Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Profesorul distrat

32
26 Jan 2015 09:38:12
Florin Iaru

Poate că, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Nicolae Manolescu în tinereţe, nici eu, nici mulţi dintre colegii mei de generaţie poetică, nu aş fi ajuns unde sunt şi n-aş fi cunoscut deliciile poeziei, culturii şi ale spiritului critic. Tânărul lector de la Litere era celebru. Studentele, îndrăgostite, studenţii, fascinaţi.

Criticul României literare se bucura de o imensă apreciere underground. Dacă nu te lăuda Manolescu, erai mort. Iar dacă te făcea de rahat, erai şi mai mort. Cărţile lui erau succese de librărie şi asta îi scotea din minţi pe adversari. La Europa liberă era întotdeauna pomenit cu respect şi citat copios. Împotriva lui s-a ridicat, nu de puţine ori, o camarilă impresionantă: activul de partid, revista Săptămâna, CCES. Din cauză că nu era membru de partid, nu a putut urca treptele profesionale şi profesorale din facultate. Până şi aventura lui studenţească a fost sub umbra şi duşul rece al „duşmanului de clasă“. În lungile discuţii informale, despica firul în patru, dădea sentinţe reci, crude şi drepte. Şi avea un haz nebun – repet, în acele întâlniri ferite de ochiul vigilent al autorităţilor. După '90, când cenzura a dispărut, iar partidul unic s-a evaporat, Nicolae Manolescu a fost steaua călăuzitoare a generaţiei mele. S-a implicat în politică, iar subsemnatul i-a făcut campanie deşănţată (pe care nu o regret). S-o scurtez: întotdeauna, Niki, cum i se spunea şi i se spune încă, a fost o personalitate complexă şi covârşitoare. Poate că îşi mai aduce aminte ce locotenenţi pizdoşi la datorie a avut în mine şi Agopian în campania pentru câştigarea preşedinţiei Uniunii Scriitorilor din România. Nu-i vorbă, am avut parte de un frumos capitol în Istoria literaturii, dar jur că nu a fost nimic „reciproc“, nimic la schimb. Eu am făcut ceea ce am crezut că trebuie să fac, iar el a scris, cred, ceea ce a crezut de cuviinţă să scrie.

Numai că, de aici, începe despărţirea mea de Manolescu, omul şi criticul pe care l-am cunoscut treizeci de ani. Ca preşedinte al breslei, mai ales omul a făcut loc proverbialului funcţionar românesc, pomenit de Heliade Rădulescu: „Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, uşă!“. Ce s-a petrecut în natura lui critică nu pricep şi, poate, nici nu vreau să ştiu. Însă povestea recentului premiu Mihai Eminescu pentru „opera omnia“ mă obligă să ies tiptil din admiraţie şi să vorbesc împotriva domniei sale, aşa cum am făcut-o în săptămânalul Caţavencii, de fiecare dată când mi s-a părut că dă cu mucii în fasole.

Pentru cei care nu ştiu, acesta e cel mai important premiu de poezie, cu caracter naţional, acordat anual de primăria Botoşanilor, sub patronajul USR. De la bun început spun că nu mă interesează opţiunea juriului. Se poate ca un premiant sau altul să nu-mi placă. Nu sunt eu cel care judecă. Sunt oameni de meserie care răspund în faţa publicului şi în faţa propriei conştiinţe. Sunt gusturi şi gusturi, grupări, estetici, nu asta e problema. Anul acesta s-au prezentat la startul competiţiei şapte scriitori: Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu şi Gabriel Chifu. Juriul format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin (preşedinte), Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban şi Mircea A. Diaconu, a decis: premiant e dl Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR şi director executiv al revistei „România literară“.

Deşi Mircea Martin a fost preşedintele juriului, Nicolae Manolescu a fost adevăratul preşedinte.

