Miruna Vlada, de la poezia războiului la poezia partajului
0
Volumul "Bosnia. Partaj" (Editura Cartea Românească), semnat de poeta Miruna Vlada în 2014, marchează, aflăm de pe coperta a patra a cărţii, 10 ani de la debutul autoarei, dar şi o sută de la Atentatul de la Sarajevo. Recent, autoarea a obţinut bursa Traduki, care include rezidenţa literară la Sarajevo ceea ce va duce şi la publicarea cărţii în bosniacă.
Voce consacrată în poezia generaţiei 2000, Miruna Vlada repune în drepturi discursul poetic feminin - puternic, tăios, singular - discurs aruncat, deseori, de prejudecăţile criticii în marginalitate şi facil. Miruna Vlada scrie o carte suprinzătoare, o carte extraordinară de poezie, în care problema partajului este asemanată cu situaţia politică din Bosnia. Există o “Bosnie a inimii”, dar şi o Bosnie reală, dureroasă, aşa cum apare ea din glasurile femeilor bosniace, devenite personaje în carte. Bosnia. Partaj este o carte politică, de mare forţă, despre dragoste, război - războiul din noi, dar şi cel din jurul nostru -, despre jocul dintre identitate şi alteritate, şi, până la urmă, despre toate tipurile de “partaj” în care ne regăsim toţi, zi de zi, clipă de clipă.
Recent, autoarea a obţinut bursa Traduki, care include rezidenţa literară la Sarajevo ceea ce va duce şi la publicarea cărţii în bosniacă.
Weekend Adevarul: Unde se sfârşeşte partajul?
Miruna Vlada:Unde se sfârşeşte şi curcubeul, ca să dau un citat din carte. M-am tot gândit la întrebarea aceasta şi cred că, dacă găseam un răspuns la ea, cartea nu ar fi ieşit atât de masivă. Ieşea un fel de plachetă. Dar nu am găsit complet răspunsul. Psihanalitic vorbind, mi-e frică de acest răspuns. Au rămas, probabil, multe lucruri neterminate, dar impresia mea e că partajul este o instituţie în sine. Aşa cum căsnicia este o instituţie socială de mare anvergură, şi finalul ei nu se poate realiza decât într-un sistem de din aceste de distrugere la fel de bine pus la punct ca acela de împreunare. Şi, să zicem, o căsnicie se transformă într-o “dez-căsnicie”, şi aceasta ar fi partajul. Şi sistemul acesta foarte complex instituţional, în care ai multe filtre, multe centre de putere şi în care te depersonalizezi foarte mult, nu poate fi măsurat în timpul nostru biologic. Adică, sigur, poţi să zici: partajul se încheie în momentul în care pleci din tribunal cu decizia de divorţ în buzunar. Dar instituţia partajului nu e aceea a avocatului sau a judecătorului care îţi pune ştampila de om partajat, partajul îl duci cu tine. Eu am o percepţie mai senzorială asupra lucrurilor şi am simţit de multe ori, din experienţa mea personală, dar şi din ceea ce am văzut în jurul meu, că, uneori, el poate lua o formă. Aşa cum naşterea e o protuberanţă, ceva în afară, partajul naşte un gol înăuntru, dar e tot o protuberanţă. Şi acestea nu sunt lucruri care se măsoară în nouă luni sau în nouă ani. Dacă citeşti Cosmopolitan sau alte reviste pentru femei, acolo primeşti un sfat: ca să uiţi un bărbat trebuie să treacă minim jumătate din perioada cât aţi fost împreună. Deci, dacă aţi fost 7-8 ani, trauma s-ar duce în vreo 3-4 ani, conform Cosmopolitan. Dar, slavă Domnului, că poezia măsoară timpul altfel! (râde).
“Trebuie întotdeauna să poţi să te întorci înapoi din poezie”, cum spui în volum? Acesta nu e tot un fel de partaj?
