Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Radu Paraschivescu: „Mă îneacă revolta că viaţa a milioane de oameni s-a făcut ţăndări din voinţa criminală a unui singur om“ INTERVIU

43
26 Mar 2022 19:22:13
Autor: Alina Vîlcan
Foto: arhiva personală
Foto: arhiva personală

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Radu Paraschivescu a vorbit despre cum ne raportăm în România la anii de pandemie, cum rezistăm în faţa unor crize majore şi ce mai înseamnă pentru noi patriotismul, subiecte abordate, de altfel, şi în cea mai recentă carte „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)”, publicată la Editura Humanitas.

După mai multe volume care surprind societatea autohtonă, ca „Maimuţa carpatină”, „Două mături stau de vorbă”, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” sau „Orice om îi este teamă”, aţi publicat „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)”. Cum aţi descrie, din perspectiva intelectualului ca fin observator al societăţii, felul în care românii s-au raportat la aceşti doi ani, de la debutul pandemiei până azi?

Răspunsul meu s-ar cuveni privit ca o simplă impresie. E ilogic şi nepoliticos să deţii certitudini într-un teritoriu atât de delicat. Lipsit de instrumentele sociologului sau ale psihologului, nu pot avea decât păreri de diletant. E adevărat, un diletant căruia îi repugnă uşile ferecate cu trei lacăte şi viaţa etanşeizată. Dimpotrivă, îmi plac forfota străzii şi împestriţeala oraşului. Îmi place să merg pe jos sau cu metroul, îmi plac cafenelele, pieţele publice, restaurantele, cofetăriile (ştiu, n-am ce să caut în ele) şi librăriile, îmi place să simt pulsul străzii, fără să-mi propun foraje analitice şi observaţii înalte. Din perspectiva asta, am impresia mea că nu suntem nişte ciudaţi fără seamăn pe lume. Nici în general, nici în ceea ce priveşte viaţa în „musicalul de mare succes «Mama Pandemia»“, aşa cum am numit aceşti ultimi doi ani în „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)“. Cred că şi în alte ţări au existat reacţii stranii, bănuieli cu iz conspiraţionist, scenarii abracadabrante, profeţi ilogici şi virusologici atotştiutori care aveau răspunsuri la toate întrebările, sceptici gata să miroasă imediat făcătura, rebeli fără cauză sau cu clauză. Trăind în cercul nostru strâmt, ca poetul, fireşte că suntem tentaţi să credem că nu e nimeni ca noi şi că ne-am mai făcut o dată de râs în ochii lumii. Stăm mai prost decât alţii ca rată de vaccinare, asta da, însă în rest cred că există destule asemănări cu vesticii – la ei ne raportăm şi spre ei tindem. Pesemne că traseul în pandemie a cuprins – şi la noi, şi la ei – câteva borne şi sentimente obligatorii: nepăsare („la noi n-o să ajungă povestea asta niciodată“) – mefienţă („fugi, domnule, de-aici cu pandemia dumitale, care pandemie?“) – suspiciune („nu cumva ăştia, nu se ştie cine, dar ăştia, vor să scape de noi?“) – frustrare („şi pentru atâta lucru nu mai pot să plec în vacanţă în Belize?“) – revoltă („guvernul ce face, de ce nu acţionează?“) – exasperare („m-am săturat, să-i ia naiba cu masca lor cu tot“). Se prea poate să se fi auzit replici asemănătoare şi prin alte părţi, nu doar în România.

Ultimii ani au venit cu provocări majore pe plan mondial – nu numai pandemia, ci şi un război în Europa, de care pe noi ne desparte doar o graniţă. Cum rezistă românul în situaţii de criză? Se refugiază el mai mult ca alţi europeni în teorii ale conspiraţiei şi ştiri false, are această apetenţă mai pronunţată?