Cum multor scriitori le-a sunat clopoţelul aflat la limita dintre operă şi funcţie, au început întrebările şi protestele. E adevărat? Nu e cumva o linguşire / un abuz de putere? Cele mai multe au insistat pe diferenţa „valorică“ dintre premiant şi alţi competitori, în defavoarea ultimului. Altele au cerut de-a dreptul demisia de onoare a juriului. Au urmat scrisori şi clarificări. Dar, dincolo de toate zvârcolirile, cu un punct trebuie să fim solidari: decizia juriului e independentă. Cu o condiţie: ca aceasta să fi fost cu adevărat decizia. Eu de aici încolo am îndoieli. De la organizarea juriului până la funcţionarea lui efectivă. De la regulament şi de la litera legii. De ce? Ei bine, trebuie să vă aduc la cunoştinţă câteva amănunte esenţiale. Deşi Mircea Martin a fost preşedintele juriului, Nicolae Manolescu a fost adevăratul preşedinte. El, şi nu Mircea Martin. De la Paris, domnia sa a ţinut legătura telefonică cu membrii, a contabilizat voturile, a comunicat rezultatele, a intervenit, fără să informeze pe nimeni care au fost numele şi numărul celor votaţi. De ce? De la Paris nu a venit niciun document care să ateste cantitatea, diversitatea, corectitudinea şi validitatea votului, confruntat cu electorii înşişi. Cum a spus dl Mircea Martin, domnia sa a fost preşedintele de jure, iar dl Manolescu a fost cel de facto. Repet: de ce?

Şi mai repet: voturile s-au dat telefonic, nu există nicio hârtiuţă prin care votanţii să aibă certitudini. O semnătură a cuiva, un martor independent, un mail, o măslină. Doar telefoane. Participanţii nu au avut voie să comunice unul cu altul(!). Orice formă de deliberare a fost exclusă. E, poate, cel mai absurd aspect al cazului. În acelaşi timp, prin tîrg a apărut de nicăieri zvonul că Mircea Cartarescu s-ar fi retras/recuzat. Unii membri ai juriului chiar au fost atenţionaţi de decizia scriitorului. Inutil să vă spun că zvonul a fost neadevărat, dar a influenţat rezultatul.

Aşa au început primul rund de votare şi doua ciudăţenie: li s-a cerut membrilor să dea un al doilea nume din lista de preferinţe, pentru că votul era prea împrăştiat!!! Iar nu avem proces verbal, notiţă, bileţel, ceva, orice, avem numai mărturii. Se pare că au rămas patru poeţi în cursă. O intervenţie lămuritoare vine din partea a trei critici, dnii Al. Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu, care declară că ar fi votat altfel, în toate tururile: „Chiar dacă opţiunile noastre n-au fost de partea lui, credem că Gabriel Chifu…“ OK, veţi spune dvs., dar dacă ceilalţi patru l-au ales pe Gabriel Chifu? Corect şi democratic, veţi spune –, numai că avem o mică problemă. Dacă celelalte patru persoane puteau constitui majoritatea necesară şi suficientă, întreb de ce nu s-a dat decizia în turul unu? Sau doi? Asta presupune obligatoriu ca oamenii să-şi fi schimbat părerea pe parcursul votării. Iar dacă au avut altă părere, atunci e de presupus că cel puţin unul din ceilalţi trei contra-candidaţi ar fi urmat să primească al patrulea vot. E clar ce spun? În turul unu, nimeni nu a primit patru voturi. Nici în turul doi. Dar, dacă îi excludem pe cei trei care declară sub proprie răspundere că au votat pe altcineva, alegerea celorlaţi, în primele două runde, implică, automat, votarea altei persoane decât a câştigătorului. Matematica şi probabilistica ne spun că acestă persoană, al cărui nume nu-l rostim (deşi, repet, se poate demonstra), trebuia să fi primească premiul de jure, dar nu l-a primit de facto. Dacă mai punem la socoteală că singurul om care a discutat personal cu juraţii a fost dl Manolescu, atunci am toate motivele să suspectez (deşi încă nu pot să acuz) o fraudă sau o ilegalitate.