Ba da, sigur că este. Am încercat să caut să vizualizez relaţia mea cu limbajul, şi, aici, probabil că Bosnia m-a ajutat foarte mult, pentru că eram într-o ţară unde nu vorbeam limba şi încercam să o învăţ. Şi, evident, acela este punctul maxim de alienare, atunci când vine cineva de pe stradă şi te întreabă cât e ceasul, lucruri foarte banale, sau ţi-e foarte foame şi nu înţelegi oferta zilei dintr-un magazin, lucruri de genul ăsta. După aceea, ajungi la lucuri mai gravi, cum ar fi să vrei să urli că ţi-e dor de cineva, şi să nu poţi nici în limba ta, nici în limba cealaltă, care ţi-e străină. Şi acest lucru cumva m-a forţat să mă gândesc la relaţia mea cu limbajul şi la faptul că, în anumite momente, mai ales momente de mare tensiune emoţională, îţi vine să vorbeşti foarte mult, să zici verzi şi uscate, şi, în principiu, în cazuri de astea, ori faci terapie, ori ai un bun prieten care te suportă.Dar e foarte important să-ţi scoţi toate prostiile astea din cap, fiindcă, dacă nu le scoţi, după aceea, ele se transformă în tot felul de demoni. Şi, când eşti într-o ţară străină, nu poţi face asta, şi din cauza limbii, dar şi pentru că nu ai pe nimeni atât de apropiat încât să poţi să te cureţi interior. Şi atunci scoţi înăuntru, scoţi aşa, într-o formă din asta nici de tăcere, pentru că nu eşti relaxat deloc, dar nici de mare detaşare.
Experienţa asta mi s-a părut o altă formă de dialog - şi cu tine însuţi, şi cu propria ta poezie. În Bosnia, eram după o perioadă de vreo doi ani în care nu mai scrisesem deloc, adică scrisesem şi citisem numai literatură academică.
Şi asta a fost o altă formă de alienare, pentru că uram textele acelea, erau texte de legi, vorbeam numai despre legi europene şi simţeam că mă încorsetează foarte mult şi că, oricum, nu mai pricep nimic din ele. Dar aşa îmi explic de ce am ajuns eu să fiu atât de ataşată de textele legale şi de textele transmise de computer, de aşa-numitele texte ready-made, pe care, de altfel, le-am şi pus în carte. A fost, într-un fel, o formă de onestitate faţă de ele, pentru că mi se părea, în acea perioadă, că ele exprimă foarte mult. Tocmai pentru că am simţit atunci o nevoie de reconversie, o nevoie de a căuta în limbajul cel mai mort cu putinţă lucrul cel mai viu.
Cât ai stat în Bosnia? Cum ai descrie experienţa-Bosnia?
Am stat cam un an şi ceva, cu întreruperi. Am fost în mai multe reprize, dar în ultima am stat opt luni, atunci când am făcut interviurile şi cercetarea de teren. Înainte de asta, fusesem la Ljubljana, deci, trecuse un an de când nu mai fusesem în ţară şi cred că igienizarea asta naţională a contribuit la mare parte din tensiunea pe care am resimţit-o acolo.
Şi care a fost, propriu-zis, munca ta acolo?
Am lucrat pentru teza mea de doctorat, care a fost despre europenizarea Bosniei-Herţegovina. Şi am vrut să stau de vorba cu oamenii, să înţeleg ce se întâmplă cu ţara asta care e atât de blocată, din toate punctele de vedere, în trecut. Dar, după aceea, îţi dai seama că instituţiile sunt oameni, oamenii sunt poveşti, şi toate poveştile duc la război. Şi în imaginarul colectiv al fostei Iugoslavii, Sarajevo era aşa un fel de oraş al prieteniei, era oraşul cu cele mai multe căsnicii interetnice. Cumva de aici a apărut o situaţie paradoxală şi un pic ironică: toţi erau căsătoriţi între ei, croat cu sârb, şi după aceea au pus toţi mâinile pe puşti şi s-au omorât între ei, în familie.
Însă ura faţă de sârbi, care încă se manifestă foarte puternic acolo, are la bază şi apreciere şi dragoste faţă de sârbi, fiindcă, la început, ei fuseseră partizani, fuseseră eroii Iugoslaviei şi, după aceea, au devenit brusc criminali de război.
Or, lucrul acesta este, într-un fel, ambivalent, la fel ca soţul de care te-ai despărţit, pe care îl urăşti, dar pe care, totuşi, continui să-l iubeşti foarte mult. Şi ambivalenţa aceasta, mai ales când e filtrată identitar-etnic, este explozivă.
Cum ţi-a venit ideea să legi cele două experienţe: aceea a divorţului şi a situaţiei din Bosnia?
