Cărţi

articolul anterior

Prin patrologie spre mişcarea liberă a cugetului: Cristian Bădiliţă

1
2 Jan 2015 16:24:10
Victor Teişanu
Poetul Cristian Bădiliţă
Poetul Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă este deja un prestigios istoric şi analist al creştinismului timpuriu, specializat în studiul patristicii. S-a aşezat astfel într-o continuitate ilustră, cu orizonturi dominate de figura şi opera lui Mircea Eliade.

Apropierea de universul eliadesc a lăsat fireşte urme în devenirea sa spirituală şi s-a concretizat în comentarii substanţiale, cum sînt şi cele din Întîlnirea cu sacrul (Ed. Axa, Botoşani, 1996), însumînd şapte interviuri cu şi despre marele gînditor, unele realizate de însuşi Cristian Bădiliţă, altele traduceri proprii din autori occidentali.Toată această memorie teologică face parte şi din materia lirică pe care o întrebuinţează, cu dexteritate, în ipostaza sa de poet. Orice constrîngere dogmatică îi este însă străină, Bădiliţă culegînd fără prea multe precauţii roadele deplinei sale libertăţi de conştiinţă şi exprimare. Nu doar că navighează nestingherit în raport cu rigoarea teologică, dar şi adoptă adesea soluţii care contravin oricărui tip de formalism clasic. Un pic anarhic şi insurgent, cum şi vrea de altfel, îşi intitulează volumul de versuri Peisaj cu maimuţă şi înger. Zimţi. Scrisori apocrife ale lui Archibald de la Cruz (Cluj-Napoca : Ed. Limes, 2011). Sînt aici de fapt trei titluri care n-au nici o legătură logică între ele, cum n-au vreo relaţie nici cu subiectele şi textele culegerii. E clar deci că poetul nu duce lipsă de idei şi inventivitate, toate sub semnul unei desăvîrşite autonomii a cugetării În acest mod el consonează cu esenţa omului religios prefigurat de Mircea Eliade, care nu însemna cîtuşi de puţin un practicant zelos, ci mai curînd fiinţa pătrunsă de sacralitate, de misterul creaţiei, nealterate în nici un fel de aberaţiile alienante ale tehnicismului modern.

De aceea în cazul lui Cristian Bădiliţă, poetul, cunoscuta frază a Sfîntului Grigore din Nazianz : ,,Mă rog în fiecare zi lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri păcatul cel mai greu de îndurat, acela de a avea idei personale” nu trebuie înţeleasă în sensul ei anihilator, ci doar ca şansă a individului de a rămîne consubstanţial cu adevărul cosmic, cu natura nepervertită a lumii primordiale.Autorul îşi clamează necontenit independenţa de limbaj, fiind din acest punct de vedere mai liber decît, să zicem, teologul Theodor Damian, care trebuie să respire ca poet în interiorul dogmei.La Cristian Bădiliţă, conform spiritului eliadesc, există viu sensul sacru, nu şi conformismul teologal al slujitorilor bisericii. Aşa trebuie citite versuri ca acestea din poezia ce deschide volumul : ,,Cine-l caută pe Dumnezeu are timp./...Îi trebuie însă un cap ţuguiat. / Să găurească cerul dintr-o opintire” (Cartea). Iar o declaraţie versificată din Alcibiade, fixînd bilanţul a peste patru decenii de viaţă personală, este şi mai edificatoare în privinţa legăturii sale cu dogma : ,,Adormi cu capul în palme. / Visîndu-l mereu pe frumosul Alcibiade. / Patruzeci şi doi de ani. / Pierduţi teologic. / Definitiv”.

Cristian Bădiliţă este, ca poet, la ani lumină distanţă de tratamentul propagandistic al temelor religioase, dar nu şi de valorile scripturistice, privite dintr-o perspectivă preponderent etică şi estetică. Ne-o şi spune limpede, explicînd cititorului Manifestul suprarealismului ortodox care apărea imprimat pe coperta unei cărţi din 2009 ; ,,Un artist cu deschidere spre teologie, care trăieşte în orizontul unei credinţe nu-şi poate feri arta lui de atingerile acestei credinţe. Dar ea, credinţa, nu-l inhibă, ci-l ,,dezhibă”, îi proiectează arta spre altceva decît spre o reţetă de consum ori de succes”. O dezinhibiţie care merge pînă acolo încît să transforme scrisul într-un joc autonom al cuvintelor şi sintaxei, o gimnastică a abilităţii lingvistice, un ţipăt al fiinţei ludice copleşită de veşnicie. La Cristian Bădiliţă experimentul, cu sugestii de frondă, nu se desparte niciodată total de colocvialitate. Ca principal adjuvant avem umorul inteligent, în doze variate, ca la Sorescu, implicînd într-un fel anume şi cititorul, pe care chiar îl invită să participe convenţional la insolitul joc. Dar tenta şugubeaţă, subtila ironie şi autoironie nu pot ascunde adînci nelinişti interioare, perceperea trecerii inexorabile, inutilitatea efortului, zădărnicia : ,,Vei mînca ţărînă. / Cu doi trei viermi care au mîncat la rîndul lor. / Din ţeasta lui Yorick. / Au mîncat. / Numai din ţeastă ? / Ce întrebare ! / Fireşte. / Că nu” (Prînzul).

