Scriitorul scoţian Irvine Welsh (probabil 59 de ani, păstrează misterul) a aterizat luna trecută în România pentru două seri de lectură şi conversaţii. N-a avut un drum literar lin. S-a mutat de la Edinburgh la Londra, unde a cântat în formaţii de punk şi a devenit dependent de heroină, iar pe urmă a revenit acasă. În Scoţia a scris primul roman, „Trainspotting“, publicat la noi acum 11 ani, care i-a surprins pe cititori şi pe criticii literari.

Într-o duminică seara, în octombrie, e vânzoleală în Clubul Control din Bucureşti, dar nu pentru un concert de muzică electronică, post-punk sau alte ritmuri specifice localului, ci pentru că oamenii vor să asculte un scriitor. Irvine Welsh ridică volumul „Porno“ de pe masă, se scoală de pe canapea şi, după mulţumiri, glumeşte cu publicul: „N-am văzut niciodată atâţia oameni sexy adunaţi într-o singură încăpere“. Se aud chicoteli. În lumina slabă, Welsh, cu ochi albaştri şi tricou de aceeaşi culoare, devine personajul principal al romanului. Se încruntă în timpul lecturii, se adânceşte în poveste şi, odată cu el, ajungem cu toţii la un spectacol de teatru: „I feel sick and defeated until the toke sends me into another corner of the room: cold, iced, content, full of myself, talking shite, hatching plans to rule the world“/ „Mi-e rău şi mă simt învins până când fumul mă trimite în alt colţ al camerei: rece, îngheţat, mulţumit, plin de mine, vorbind porcării, punând la cale planuri pentru a cuceri lumea“. Apoi, citeşte dialogurile cu emfază; ba strigă, ba coboară glasul. În România, cartea a apărut în 2008 la editura Polirom, în traducerea Andrei Matzal, şi ea acum pe scenă. 

„Alege viaţa, alege să plăteşti rate la casă“

Deşi a locuit în Londra, în Chicago şi în Miami, Welsh îşi plimbă personajele de obicei în Edinburgh, căci aşa îi este la îndemână: să se întoarcă acolo unde a copilărit. Pe protagoniştii lui drogurile îi ajută să dea un sens vieţii, spune Welsh, care aminteşte şi că lipsa locurilor de muncă îi determină să trăiască aşa. Fanii îi pun o mulţime de întrebări: cum conturează personajele, cum îşi structurează textele, ce sfaturi le-ar da tinerilor care s-au apucat recent de droguri, cum îi influenţează muzica stilul de viaţă. Scriitorul le răspunde fără pripă şi pe urmă le dă autografe. Una dintre cărţile pe care le semnează e „Trainspotting“, publicată în ’93 şi tradusă în 30 de limbi, inclusiv în română, în 2006 – romanul datorită căruia a ajuns în rândul scriitorilor contemporani renumiţi. „Alege viaţa. Alege să plăteşti rate la casă; alege maşini de spălat; alege o rablă de cinci locuri; alege să stai pe o canapea şi să te uiţi la emisiuni care-ţi amorţesc creieru’ şi-ţi dărâmă spiritu’, să te-ndopi, în pula mea, cu chipsuri şi cu floricele“. Asta-i vocea lui Mark Renton, antieroul romanului, un tip dependent de heroină care decide la un moment dat să facă o schimbare. 

La scurt timp, apar pe Facebook o grămadă de fotografii cu Welsh de la eveniment, dar şi una în care mângâie pe cap un căţel maidanez. După Bucureşti, autorul ajunge la Teatrul Gong din Sibiu – proiectul care a făcut posibile întâlnirile, „Zona Nouă a Culturii“, este organizat de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu şi cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.  

O sesiune de autografe mult aşteptată FOTO: Cătălina Drăghici 

Sărăcie versus Beatles 

În dimineaţa de dinaintea dezbaterii din Clubul Control, Welsh răspunde la întrebările jurnaliştilor care îi iau pe rând interviu. A ajuns cu o seară în urmă şi n-a apucat să se odihnească, aşa că, din când în când, cască, îşi cere scuze şi se străduieşte să rămână atent la conversaţie. „Weekend Adevărul“ vorbeşte cu el, printre altele, despre amintirile din Leith, o regiune din nordul oraşului Edinburgh, şi despre firele care unesc muzica şi literatura.  