N-a fost o idee, fiindcă dacă era o idee, cred că o dezvoltam în teza de doctorat. Nu ştiu, poate că a fost, totuşi, pentru că bineînţeles că e şi ceva conceptual la mijloc. Cert este că eu am stat de vorbă cu mulţi oameni acolo, dar niciuna din vocile lor nu apare integral în carte. Adică, nu am făcut o chestie jurnalistică. Personajele, femeile care apar în carte şi poveştile lor sunt, de fapt, un caleidoscop de multe poveşti pe care le-am simţit şi trăit acolo. De fiecare dată când le ascultam aveam o impresie ciudată. Adică, eu eram acolo să înţeleg ce se întâmplă cu Bosnia, dar nimeni nu vorbea despre Bosnia, toţi vorbeau despre ei. Şi, de fapt, achiar sta trebuia să faci, sa te detaşezi un pic şi să vezi ce spun despre Bosnia toate aceste lucruri adunate şi puse cap la cap. Şi când am făcut asta mi-am dat seama că momentul în care se află Bosnia acum este momentul în care mă aflam eu acolo. Nu cred în coincidenţe şi cred că nimic nu e întâmplător, aşa că totul a avut aşa şi un aer misticoid: eu eram în Bosnia, şi-mi purtam doliul meu, şi Bosnia pe al ei. Dar, dincolo de toate acestea, faptul că eu trăiam fragmentarea m-a făcut să înţeleg Bosnia mult mai puţin clişeistic şi ideologic, cum bineînţeles că o fac toţi istoricii şi toţi cei care scriu despre tot ceea ce s-a întâmplat acolo. Se scrie enorm despre Bosnia, mai ales vesticii, care vin acolo ca într-un loc foarte exotic, şi o fac cu multe clişee. Şi atunci, cred că de aici a apărut la mine scânteia: mi-am dat seama că eu atunci jucam rolul acela perfect de fată care plânge după marea ei poveste, o mimoză de asta patetică, adică o imagine plină de clişee în sine, fiindcă lumea se aşteaptă ca tu să plângi, să ţii doliu etc. Şi cu aceleaşi clişee mă raportam şi eu la Bosnia, încercând să înţeleg ce se întâmplă acolo.
Cumva provocarea a fost tocmai să dau clişeele acestea la o parte, să încerc să văd dacă, dincolo de mitralierele astea de poveşti standard, se afla, poate, şi altceva.
Poate de aceea m-au fascinat atât de mult poveştile care nu aveau elementele acelea pe care ei voiau să le sublinieze despre război şi toate lucrurile cu care ştiau clar că impresionează. Pentru că ei le ţin în buzunar şi, pac, când se întâlnesc cu un străin, le scot şi le pun pe masă, fiindcă ştiu că asta produce un efect imediat. Dar interesant e să vezi, ce mai rămâne, după aceste lucruri.
Şi noi avem genul ăsta de comportament faţă de străini...
Da, aşa e. Noi avem Securitatea şi securiştii care erau pe urmele noastre, la ei sunt sârbii sau croaţii sau Mossadul.
Zici, la un moment dat, “sfârşitul este un limbaj, începutul e o voce”. O extraordinară formulare...
Asta este esenţa wittgensteiniană a cărţii. Mi-a venit aşa ca un bum, ca un tot, adică nu am gândit-o pe bucăţi, dar cred că se referă exact la acest lucru, adică la încercarea de a spune şi de a nu mai spune. Şi, de fapt, când nu mai spui tot se mai aude ceva, dar acel ceva nu e sistematizat. Adică limbajul e mort, dar vocea e cea vie. Vocea e cea care face ca limbajul să aibă sens şi îi dă inflexiunile.
E, într-un fel, şi cheia de lectură a cărţii. Pentru că prima parte e formată din voci, iar a doua din limbaj, din jocuri de limbaj.