O existenţă jalonată tragic, cu limite care umilesc fiinţa, inducîndu-i presentimentul inevitabilului sfîrşit : ,,ce urmează ? / nimic / cerc închis / fiule de ce urli ca din gură de şarpe ? / ...un pas în gol / în ultima clipă vei vedea sticlind / colţii aligatorului” (aligatorul). Nu ştim cu cîtă resemnare şi mai ales împăcare duhovnicească este perceput acest spectacol expiator. Iar un analist cu anvergura ontologică a lui Cristian Bădiliţă nu putea ocoli viziunea dezintegrării, a surpării universale : ,,Concertul acela în care interpreţii ies. / Unul cîte unul. / Din scenă. / ...Nu mai rămîne decît. / Cine ? / Umbra dirijorului. / Conducînd mulţimea. / De scaune. / Goale.” (Concertul). Uneori cuvinte din zona religioasă n-au decît rol de canava pentru etalarea caznelor şi tribulaţiilor foarte omeneşti : ,,femeie ce-l născuşi pe dumnezeu de-atîtea ori / iubit-ai tu vreodată ? / gunoi ceresc împrăştiat pe mirişti / zi după zi / puroi de heruvimi / ...pe faţa ta mă siluiră zorii / acestui falnic început de veac” (decît). Un alt text, Foame,cu amăgitoare forme clasice şi irizări de pastel, are de fapt straturi şi substraturi polemice şi intertextuale : ,,De peste dig se aude cum tremură sara. / Sufletul meu arde în neiubire ca para”. Tot în numele intertextualităţii revine coriambul eminescian din Sara pe deal, cu cei doi dactili şi un troheu, în astfel de versuri : ,,Tainic culcuş. / Orele parcă se-nmoaie. / Vino acuş. / Norii se gudură-n ploaie. // Nu-ţi mai deschid. / Uşa e spartă de lună. / Nu-i nici un zid. / Clopotu-n ploaie răsună” (Sete). În intertextualism se înscrie şi invitaţia finală din Antiodă : ,,Trăieşte măcar o zi un ceas în locul meu. / Pe mine ţie redă-mă”, dar şi îndemnul pe ritmuri şăgalnice din Romanţă : ,,hai să ne-mpăcăm sîmbătă seara / într-o cîrciumioară undeva”. Tipic pentru factura lirică a volumului poate fi şi textul intitulat Zeii,ecou al despărţirii de ororile istoriei noastre recente, traumatizantă prin fantomele lui Marx şi Lenin, din capul cărora  s-a născut o clasă muncitoare năucă şi hrănită cu iluzia paradisului terestru. Nimerit prilej pentru persiflările amare ale autorului : ,,Clasa muncitoare munceşte. / Clasa muncitoare gîndeşte defilînd. / Clasa muncitoare munceşte de luni pînă vineri. / Sîmbăta şi duminica defilează. / Ce ne-am fi făcut noi fără paradisul legat cu sîrmă ghimpată ? / Fără trandafirii de plastic crescuţi direct pe tarabă ? / Fără pumnul ridicat spre cer ? / Fără Marx în borcanul de iaurt ?” Poemul acesta  deschide seria relativ numeroasă a textelor cu tentă socială, în care poetul apare ca un polemist redutabil. Şarjele sale ironice şi vădind fermităţi morale care să-i confirme tangenţele cu domeniul liturgicii sînt numeroase.

Nu întîmplător găsim referinţe lirice la Gogol, scriitor atît de implicat în literatura spaţiului civic. Încît se poate afirma că alături de poezia temelor importante, care ţin de filosofie şi destin, întîlnim la Cristian Bădiliţă un consistent sector de atitudine socială şi chiar politică. Lămuritor în acest sens este poemul Adolescenţii, diatribă necruţătoare contra nostalgicilor regimului comunist : ,,Adolescenţi de şaptezeci de ani. /...Feţi Frumoşi ai tătucului Stalin. / ...Fierţi în cazanul cu bromură al occidentului paşnic. / Ajunşi cu cincizeci de ani întîrziere la startul istoriei. / ...Avortonii acelui decembrie fără identitate. / ...Adolescenţii de şaptezeci de ani. / Ei vor desăvîrşi ruina începută în preistoria postistoriei. / Lăsaţi-i în pace. Nu-i tulburaţi”. Tonul de pamflet incendiar se regăseşte şi în Poeţii : ,,Poeţii au ajuns o sectă. / Un mic grupuscul timorat. / De acţiune indirectă. / Un nu ştiu ce. Un surogat. // Fitile fără dinamită. / Şi indecent de muritori. / Mironosiţe de elită. / Poeţii mironositori”. Cristian Bădiliţă posedă ştiinţa compunerii, a abordărilor deştepte, scoţînd la lumină efecte neaşteptate şi întotdeauna agreabile pentru lector. Vina trufiei şi neascultării, avînd origini adamice, produce un text memorabil, cu largi reverberaţii în conştiinţă : ,,Vom merge să vindecăm orbi şi să înmulţim pîini. / Vom deveni celebri. / Mai celebri decît piramidele egiptene. / Apoi vom deveni sfinţi. / Cu sărbători legale în calendar. / Vom deveni sfinţi încă din timpul vieţii. / Iar El va fi răstignit la picioarele noastre. / Proaspăt spălate şi parfumate” (Pietrele). Preocupat şi de maladia modernă a alienării, poetul trăieşte drama disipării în uriaşul clocot al prezentului : ,,Cheamă-mă tu, strigă-mă. / Adună-mă din unghere şi coase-mă laolaltă. / Petec lîngî petec. / Os lîngă os. / Descîntă-mă cu şoapte. / Nu mă lăsa. / Nu mă lăsa împrăştiat pe mirişti. / Vin mieii cei turbaţi şi mă papă” (Miriştea).

