Posibilă istorie a nerăbdării în lumea noastră, cu Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru
0
Volumul „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” – Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru, dialog epistolar va fi lansat vineri, 21 noiembrie, la ora 18.00, la Târgul de Carte Gaudeamus, care se va desfăşura la Romexpo între 19 şi 23 noiembrie.
La evenimentul care va avea loc în cea de-a treia zi a Târgului Gaudeamus, dialogurile dintre Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru, adunate într-o carte numită „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, şi publicată la Humanitas, vor participa cei doi protagonişti şi Lidia Bodea.
„Când, odată sorbiţi de fluxul demenţial al oraşului, vă veţi ciocni de mersul enervant de încet al unui zdrahon cu părul alb, păşind agale, boiereşte pe lângă pereţi, să ştiţi că-i foarte posibil ca eu să fiu acela. Ca să fiţi siguri de asta, plasaţi fulgerător îndemnul Hai, tataie, hai mai repede. Dacă veţi auzi răspunsul mulcom Poftiţi, luaţi-o dumneavoastră înainte, că eu nu mai am unde să mă grăbesc, atunci nu mai e loc de îndoială: eu sunt ăla”, scrie Dan C. Mihăilescu, o mostră de „nerăbdare de a fi răbdător” cu care timpul nostru nu mai are răbdare...
Iar Ciprian Măceşaru răspunde: „Nerăbdători, sărim peste etape, le ardem, neglijăm esenţele, facem afirmaţii categorice şi încercăm să realizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă. Cam aici suntem, într-o grabă păguboasă, mereu îmbătaţi de virtuţi mai mult afirmate decât dovedite, superficiali şi, în acelaşi timp, mereu nemulţumiţi de condiţia noastră. Zidim în pereţii ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru. Ne aruncăm cu capul înainte, gata să cucerim ceea ce alţii au cucerit după sute de ani de statornicie.“
Într-o lume în care nu ne mai ajunge timpul şi în care cu cât se vorbeşte mai mult despre incomunicare, cu atât zidurile sunt mai mari, concluzia lui Dan C. Mihăilescu este inevitabilă:
,,Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiţie, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzaţia de inutilitate: a ta, a celorlalţi, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii, fleacuri şi capricii, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturaleţe, de împăcarea interioară.“
Vă oferim în avanpremieră un fragment din volumul „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”:
FRAGMENT
Răbdarea părintelui
Vorbeam la început de răbdarea meşterului cu ucenicii săi, care e mai degrabă stăruinţă abilă şi aprig formatoare. O răbdare normativă, mai puţin îngăduitoare şi mai mult coercitivă faţă de nerăbdările învăţăcelului. Acestea din urmă se sprijină pe calitatea de-a îndura caznele inerente profesionalizării, cu gândul la libertatea meseriaşă de mâine.
Plecând de aici, cred că am putea să ne gândim preţ de câteva pagini la răbdarea părintească.
Recunosc spăşit: ideea nu-mi aparţine. Imboldul a venit de la Tania, căreia îi rezum periodic scrisorile noastre. La 24 de ani, cât aveam noi când am devenit părinţi, eu eram total (abs)orbit de cariera literară, inapt să mă ocup de copil dincolo de mulţimea celor casnice. Mi se părea arhisuficient să fac aprovizionarea, să spăl noaptea scutecele, să ies cu căruciorul în parc de două ori pe săptămână, să duc, apoi, flori la serbări tovarăşei educatoare şi s-o iau pe Ana de la grădiniţă. Iar, mai târziu, să stau cuminte-n bancă la şedinţele cu părinţii, să îndeplinesc norma la maculatură, sticle goale şi deşeuri textile, să dau fără murmur obolul familiei pentru „fondul clasei” ş.a.m.d. Dar nu m-am gândit niciodată încet, matur, pe termen lung, lucid şi responsabil la ce şi cum ar trebui să fac(em) pentru desăvârşirea unui copil armonios din toate punctele de vedere.
Am fost total lipsit, ca părinte, de acea răbdare constructivă care disociază temperamentul nativ de caracterul dobândit ; care ştie ce corecţii de orbită sunt necesare pentru a sprijini sau cizela datele naturale ale copilului ; darul ziditor de-a pune elegant cărămidă peste cărămidă, cu stratul de mortar perfect dozat între cele morale şi cele estetice, între fizic şi sufletesc, între ludicul gratuit şi seriozitatea eficientă. Ştiam că trebuie să-i oferi copilului din toate câte ceva, să-i umpli personalitatea cu cât mai multe elemente de folos în viaţă, de la limbi străine şi lecţii de pian pănâ la înot, patinaj şi animale de companie. Dar nu mi-a trecut o clipă prin minte că se poate plănui şi dirija construcţia unui caracter. Că, de pildă, poţi duce copilul să se închine la icoane încă de la doi anişori, sau că-i poţi detecta (decreta ?) un talent şi să-l supui apoi constant antrenamentelor, în răspăr cu voinţa lui, sau cu alte predispoziţii generoase de care tu, ca părinte decident, nu vrei să ţii cont.