Welsh a copilărit întâi în Leith, pe malul râului cu acelaşi nume, în anii ’60, pe când Scoţia era încă afectată de sărăcia cauzată de cel de-al Doilea Război Mondial. Nici deciziile politice de atunci n-au favorizat dezvoltarea economică a ţării, iar oamenii au emigrat spre state membre ale Commonwealth precum Canada, Australia şi Noua Zeelandă, ca să caute locuri de muncă şi să o ia de la capăt. Călătoriile erau subvenţionate de guvernele acestor ţări, căci aveau nevoie în special de imigranţi vorbitori de engleză. În timp ce unii locuitori dansau pe muzica celor de la Beatles sau Rolling Stones, alţii trăiau de pe o zi pe alta şi nu îşi găseau de lucru – numărul de şomeri creştea. Părinţii lui Welsh făceau parte din clasa muncitoare: mama lui a fost chelneriţă, iar tatăl a muncit în port, după care a vândut covoare. N-aveau bani să-i cumpere întotdeauna ce îşi dorea, „dar toată lumea era în aceeaşi situaţie“, spune Welsh. „Locuiam toţi în apartamente mici şi niciunul dintre noi nu avea mai mult decât celălalt. Dar când te mutai în alte zone ale oraşului, îţi săreau în ochi o mulţime de lucruri“. 

„Aventuri cu lei şi crocodili“

Abia mai târziu i-a trecut prin cap şi că poate n-a avut parte de cei mai buni profesori, însă când era copil nu-şi dădea seama că în viitor ar fi putut fi un dezavantaj. „Copiii pe care îi ştiam mergeau la aceeaşi şcoală. Am cam urât materiile. Îmi plăcea, în schimb, să-mi văd prietenii; conta mai mult aspectul social. Şi îmi plăcea să citesc poveşti de aventuri cu lei şi crocodili.“ Era dislexic, ceea ce i-a îngreunat activitatea şcolară un timp, pentru că nu prea putea să ţină pasul cu ceilalţi colegi. Aşa a înţeles că, uneori, elevii care sunt în aceeaşi situaţie se simt umiliţi, pentru că profesorii, cel puţin atunci, îi considerau bătuţi în cap. De asta, a hotărât să dea viaţă unui personaj cu dislexie, Begbie din „Trainspotting“ şi „Porno“. 

„Snobismul cultural devine o scuză pentru toate luptele astea de clasă“

În Clubul Control din Bucureşti  FOTO: Cătălina Drăghici 

În adolescenţă, nu-şi dorea să devină scriitor, ci jucător de fotbal sau boxer, dar nu s-a priceput la niciuna dintre ele. Pe lângă fotbal, una dintre activităţile de bază din cartier, spune Welsh, era să bată în uşile vecinilor şi să fugă. La 16 ani, plictisit de viaţa din Scoţia, şi-a încercat norocul la Londra, unde a cântat vocal şi la chitară în trupe de punk: „Mă duceam acolo des să-mi văd prietenii şi a început să mă intereseze scena muzicală, muzica pop-rock. Mi se părea că toată lumea cânta. Bine, nu era chiar aşa, dar, dacă eşti în căutare de aventuri, Londra este cel mai potrivit loc din Marea Britanie“. 

Primul lucru pe care l-a observat când s-a mutat acolo a fost că era un oraş multietnic, ceea ce i-a oferit o perspectivă diferită asupra vieţii. Mergea deseori la petreceri, chiar şi după ce s-a căsătorit şi s-a angajat la Consiliul din burgul londonez Hackney. Încerca orice drog îi propuneau prietenii şi, până la urmă, a devenit dependent de heroină. „Drogurile ajunseseră să facă parte din viaţa mea, dar a existat întotdeauna un context social“, spune Welsh. „Am decis conştient să renunţ la heroină, de exemplu, pentru că nu-mi făcea bine. În rest, dacă iei droguri ceva timp, ajungi să te plictiseşti de ele. Ştii ce efect vor avea. Dacă ar apărea ceva nou pe piaţă, aş încerca pentru că ar avea alte efecte.“ Îşi aduce aminte că în tinereţe îl influenţa şi faptul că era înconjurat de oameni deprimaţi, care se drogau mai mereu. Nici el nu mai ştia de ce ajunsese să ia stupefiante aşa des. La heroină, de pildă, nu a renunţat deodată, ci treptat, căci dependenţa psihologică era mai puternică decât cea fizică. Totuşi, evită să vorbească în spaţiul public despre droguri, pentru că nu simte că e responsabilitatea lui să-i educe pe ceilalţi. În fond, fiecare alege cum vrea să trăiască. 

