescu

Data şi locul naşterii: 13 noiembrie 1950, Bucureşti

Starea civilă: divorţată

Studiile şi cariera:

- În 1973 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică

„I. L. Caragiale“ din Bucureşti şi a devenit actriţă a Teatrului Nottara.

- A jucat la Nottara mai mult de 50 de roluri şi în 1974 debuta pe marele ecran cu filmul „Actorul şi sălbaticii“. În 1980 întruchipa rolul Anei în „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii“.

Volume de poezie:

„Duminica absentă“

(Cartea Românească, Bucureşti, 1980), „Supa de ceapă“ (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981 şi Editura Brumar, Timişoara, 2007), „Iarna clinică“ (Cartea Românească, Bucureşti, 1983), „Maşinăria cu aburi“ (Editura Eminescu, Bucureşti, 1984), „Creştet şi gheare“ (Cartea Românească, Bucureşti, 1998).

- A jucat la Paris, la teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar şi la Avignon, în Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri în „La Philosophie dans le boudoir“ de Sade, „Les Liaisons Dangereuses“

de Laclos, spectacole jucate în limba franceză.

- În România joacă la Teatrul Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu. A jucat în ţară în spectacolul, „Hamlet. Intolerable“, cu o distribuţie română, franceză şi maghiară, în turneu internaţional în 2004.

Locuieşte în: Paris

Ce mai face acum Ioana Crăciunescu?
Ia aspirină şi paracetamol...Am publicat o poezie în cartea mea „A doua duminică absentă“ care se numea „Sfaturi de îndepărtat răceala“. Sfaturile astea de îndepărtat răceala nu au folosit la nimic de peste 40 de ani. Mă lupt cu răceala atât proprie, cât şi cu răceala prieteniilor, a sentimentelor, a oamenilor care dispar, a proiectelor care nu se realizează, cu răceala noilor modele de performanţă. Deci mă lupt cu răceala, eu fiind un material bun conducător de căldură.

Iubiţi Ardealul, vă simţiţi în largul dumneavoastră aici. Ce vă leagă cel mai mult de acest ţinut?
Chiar aici unde ne aflăm, în Sighişoara, au fost nişte festivaluri la care totdeauna am participat cu dragoste, nu numai pentru că iubesc Ardealul sau pentru că am nişte rădăcini aici, sau pentru că de la filmul „Ion“, filmat la Prislop, am rămas impregnată cu biografia acestor locuri. Mai mult, am stră-stră-străbunici din Săliştea Sibiului, am bunici din Teaca de lângă Bistriţa. Mama a plecat într-o noapte, când s-a cedat Ardealul, într-o căruţă şi a ajuns la Bucureşti. Eu m-am născut la Bucureşti, de fapt prin destin. Sunt o exilată.
M-am exilat în Franţa ca să mă reîntorc în Ardeal, ca să învăţ eu de la francezi cum trebuie restaurat, cum trebuie iubit trecutul ăsta puţin zbuciumat pe care îl avem cu toţii. Nu sunt singura.

V-aţi aflat la început de mai la Festivalul „Turnirul scriitorilor“. Care este legătura dumneavoastră cu Sighişoara?
Nu e vorba numai de „Turnirul scriitorilor“, în afară de faptul că o apreciez foarte mult pe Mariana Gorczyca (foto jos), scriitoarea care a creat acest festival. Eu am o tradiţie veche sighişoreană, pentru că am fost una dintre printre primele sinucigaşe care, cu Radu Macrinici şi cu un grup de artişti de aici, scriitori, pictori, muzicieni, am convins Primăria acum aproape 20 de ani, să deschidem Teatrul din Turn. Eu am spus că nu se poate deschide un teatru care nu există decât printr-un eveniment: m-am agăţat de o sfoară în Turnul Fierarilor şi am jucat un spectacol numit „Salve regina“, cu un  text de Virgil Tănase. Spectacolul îl jucasem de multe ori la Avignon şi la Bruxelles, l-am tradus, practic, să îl joc în româneşte în Turnul Fierarilor. După spectacol, am gustat tradiţionala supă de ceapă. Din păcate, deşi s-au adunat bugete, iar turnul a fost reparat, de-a lungul acestor 20 de ani, sensul lui de teatru din turn a dispărut. S-au făcut săli de expoziţie. E foarte ciudat cum aici toată lumea vrea capra vecinului.


 

Povestiţi-mi despre parohiile evanghelice pe care le-aţi restaurat la Aţel şi Pelişor, în judeţul Sibiu.
E o acţiune de salvare a patrimoniului. Eu am salvat în felul meu, cum am putut eu aceste locuri, cu banii pe care i-am obţinut de la particulari. Nu am avut niciun sprijin european. E genial cum oamenii mă întreabă de ce le-am restaurat, deşi eu sunt ortodoxă. Vezi o casă care e în ruină şi o repari şi o laşi altora, că nu pleci cu ea în spate, că nu eşti melc. Dar tu eşti certat că ai reparat-o. Cumva cred că eram pregătită să învăţ ceea ce nu ştiam că eram capabilă să fac, dincolo de prejudecăţi.