Mai mult : am fost un aşa de înverşunat adept al ideii de dezvoltare în libertate, încât am considerat că tocmai non-implicarea, refuzul manipulării, lărgirea progresivă a marjei de aleatorism oferă cele mai promiţătoare premise ale unui destin. Mă rog, am avut norocul unui copil minunat, nu asta-i problema acum. Mă întreb însă, teoretic, ce variantă educativă este mai promiţătoare : desenul prealabil, preştiinţa, condiţionarea dibace şi arhitecturarea pas cu pas a personalităţii copilului ? Sau numai cultivarea subtil-tenace a calităţilor esenţiale, fizice şi morale (cinste, curaj, disciplină, vrednicie, bun simţ, bun gust etc.) paralel cu îngăduirea liberei lor dezvoltări potrivit voinţei copilului, ispitelor anturajului, ofertelor mediului şi capriciilor destinului ?
Mă bucur că, până la urmă - dar nicidecum din voinţa noastră, ci din pură, fericită întâmplare - fiica noastră şi-a plămădit evoluţia într-un creuzet conţinând ambele variante de „presiune”. Dar întrebarea, indecizia rămâne. Şi, după cum infinit ne arată experienţa comună, ea rămâne insolubilă până când părintele de ieri devine bunicul de azi. Cel care fie practică exact inversul convingerilor „militare” de tinereţe, hiperalintându-şi nepoţii, fie devine la senectute monitorul dictatorial ce s-a refuzat ca atare în tinereţe.
Nu cred că mulţi părinţi au dintru început un, cum să-i spun, proiect de copil. Nu doar cei care se „bucură” de urmaşi încă adolescenţi, liceeni sau studenţi fiind, şi care, har Domnului (sau din păcate) sunt prea invadaţi de ei înşişi, de contradictoriile trăiri personale, de egoul exploziv, de precaritate şi nesiguranţă pe toate fronturile, pentru a-şi pune problema copilului altfel decât în cea mai aspră concreteţe, cu cele mai trist domestice şi jalnic mercantile detalii. Dar şi cuplurile trecute de prima tinereţe, în cazul cărora ghilimelele puse mai sus bucuriei sunt inutile, deoarece copiii deţin aici statutul de coroană în reuşita socială : oare ce spaţiu din ansamblul economiei parentale reuşeşte să ocupe strategia educativă în raport cu imediat (şi mult) favorizatele segmente legate de siguranţa fizică, gastronomică, vestimentară, igienică, sportivă ?
În chiar această zi de19 octombrie, când scriu, Matei al vostru împlineşte nouă ani şi este, zic eu, un model de cuminţenie zglobie, creativitate, sensibilitate, seninătate, bunătate, disciplină, curiozitate ştiinţifică şi inventivitate artistică. E limpede că nu că l-aţi educat procustian, după vreun plan prestabilit. Sau greşesc ? Faptul că este atât de disponibil, de efervescent deschis către diverse experienţe cognitive (zoologie, botanică şi pictură, astronomie, speologie şi poezie) se datorează exclusiv zestrei genetice, sau aţi avut dintru început gândul de a-l educa enciclopedic şi nu targhetat către ceva anume ?
Oricum ar fi, cred că răbdarea părintească trebuie să evite cu orice preţ şi în egală măsură compensarea frustrărilor infantile ale adulţilor („eu n-am avut parte de...Măcar el să nu mai sufere din cauza asta...”) ca şi răzbunarea acestora („lasă-l să se chinuie. Ehe, cât m-am zbătut şi eu la vârsta lui, câte palme n-am încasat...”). Amândouă tendinţele sunt, sau pot ajunge, contraproductive.
În fine, în acest context şi răbdarea are specificul ei, adică se adaptează după evoluţia copilului. Una e răbdarea de a-l învăţa să facă la oliţă, alta de a-l deprinde cu abecedarul, ori să riposteze la un pumn sau o-njurătură, şi altceva seninătatea bine calculată cu care trebuie să-i povesteşti cum se parvine în viaţă, ce va să zică răutatea semenilor, spiritul de competiţie, spectrul ratării, gândirea pozitivă, civismul, lupta viciilor cu virtuţile, jocul egoism-altruism, acceptarea firească a alterităţii ş.a.m.d. Ai nevoie de un fel de calm pentru primele încercări de caligrafie, de o anume răbdare la primele lecţii de înot, patinaj, ski etc. - şi de cu totul alt soi de răbdare pentru iniţierea în religie şi sexualitate.
Copyright „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, Editura Humanitas
Se încarcă comentariile...