Prin urmare, cer juriului să dea publicităţii opţiunile exprimate în tururile unu şi doi, protejând, astfel, secretul votului final. Iar dlui Manolescu îi cer să producă actele doveditoare pentru primele două tururi. Mă tem că ne aflăm în faţa unui caz de o gravitate extremă. Până acum, nu exista suspiciune, juriul adoptând dintotdeauna un sănătos gentleman's agreement. Acum, această suspiciune există. Şi există zvonuri, bârfe şi scăpări din diverse surse. E grav. Prin impunerea voinţei proprii, în ciuda vulgului, în ciuda oricărei reguli democratice, dl Manolescu a călcat pe bec. E necesar ca domnia sa să-i deşurubeze dulia şi să pună, cu mâna lui, unul nou. Pentru că vorbim de bani publici, care se acordă cu respectarea formelor şi formalităţilor legale.

Totodată, ţin să spun că regret faptul de a fi semnat un document care cerea demisia juriului şi faptul că am acceptat să pun în discuţie valoarea dlui Gabiel Chifu. Am greşit, din grabă, şi am acuzat oameni nevinovaţi. Nu discutăm despre valoare (pe aia o recunoaştem la crâşmă, între prieteni, sau în singurătate, cu o carte în mână), ci numai şi numai despre legalitate. Cu valoarea negociem. Cu legea, nu. Lumea scriitoricească nu se sustrage legalităţii. Dimpotrivă. Cu cât mai legal, cu atât mai adevărat.

P.S: Sper din tot sufletul ca acest trist episod să fie, ca într-un film vechi, povestea profesorului distrat. O fantezie, un ambâţ. Doar că nu s-a distrat nimeni. Iar în ceea ce mă priveşte, dacă greşesc, îmi voi cere scuze sau voi plăti. Dar ţin să îi amintesc dlui profesor finalul povestirii lui Karel Čapek, Dispariţia actorului Benda: cel care cunoaşte adevărul unei crime îl priveşte în ochi pe făptaş şi are grijă ca acela să ştie asta.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

32 Comentarii

Vanatorul/d.c.
26.01.2015, 10:36:38

Adevarul e ca Uniunea Scriitorilor a devenit plina de de impostori, de cand se afla sub conducerea lui Manolescu..! Citeam recent cum multi pensionari, care mai de care mai pilosi pe la PSD, isi maresc ..cascavalul pe seama contribuabililor. Practic, acestia tiparesc in tiraj de scara de bloc cu 4 etaje cateva cartulii pe banii lor, iar apoi ..buf!..cat ai zice "Manolescu", devin membri ai Uniunii Scriitorilor Romani, desi n-au nici in clin si nici in mansca cu scrisul, excepatandu-l pe cel al felicitarilor de sarbatori ..! Si asta pentru ca Legea 8/2006 ofera membrilor USR (din fondurile acesteia) un adaos de cascaval moca, reprezentand 50% din pensia pe care o are fiecare smecheras batran devenit..ditamai scriitorul, fara insa ca acesta felie din cascavalul bugetar sa depasesca suma de 1200 de mangoti furati din buzunarul fiecarui platitor de taxe si impozite. Pentru a primi felia asta, smecherasul batran si pilos, trebuie sa publice cel putin trei "volumuri", sa ..cinsteasca c-o cinzeaca mica (da' musai de import) pe aia care au in gestiune publicatiile USR, plus o masa la restaurant cu vreo trei ..scriitori la fel de "consacrati" si ei, care scriitori consacrati, dupa ce se ghiftuiesc bine, iti baga fiecare o recomandare atat de ..prima'ntai, de zici ca esti in mod sigur viitorul candidat la Nobelul pentru literatura..!