Muzica personajelor

După toate astea, s-a întors cu soţia, Anne Antsy – asistentă medicală zece ani –, în capitala Scoţiei, a făcut un master în administrarea afacerilor şi s-a angajat la Consiliul local din Edinburgh. Petrecerile cu muzică electronică din cluburile de noapte l-au făcut să-şi păstreze curiozitatea pentru drogurile recreaţionale ca ecstasy şi l-au încărcat cu energie pentru primul roman. „«Trainspotting» a crescut odată cu mine. Obişnuiam să scriu melodii, mai ales balade, dar mi-am dat seama că muzica mea nu era prea bună, aşa că am continuat doar cu scrisul poveştilor.“ Alăturarea cuvintelor încă i se mai pare o activitate muzicală, iar de cântece se foloseşte ca să găsească idei şi să construiască personaje – uneori are nevoie să asculte melodii diferite pentru a intra, pe rând, în capul lor. Cum au reacţionat apropiaţii după tipărirea romanului? Prietenii din Edinburgh s-au bucurat că cineva a avut grijă să le scoată întâmplările în lume, într-o formă sau alta, însă mama lui l-a considerat mai degrabă o autobiografie şi nu i-a plăcut că a făcut publice lucrurile astea. Dar au vorbit şi, în cele din urmă, a acceptat că e de fapt un roman. Şi jurnaliştii îl întreabă frecvent despre relaţia romanului cu viaţa lui privată, ceea ce nu-i pică bine, pentru că e ca şi când n-ar fi un artist, ci doar un om care prezintă fapte reale. 

Stop-cadru din pelicula „Trainspotting“, în regia lui Danny Boyle

Îl ia peste picior pe Trump 

Regretă că tatăl lui nu a mai prins momentul de glorie, căci a murit când Welsh avea 25 de ani. Autorul scoţian s-a temut de succes, dar n-a vrut ca anxietatea să-l oprească. Oricum, crede că şi eşecul e important, pentru că aşa înveţi şi evoluezi. Volumul „Trainspotting“ a ajuns pe lista lungă Man Booker Prize 1993 – premiu literar oferit anual celei mai bune opere scrise în engleză –, dar n-a trecut şi pe cea scurtă, pentru că doi juraţi n-au apreciat stilul autorului. „Felul de a scrie nu e neapărat motivul pentru care unii oameni nu te plac“, spune Welsh. „Se întâmplă din cauza clasei sociale din care provii, clasa muncitoare, de exemplu. Sau pentru că eşti scoţian. Snobismul cultural devine o scuză pentru toate luptele astea de clasă“. În 1996, romanul a fost ecranizat, iar filmul a avut o nominalizare la Oscar pentru Cel mai bun scenariu adaptat şi a obţinut un premiu BAFTA.   

În general, Welsh se trezeşte cu noaptea-n cap, la 6:00 mai precis, şi lucrează, adică aruncă în pagină dialoguri şi fragmente care nu se leagă, după care rezolvă puzzle-ul literar. Se bucură că reuşeşte să fie empatic fără să se ataşeze de personaje şi că poate să-i trimită şi pe cititori într-un loc în care să experimenteze tot soiul de emoţii. 

Astăzi locuieşte la Miami şi e prins în, să-l numim, universul discursiv al lui Donald Trump. Îl urmăreşte pe Twitter pe preşedinte, distribuie mesaje de-ale lui doar ca să-l ironizeze – adaugă şi un „Fuck off!“ –, dar nu-şi face sânge rău. Stă cu ochii şi pe criza politică din Spania, declanşată de referendumul pentru independenţă din Catalonia, pentru că îl trimite cumva cu gândul la referendumul organizat în 2014 în Scoţia, când oamenii au ales să rămână în Regatul Unit. Dar, momentan, Welsh se confruntă cu realităţile din Statele Unite. În ciuda conflictelor, „America e un loc în care viaţa e uşor de trăit“.