M-a fascinat problema asta a limbajului şi mă bucur că ai adus-o în discuţie. Cred că eşti printre primele persoane care observă nu doar jocul de identităţi, ci şi de tipuri de limbaje, de la cel de la televizor, din reclame, la limbajul juridic, care încearcă să invadeze totul, şi până la limbajul personal şi patetic al persoanei care e martor. În fond, dacă stai să te gândeşti, un partaj real, să zicem, implică tocmai lucrul ăsta, şi probabil că, aici, trăirea pe pielea ta atât a Bosniei, cât şi a celuilalt aspect te face să vezi lucrurile astea, de pildă, împărţirea de bunuri sau, Doamne fereşte, de copii, ceva ce eu nu am experimentat. Dar împărţirea asta de lucruri vii şi de lucruri foarte personale se întâmplă într-un cadru formalizat căruia, oricum, nu-i pasă de tine. Stai la coadă la judecătoria de sector, îţi vine rândul, eşti strigat, şi fiecare are avocatul lui, deci, nu vorbeşti tu, vorbeşte avocatul în locul tău, apoi, la un moment dat ţi se dă şi ţie cuvântul, apoi se citeşte legea. Şi atunci, prezenţa legii vine să normeze, în partaj, nişte sentimente foarte puternice, de dragoste şi de ură. E o doză mare de absurd acolo, şi tocmai de aceea mi s-a părut atât de greu de pus în limbaj, şi de aceea am simţit nevoia să mă agăţ de textul legii. Ca să spună ea absurdul situaţiei, să dea ea aerul kafkian, nimicul ăla birocratic.
Pasajele în care citezi textele de lege sunt, în fond, şi nişte pauze de respiraţie în carte, fiindcă e multă tensiune acolo.
Sunt, da. Dar ele sunt impregnate de textele anterioare, aşa că te fac să citeşti cumva aceste pasaje din legi într-un alt fel. Mie au ajuns să mi se pară chiar drăgălaşe, pe alocuri amuzante. De pildă când se zice: soţul, şi în paranteză fostul soţ, adică un fel de ambiguitate, şi îţi dai seama că legea s-a gândit că soţul e şi fost soţ. Aşadar, cred că începi să te uiţi şi altfel la aceste texte. E, la un moment dat, în carte şi un mesaj automat de la laptop: There is no WiFi signal (Nu există semnal de Wifi). Dacă îl înţelegi ca pe un dialog al tău cu aparatul sau al tău cu cineva care nu e acolo, adică dacă dai suflet tuturor lucrurilor din jurul tău, toate limbajele astea moarte ajung să-ţi spună şi altceva.
Asta face parte din “meseria” de poet: să dai suflet şi limbaj la totul din jur?
Poate, dar dacă dai prea mult limbaj, ajungi la Bălăceanca (râde). Adică, pluralitatea asta a vocilor nu cred că trebuie să fie o reţetă pentru toată lumea, pentru că poate să ducă la o disonanţă absolută. Îmi aduc aminte mereu o definiţie a poeziei, dată, cred de Rimbaud, care spune că a fi poet înseamnă să vezi în loc de o fabrică o moschee şi definiţia asta mi se actualizează mereu în minte când văd că trec prin acelaşi tip de experienţe cu colegi, cu oameni din generaţia mea. Sau intru într-o cameră şi pentru mine ies în evidenţă alte lucruri, apar nişte coincidenţe, nişte detalii care mie îmi declanşează o senzaţie. Şi după aceea senzaţia aia nu mă părăseşte mult timp, lucru care observ că e cam nesănătos, din punct de vedere psihic. Şi pentru oamenii normali şi echilibraţi, chestia asta se igienizează, se şterge repede, ca ei să se poată concentra pe alte lucruri. Poetul e, cred, victima aceea a realului care îşi ia pumni în gură mult mai mult timp, şi asta îi dă un răgaz, pe care, iarăşi, ceilalţi nu-l au. Şi probabil că bucuria poeziei, dincolo de pedeapsa ei, tocmai aceasta e, faptul că-ţi dă un răgaz. Eu, uneori, am senzaţia că e ca la montaj, că pot să spun stop şi să văd lucrurile cum se desfăşoară într-o lentoare mult mai mare decât în viaţa oamenilor care nu-şi permit lucrul ăsta. Pentru că, dacă stăm să ne gândim, e şi un lux al conştiinţei ăsta.
Există apoi şi o senzaţie a golirii de sens, mai ales că pentru a vorbi despre temele astea mari, război, dragoste, moarte, cumva toate all in one, nu mai poţi să spui decât că nu mai poţi. Şi, într-un fel, asta iarăşi m-a ajutat, fiindcă dacă eram bosniacă şi scriam despre asta, cum s-a întâmplat destul de des, lumea ar fi avut o sprânceană ridicată: da, bun, ne vorbeşte de acolo, dinăuntru.
Acum sprânceana e ridicată în alt sens: ea n-are nici o treabă, n-a fost în perioada războiului acolo, n-a trăit, n-a vorbit limba, n-a înţeles.