Remarcabilă ni se pare limpezimea stilului, claritatea de cristal a frazei, reflectînd în mod cert maturitatea unei gîndiri exersate îndelung şi hrănite cu lecturi fundamentale. Poezia sa este pilduitoare, venind dintr-o experienţă intelectuală copleşitoare. De o frumuseţe stranie ni s-a părut parabola Pasărea, reiterînd lecţia biblică a deşertăciunii : ,,Doi bătrîni ies din maternitate. / Se ţin de mîini şi rîd. / Se gudură. / Îşi aruncă unul altuia priviri şăgalnice. / La un moment dat se opresc. / În faţa lor nu e nimeni. / El scoate un urlet şi se prăbuşeşte pe trotuar. / Ea scoate un urlet şi se prăbuşeşte pe trotuar lîngă el”. Cristian Bădiliţă discută lucruri grave cu aerul că povesteşte întîmplări hazlii, chiar dacă ciudate. Sentimentul înfrîngerii, al eşecului de neînlăturat constituie numitorul comun al întregii sale poezii. Stranii sînt şi puţinele sale texte erotice : ,,Partida de cărţi s-a încheiat în braţele tale. / Trupul tău devenise alb şi singur. / Niciodată nu fusese mai singur decît în braţele mele atunci. / Atunci şi după atunci. / Născătoarea copiilor mei pe furiş. / În pădurea de la marginea satului. / ...În după-amiaza acoperită cu spaime te-am îngropat. / Sărutîndu-te pentru ultima oară. / Pe buzele tale au înflorit crizanteme. / Partida de cărţi nu s-a sfîrşit niciodată” (Viridiana). Cum e şi normal pentru un erudit de talia sa, la Cristian Bădiliţă abundă livrescul, numele proprii culturale sau mitologice, ca şi aluziile cărturăreşti. Un text ca Archibald ne învaţă supravieţuirea într-o lume contondentă : ,,Nu te grăbi. Dar mai ales nu predica iertarea. / ...Vrei să trăieşti. / Trebuie să inventezi fericirea din sîrmă ghimpată”. Volumul se încheie cu un titlu semnificativ, ApoCalypso, piesă autobiografică, memorînd secvenţe dintr-o istorie ratată : ,,spun povestea mea a voastră şi a celor care / au murit / ...sub zidurile troiei de demult de ieri de astăzi încă / pentru că troia n-a fost cucerită / decît în vis / iar visul e-o minciună”.

Poet ofensiv şi spectaculos, Bădiliţă oscilează perpetuu între mişcarea liberă a cugetului şi limitele fiinţei muritoare. Preferînd alegoria şi parabola, atît de frecvente în spaţiul scripturistic, el rămîne fidel discursului dublu, invitîndu-l pe cititor să caute sub epiderma înşelătoare a cuvintelor. Cititorul devine astfel un spectator activ, cu misiunea expresă de a scoate la suprafaţă miezul fierbinte şi grav al textelor. Cristian Bădiliţă nu e doar un patrolog bine informat. Nu e doar un interpret al istoriei creştine şi un excepţional traducător. Şi nu e doar poetul productiv al prezentului. Este de fapt toate acestea la un loc, putînd deveni în fiecare dintre direcţiile enumerate un lider al generaţiei sale. Pentru că resursele lui par nesecate, iar capacitatea de a le pune în operă şi-a demonstrat-o deja cu prisosinţă.

 

Fragmentul face parte din volumul „Poeţi botoşăneni de azi”, de Victor Teişanu, Editura Axa, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, Centul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani.                              

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

dorin valeriu domuta
3.01.2015, 09:37:24

Frumoasa prezentare, poetul Cristian Badilita o merita ! Sa nu uitam insa activitatea sa de traducator si comentator al Parintilor Bisericii, editor (Septuaginta), publicist nelinistit si incisiv. O personalitate culturala prestigioasa a Romaniei de azi. "Nasc si la Moldova oameni !"

Modifică Setările