+1 (9 voturi)
Vanatorul/d.c.
26.01.2015, 10:54:54

Sigur..Avand in vedere ca cele spuse de mine sunt in afara..politicii militante, dl.Florin Iaru ar putea renunta, fie si doar pentru cateva clipe, la..resentimentele avute fata de nesuferitul Vanator, asta pentru a confirma sau infirma cele afirmate in comentariul meu..! E o ocazie nesperata, ca Vanatorul sa fie demonstrat drept mincinos, dezinformator, manipulator, adica un..basist cainos de ticalos..!:)

0 (8 voturi)
Radu Mircea
26.01.2015, 14:53:36

Baiiii ... Ce mai lucreaza invidia in autor ... Ma asteptam ca politicienii sub acoperire de intelectuali sa sara la bataie pentru premiul discutabil . Da sa vezi ditamai poetu' care da cu barda-n dumnezeu pentru un mizilic de premiu acolea ce nu se cuvenea ''adrisantului'' ci unui alt pomanagiu in versuri , e prea de tot . Nu scriu mai mult fiindca pilele domnului Ripa la ''Adevarul ''' sunt inca mari si ma zboara ..

+1 (3 voturi)
InimaRea
26.01.2015, 11:58:26

E logic ce face Florin Iaru, continuă campania începută pe FB. Nu-nțeleg de ce regretă semnarea apelului pentru demisia juriului dar e problema lui. După mine, acel juriu e complet compromis de toată povestea din jurul decernării premiului - c-au fost membrii trași pe sfoară de marele maestru al combinațiilor, c-au fost botaniști, ori c-au complotat de la bun început, cu Manolescu, să iasă ce a ieșit (altfel, de ce-ar fi acceptat schimbarea regulilor în timpul jocului?) nu contează. Oamenii aceia au comis o fraudă și trebuie să se retragă sperînd că nu vor avea de suferit decît de pe urma compromiterii credibilității lor critico-literare. De fapt, întregul concurs de atribuire a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu trebuie regîndit și pus pe alte baze. Fiindcă uitați ce se poate-ntîmpla, cu găselnițe: de la ideea - justificată biografic - ca Botoșanii să fie locul unde să se atribuie Premiul, s-a ajuns ca o comisie de la Botoșani să facă lista de propuneri pentru Premiu. De ce? Nu era destulă onoare pentru Botoșani, să primească - an de an - cei mai importanți poeți și critici literari români? Există o singură explicație posibilă: Primăria Botoșenilor finanțează serios Premiul, și - vorba ceea - cine plătește, comandă și muzica. În spiritul jmekeriilor românești de peste tot, cic-ar exista chiar și un mecanism de sondare a pieței literare, pentru a fi detactați eligibilii pentru atribuirea Premiului pentru opera omnia - adică, pentru toată opera literară publicată de cineva, pînă la data de. Vedeți caraghioslîc? Se adună cîțiva literați botoșăneni care să stabilească lista celor mai importanți poeți români ai vremii. Iar Marele Juriu n-are alta de făcut decît să bifeze pe unul din listă. Cine-i din comisia locală, ce reputație critico-literară are? Dumnezeu știe - și Primăria Botoșenilor, desigur. Dar în Marele Juriu sînt nume grele ale criticii literare românești, autori de istorii literare, adevărați judecători supremi în materie de valoare literară. Iar acești