Unde e casa dumneavoastră acum?
Peste tot... Cu cele două parohii din Sibiu, de la Aţel şi Pelişor, mă aflu într-o cumpănă financiară. Ele nu sunt proprietăţi, sunt închiriate de la Biserica Evanghelică, nu am ştiut cât de mult se vor mări preţurile şi cât de mult va trebui să plătesc pentru întreţinirea lor. Am adus din Franţa obiecte  de calitate, am făcut adevărate muzee acolo. Mă străduiesc să le salvez.

Cele două parohii de la Aţel şi Pelişor sunt concesionate?
Sunt închiriate. Plătesc chirie la ele. Organizez workshopuri, întâlniri cu traducători. Am făcut un spetacol la Tokyo, care a fost invitat la Sibiu. Constantin Chiriac, directorul Naţionalului de la Sibiu, m-a chemat din străinătate să joc în România. E unul dintre puţinii directori de teatru care au făcut asta. După spectacolul cu japonezii de la Sibiu, am găzduit 30 de actori japonezi la Aţel. Ei au plantat aici cireşi. Copacii au fost însă mâncaţi de caprele vecinilor. Aşa e la noi: japonezul vine şi plantează cireşul, capra românului vine şi mănâncă cireşul japonezului. E în ordinea naturii la noi. La Aţel, am organizat
mici tabere de ceramică, tabere de copii. Am făcut totul cu dragoste pentru  alţii. Nu am copii să las moşteniri.

„HAIDEŢI LA O VÂLVĂTAIE“

Povestiţi-ne despre casa de la Bulbucata.
Am luat-o când eram actriţă la Nottara, fără act de prorietate. Nu aveam buletin de Bulbucata. Am luat-o pe hârtie, cu două semnături de la vecini, în anul 1978. Am venit aici, am însămânţat vie, am crescut o pădure de salcâmi. Pe pereţi sunt sute de semnnături ale tuturor marilor artişti din ultimele decenii. E toată istoria literaturii contemporane pe pereţii de la Bulbucata. E un amestec multicultural. „Haideţi la o vâlvătaie“, le spun invitaţilor mei. Am făcut primăvara asta Paştele Cailor, am vrut să fac şi „1 mai al Cailor“.


FOTO: Adela Pârvu

Spuneaţi că l-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu.
Cu Nichita am avut o prietenie foarte lungă, mai bine de zece ani. Am cunoscut scriitori fabuloşi pe care literatura română îi uită. Noi avem un talent să uităm atât de repede. Un prieten din Franţa mi-a zis: „Voi, românii, sunteţi un popor ciudat. Nu cunoaşteţi nimic despre voi, decât vreo două generaţii“. M-a durut. Am început să caut generaţiile mele. Am aflat că străbunicii mei locuiau în casa poştei din Săliştea Sibiului.. O să încerc să-mi recuperez rădăcinile.

Aţi pomenit cuvântul moarte...Vă gândiţi la moarte?
Nu mă gândesc la ea. Am trecut prin două morţi clinice şi am realizat că este o mare uşurare, adică îţi iei foarte multe de pe cap. În primul rând, îţi iei gazul, care este groaznic de scump, nu mai deschizi cutia poştală care îţi aduce numai veşti proaste, nu mai răspunzi la telefon, îi vezi pe prieteni de undeva dintr-o stare lăptoasă ca fiind nişte persoane cumsecade, dar cu care ai împărţit de fapt doar câteva clipe şi nu o viaţă, şi mai vezi şi din iubiri câteva petale, şi după aceea te tot duci.

Unde aţi vrea să muriţi?
Aş dori, dacă o să cad undeva, să fiu înmormântată la primul cimitir din cale. Atât am umblat în viaţa asta, că doresc să nu mă hurduce cu sicriul. Dacă mor în Columbia, în Africa, doresc să mă pună în prima groapă dintr-un cimitir. Moartă, nu vreau să fiu nici în deplasare, nici în turneu.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

38 Comentarii

popescu alina
17.05.2015, 09:08:30

Toata dragostea si admiratia, poetei si actritei Ioana Craciunescu! Sant minunate confesiunile ei din acest interviu! Pacat insa ca autoarea lui a ales un titlu neinspirat si teribil de irelevant!

+4 (16 voturi)
Stef Ros
17.05.2015, 10:29:04

>Am avut momente de îndrăgosteală, când aş fi vrut să am copii şi nu am mai putut Este of femeie comoda care ofera justificari aberante pentru decizile ei egoiste. Tot ce sper e sa ramana doar cu cetatenia Franceza. Nu mai avem nevoie de un bosorog care sa extraga resurse din sistem.

+2 (26 voturi)
Cristian Saileanu
17.05.2015, 11:22:14

doamne, rosule, cum umbla nemernicii liberi prin lume... Stii tu durerea si tristetea emigrantului? Cand vezi o minune ca ioana, intelegi oare ceva?

-5 (19 voturi)
Eugen Cristian Chiticariu
17.05.2015, 11:12:24

Ah, cât detest această poziție "solid argumentată" a intelectualului român, prin care se ascunde scuza de a nu fi fost în stare să facă nimic contra celor luptate strict cu gândul. În loc să se dea bolnavă, la faza cu congresul, putea să se dea dizidentă. Aș fi citit cu alți ochi azi acest interviu. Un egoism rasat denotă distinsa doamna.

+6 (16 voturi)
Cristian Saileanu
17.05.2015, 11:19:31

bravo, ioana bravo, bravo, bravo, ioana

0 (14 voturi)

Vezi toate comentariile (38)

Modifică Setările