Ce caută ea, că oricum nu pricepe absolut nimic?! Şi cred că asta te protejează foarte mult: să poţi să spui da, nu pricep nimic. Dar prin faptul că nu pricep nimic scot la iveală şi ceva din lucrurile pe care voi aveţi impresia că le pricepeţi. Adică, într-un fel, ca să fac un pic pe prostuţa, asta m-a ajutat foarte mult să-i fac cumva să intre într-un fel de paradă de mari clişee pe care le aveau. Şi m-a ajutat şi faptul că sunt din România şi că sunt tânără şi că sunt femeie ş.a.m.d.
Crezi că există autoficţiune în poezie sau poezia, în sine, e un discurs “auto”?
Cred că poezia, în sine, e cea mai mare intimitate a scrisului. Proza are mize mari, dar să ajungă la acest tip de intimitate pe care-l oferă poezia nu cred că va reuşi niciodată. De asta, în ziua de astăzi, când se fac atât de greu diferenţierile, stai că e poezie, dar e scrisă în proză, stai că e roman, dar e scris în versuri, foarte poematic şi languros, toate aceste diferenţieri nu-şi au sensul. Întrebarea cum e pus în scenă textul e rudimentară. Miza lui intimitatea, cât de aproape de tine poate să intre.
Textul de coperta al volumului spune că poezia ta reabilitează conceptul de poezie politică la noi. Crezi că e adevărat?
Da, în acelaşi timp, sunt şi mize sociale. Eu am asociat de la început poezia cu asta, poate de aici şi castanele pe care mi le-am luat în cap, de-a lungul timpului, în sensul că nu mă ruşinez de anumite premise feministe sau care se leagă de rolul marginal social, în anumite situaţii, al femeii şi îmi asum perspectiva asta, de unde cred că se poate face liniştit literatură şi se poate face poezie, nu doar de dragul literaturii. Adică, în sensul ăsta, cred că există şi un tip de angajament şi de lucrul ăsta m-am convins în momentul în care am văzut că deranjează multe bucăţi din carte. Deranjează politic şi pentru cei care vor citi cartea în sârbă îi va deranja cu siguranţă. Şi asta înseamnă să fii politic, să exprimi o opinie - a ta sau a unui grup - care lezează interesele altui grup. Să fii politic înseamnă să ataci un centru de putere, să te referi la un centru de putere. Or, poezia, sigur nu în cele mai bune sau de avangardă părţi ale sale, face şi asta. Poezia e interesată de marginalitate. Şi atunci, în sensul ăsta, politizarea a tot ceea ce faci, mai ales ca să mai ieşim din clişeul ăsta despre generaţia 2000 care e viscerală şi nu mai ştiu cum, e foarte viscerală. Şi eu mă bucur când se mai vorbeşte despre cartea asta, că implicit se mai vorbeşte şi despre Bosnia şi-i mai vine cuiva ideea: hai să vedem şi noi cum scriu ăştia poezie, domle, e vreun poet bosniac mare, se mai întâmplă ceva acolo? Lucrul ăsta mi s-a părut întotdeauna inacceptabil, că suntem complet deconectaţi de ceea ce se întâmplă în literaturile apropiate de noi, măcar din Bulgaria şi Ungaria, ce să mai vorbim de fraţii cei mici şi păduchioşi care sunt Balcanii pentru noi.
Şi cred că poezia asta e politică şi pentru că vorbeşte despre o realitate care în poezia din România sau în discursul nostru public nu exista şi care, totuşi, dacă stăm să ne gândim acum la atentatele astea teroriste, şi anumite premise teroriste sunt şi în Bosnia, adică foarte aproape de noi, ceea ce înseamnă că oamenii aceia ne tranzitează ţara ca să se antreneze acolo, devin o realitate cu atât mai stringentă.
Vorbeam de lecturile viscerale faţă de lecturile cerebrale. Cum citeşte o femeie şi cum citeşte un bărbat?