pontifi ai literaturii române sînt la remorca unor iluștri necunoscuți, pe-a căror judecată de valoare n-ar da nici doi bani, în orice altă împrejurare. Degradarea semnificației și importanței Premiului Mihai Eminescu se produce de mulți ani. Chiar dacă verdictul final a fost în limita rezonabilă a așteptărilor, prezența - dar mai ales prestanța - participanților s-a situat, de multe ori, la limita ori chiar sub limita penibilului. Au fost mari poeți care-au ajuns la Botoșani doar ca să-și ia paralele, onorînd festivitatea premierii cu beții crunte, de nu mai puteau nici urca pe scenă, să facă onorurile sau să le primească. Și-atunci, ne-ntrebăm: Dacă pentru marii noștri poeți și critici literari, Premiul de la Botoșani nu-nseamnă decît parale (vreo 4-5000 de euro, acolo) atunci care-i diferența dintre excelențele lor și botoșenenii care se-mbată victorios, la orice sărbătoare? Și de ce-ar fi respectați valoroșii noștri poeți și critici literari, dacă se-mbată pînă se fac muci, la fel ca orice cocălar - de la Botoșani, București, de oriunde? Nu spun că toți se-mbată și că-ntotdeauna e la fel. Spun că ăsta-i trendul, și că un juriu menit a cinsti memoria literară a lui Mihai Eminescu trebuie să aibă alte pretenții de la nominalizații și laureații săi. Or, onoratul juriu ce face? Profită de euforia generală pentru a rezolva o problemă domestică a marelui maestru al combinațiilor - răsplătirea omului său de casă - Gabriel Chifu - cu încă un premiu, cel mai important, dreptu-i. Aici e frauda lui Manolescu. Domn'e, dacă vrei să-ți plătești țucălarul, fă-o din banii tăi, nu din ai USR, ai Primăriei Botoșani, că altfel se cheamă faudă, că-s bani publici. Nu-l cunosc pe Gabriel Chifu, cic-ar fi ”poet onorabil”. În alte vremi, se spunea ”poet minor”. Nu-s fan al poeziei contemporane, așa că-mi orientez lectura după textele critice ale lui Liviu Antonesi, un poet care trăiește dintotdeauna în poezie și-i știe cam pe toți. Cum Gabriel Chifu nu există în lista lui, nu există nici pentru mine. Unii poate cred că-i greșit, că marii critici de poezie - măcar - sînt alții. Or fi dar eu, după experiența cu Eugen Simion (Dimineața poeților) și Nicolae Manolescu (cu Istoria lui critică) m-am lecuit de iluzia obiectivității criticii literare profesioniste (adică, recunoscute ca atare, prin practicarea asiduă, teoretică și practică, ”a meseriei”). Camarilele literere există dintotdeauna, postcomunismul doar a dus pînă-n derizoriu critica profesionistă, acolo unde s-a pretat ”materialul”. Pînă la urmă, în joc nu-i doar reputația unuia/altuia - de care unul/altul își poate liniștit bate joc, din oarece interes strict pecuniar. În joc e soarta poeziei românești. Dacă nici cel mai important premiu anual nu răsplătește valoarea literară dincolo de orice dubiu, atunci e condamnată poezia românească. Pour la bonne bouche: avem un nobelizabil, pe Mircea Cărtărescu. O fi el de Nobelul literar dar de premiul Primăriei Botoșenilor, nu-i - așa grăit-a Zarathustra!

+2 (4 voturi)
Mi-HAI DEGEABA
26.01.2015, 14:58:08

CE CIUDAT ! Libertatea de expresie şi Libertatea de Expresionisme ! Lumea tămbălăului şi-a intelectualilor de baltă, FRUMOS ! Cam surprinzător dar nu prea. Cum se crează iarăşi ( de ce ? asta-i o altă problemă !) un amalgam-ghiveci-terci atît de greu-cleios şi nociv. Despre Libertatea de expresie, nu s-a vorbit şi nici pus problema atît de acut şi vehement pînă la evenimentele de la Paris. Ciudat, se tot analizează azi, şi mai şi se insistă, într-un context în care, datorită marilor diferenţe de educaţie, civilizaţie, cultură şi toleranţă, interpretările pot fi atît de diferite încît pot produce excese-extremisme-rele şi anapoda. Se insistă şi se semnează o pledoarie personală îmbibată toxic de confuzii şi amalgamuri, în care printre altele, se plînge suficient de mult pentru a deveni penibil, că este VICTIMA unor neînţelegeri. Se compară ce nu se poate compara Lumea Civilizată cu cea Barbară şi Primitivă, chiar şi România (CNA-ul) cu Franţa. Diferenţele fiind atît de mari încît a insista devine cel puţin „straniu” la nivelul acesta presupus elevat al culturii şi cunoaşterii. Se uită ciudat, că pînă ieri libertatea CARICATURILOR de la Charlie Hebdo nu deranja (nu deranjează) pe nimeni în Franţa şi nici în Lumea Civilizată. Se uită ciudat, că C.H. era (este) un jurnal SATIRIC cu un tiraj extrem de redus, adresîndu-se unei minime minorităţi de oameni (de intelectuali) în FRANŢA. Se uită ciudat, ce este aceea o Caricatură, o Satiră, şi mai ales Nivelul de Libertate de Expresie la care această artă, zonă a culturii, a culturii în general, a lumii occidentale civilizate, a atins-o după secole şi secole de „eforturi”. Ce să mai vorbim despre Libertatea de Expresie a celorlalte categorii ale artei. Dacă în occident, libertatea de expresie este depăşită, jignind o anumită categorie de indivizi, această Dilemă se rezolvă prin LEGE, prin legi ! Ştiaţi ASTA ??? Se uită ciudat, nu se uită, dar se amestecă frumos, că a vorbi despre Libertatea de Expresie, ar însemna de fapt să vorbim despre OM, ceea ce este, despre evoluţia lui şi tocmai ce se uită vehement, DIFERENŢELE evolutive, enorm-fascinante între Oameni şi Societăţi. Se doreşte oare o nivelare „par le bas” ? „Une moyenne acceptable par tout le monde” ? Se uită ciudat, că Charlie Hebdo, este un ziar (elitisto-intelectual-într-un perimetru redus) satiric franţuzesc, în Franţa, pentru francezi, în franceză, care face parte din tradiţia şi cultura Franţei şi că Libertatea de Expresie de la ei de-acasă, a francezilor, NU POATE fi Pricepută, de foarte, foarte multă lume, iar Nefiind Pricepută, unii vor îngrădirea, interzicerea şi chiar Moartea acestei Libertăţi de Expresie. Se pare că nu se realizează caraghioslîcul situaţiei în care se alunecă insidios fără temeri, cel al „românului” care dă Sfaturi şi Judecă un francez, Franţa, Occidentul, şi îşi încheie pledoaria lacrimogenă cu nişte poliţe plătitoare, ca-ntre fraţi, dlui. Manolescu, un alt intelectual de vază şi glastră a culturii româneşti, o altă dovadă a deschiderii înţelegerii Libertăţii de Expresie autohton –neaoşe, c-aşa-i frumos, fiecare societate cu faliţii ei ! Problema pare pentru unii de nerezolvat, mai ales în contextul geo-politic actual şi nivelul unui occident în plină criză şi decadenţă. Dar asta e o altă poveste şi mai complicată. Ce bine ar fi în schimb, dacă energiile intelectualior autohtoni ar fi folosite la remedierea „nasoalelor” societăţii româneşti aflată într-o stare mai deloc fericită de „libertate” şi „dezmăţ”. P.S. pentru cititorii care vor să înţeleagă cum este cu Libertatea de expresie recomand călduros comentariul bine scris şi pus la punct ( de data asta !) al lui Remus Octavian Mocanu. De asemenea, comentariul lui Sertorius, explică CLAR decalajul ABISAL între înţelegerile şi interpretările Libertăţii de Expresie. Societatea Civilizată Răspunde cu Libertatea de Expresie a SATIREI şi CARICATURII împotriva Barbariilor, Terorismelor, Crimelor şi Armelor Ucigaşe. Oare „noi” ar trebui să ne domolim auto-cenzurîndu-ne [de FRICĂ], sau ........ ? Care sunt CAUZELE acestor Caricaturi ? Chiar să nu se ştie că o CARICATURĂ este Efectul unor Aberaţii ale omului, ale societăţilor omeneşti, şi că ea are ROLUL de a aminti nebunia şi desfrîul oamenilor ??? SATIRA este tocmai cea care ne arată cum suntem, cu cît este mai acidă cu atît adevărul este mai virulent şi cu atît mai greu de suportat ! CE CIUDAT !

+2 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (32)

Modifică Setările