Eu cred că o femeie deşteaptă citeşte la fel cum citeşte un bărbat deştept. Nu ştiu, citeşti cu toate organele, nu cred că citeşti doar cu creierul sau cu un organ sexual ca să ai anumite reacţii sau doar cu inima, ca să fim patetici. Un om care ştie să citească sau care are un exerciţiu de lectură citeşte cu tot. Că, la un moment dat, ceva îl loveşte mai mult, mai sus sau mai jos, asta ţine de alte lucruri, dar, cum ai zis şi tu, doar cititorii foarte rudimentari caută în literatură micul amuzament, mica distracţie. Ceea ce cred eu că critica literară din România, formată majoritar din bărbaţi, scoate la iveală prin reacţiile de genul ăsta - nu vreau să văd că se scrie într-o carte despre o femeie sau despre problemele ei - sau faptul că, pentru el, empatia cu o femeie violată nu reprezintă un eveniment care ar trebui pus în literatură sau care ar fi semnificativ în vreun fel, dar pentru o femeie, da, pentru că ea simte nu doar emoţie, ci şi revoltă, ci şi o reacţie politică, pentru că vorbim acolo de un viol în masă, ceea ce înseamnă un fenomen social, asta arată, cred, limitele criticii de la noi, care e în continuare foarte blocată şi anumite lucruri nu le poate digera, nu le poate citi cu nici un organ, ca să zic aşa. Sigur, nu vreau să dau neapărat exemplul cărţii mele, pentru că aici probabil sunt mai multe neajunsuri dacă un critic nu ajunge la poezia aia, dar cred că la noi se fac mofturi de fiecare dată când vine vorba despre asta, adică de ce să scrii doar despre o temă a femeii sau de ce să feminizezi anumite lucruri. Înseamnă că nu le-ai priceput. Şi reacţiile de felul ăsta mi se par o limită evidentă.
Aşa că m-am aşteptat ca empatia să fie mai multă din partea femeilor, fiindcă asta e, şi eu am făcut la fel: am fost impresionată de poveştile femeilor, deşi am cunoscut şi mulţi bărbaţi în Bosnia, dar ele mi-au spus mie ceva la care să pot rezona. Şi vocile acestor femei sunt foarte diferite.
Şi am simţit în acest volum că e tranziţia mea cea mai mare către proză sau roman pentru că, dincolo de o oarecare narativitate, le-am lăsat să vorbească pe fiecare altfel, cu propria ei personalitate, în tonul ei, în realitatea ei, una mai ştearsă, alta mai stridentă şi le-am simţit foarte diferite. Sigur, a contat foarte mult felul în care am relaţionat eu cu fiecare din aceste voci, dar eu am fost un fel de cutie de rezonanţă pentru ele. Sigur că sunt anumite poeme unde se îmbină, în mod asumat, vocea mea cu vocea acestor femei, dar în rest cred că sunt nişte voci singulare. Nu le-am simţit abuzate de vocea auctorială.
Cum ai ajuns să scrii poezie?
Povestea mea legată de poezie am mai spus-o şi ea e destul de evidentă în textele mele. Am stat mult timp în pat, am avut o problemă de sănătate şi scrisul a fost forma mea de evaziune, prin care să pot şi eu să merg, să imaginez pe cineva afară din casă. Am scris, deci, dintr-o nevoie fizică. Şi a fost o formă de terapie care, ca întotdeauna - pharmakos şi pharmakon - mi-a făcut şi foarte mult rău, pentru că îmi adâncea foarte multe din temeri şi stări, fiindcă le exploram cu asiduitate. Şi în timp a devenit singura mea formă de a nu mă simţi bine, de a nu fi liniştită. Şi cred că scrisul e forma aia de nelinişte care îmi face foarte bine.
Autoarea volumului "Pauza dintre vene"
Numele: Miruna Troncotă (pseudonim Miruna Vlada)
Data şi locul naşterii: 17 august 1986, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera: Licenţiată în Ştiinţe Politice, Master în Teoria şi Analiza Poilitică (SNSPA). Din 2013, Doctor în Relaţii Internaţionale cu o cercetare despre europenizarea Bosniei-Herţegovina
În prezent: lector la SNSPA
Este autoarea volumelor: 2004, Poemextrauterine (Paralela 45), 2007, Pauza dintre vene (Cartea Românească)
Locuieşte în: Bucureşti
A organizat numeroase evenimente culturale, a moderat lecturi de poezie, lansări de care în spaţii necovenţionale, dezbateri despre poezie, experimente inter-art. Selecţii din poezia ei au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă, sârbă, germană, italiană şi polonă. A fost invitată la lecturi publice internaţionale în Austria, Marea Britanie, Belgia, Polonia şi Germania. Este prezentă într-o serie de antologii, alături de cei mai buni poeţi ai anilor 2000.
Se încarcă comentariile...