Glumind macabru, probabil că un cutremur devastator ne-ar abate atenţia şi de la pandemie, şi de la război. Necazurile sunt ca durerile: cea nouă o atenuează pe cea veche, dacă n-o poate face să dispară cu totul. Fiecare se refugiază cum poate când simte că presiunea zilei e prea mare pentru el. Unii practică escapismul geografic. Am o cunoştinţă care pleacă periodic în Zanzibar şi e strict treaba ei care sunt costurile. Ştiu şi alţi oameni care cochetează cu gândul de-a se retrage pentru o vreme într-un colţ ferit de lume. Alţii se baricadează între cărţi, simfonii şi filme pe Netflix sau redescoperă reţetele de banana bread. Eventual îşi regăsesc şi îşi reevaluează casa, partenerul de viaţă şi plăcerile la îndemână. În fine, există şi categoria conspiraţioniştilor, a celor care nu pot trăi dacă nu croşetează sau colportează scenarii. Să fie ei oare, păstrând proporţiile demografice, mai numeroşi la noi decât în Portugalia, Germania sau Suedia? Posibil. De ce? Din mai multe motive. Unu: încă sunt uşor de manipulat fiindcă n-au ajuns să gândească independent, cu mintea lor. Nu generalizez, doar încerc o explicaţie pe segmente de populaţie. (Îmi amintesc că, în urmă cu mai puţin de doi ani, un cetăţean a făcut bani frumoşi învăţând diverşi naivi să scape de Covid prin baterea ritmică a nasului cu două degete ale mâinii drepte). Doi: românii care trăiesc la limita subzistenţei, foarte mulţi la număr, vibrează imediat la teoriile cu magnaţi fără scrupule din cauza cărora sărăceşte restul lumii. În felul ăsta ei găsesc un motiv al propriei lor precarităţi şi au spre cine să-şi canalizeze obida. Trei: avem doar puţin peste trei decenii de libertate, spre deosebire de Olanda, Franţa sau Scoţia. Încă nu ştim să ne alegem sursele credibile şi să ne filtrăm informaţiile. Preferăm, din cauza asta, să dăm crezare scenariilor fantasmagorice în detrimentul explicaţiilor ştiinţifice. La Humanitas a apărut cu nişte ani în urmă o carte care dă răspunsuri inclusiv acestor nedumeriri. Cartea a fost scrisă de Michael Shermer şi se cheamă „De ce cred oamenii în bazaconii. (Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte aiureli ale zilelor noastre)“. E mai actuală ca oricând, vă asigur. Patru: există în România o tradiţie a ceva care se cheamă „minciună luxuriantă“, pentru a cărei înghiţire e nevoie de ceea ce englezul numeşte „a leap of faith“. Şi, adaug eu, de multă panică indusă. Amintiţi-vă de gogoriţa teroriştilor din 1989, care trăgeau din elicopter direct în occipitalul locatarului, amintiţi-vă de otrăvirea rezervoarelor de apă şi de dinamitarea centralei nucleare de la Cernavodă. E paradoxal şi pervers, dar scenariile acestea sunt crezute de unii tocmai fiindcă sunt greu credibile şi aberante. Un adevăr elementar şi rostit fără dezlănţuiri oratorice îi impresionează mai puţin pe unii dintre semenii noştri decât o minciună gogonată sau o fantezie neplauzibilă. Neverosimilul şi conspiraţiile fac casă bună. În fine, cinci: difuzorii acestor scenarii conspiraţioniste primesc mult mai mult timp de antenă la noi decât în Occident. Am văzut şi acolo asemenea personaje, dar nu atât de des şi fără agresivitatea omologilor de aici. Iar tonul şi felul lor de-a argumenta sunt la ani-lumină de cele ale vedetelor noastre în domeniu. Sigur, există iureşul de pe reţelele de socializare, dar nici acolo nu vezi (la Valencia sau la Oslo) ce vezi la Bucureşti.

Salvarea care nu mai vine

Dincolo de a observa neajunsurile societăţii noastre, cum le putem remedia? De unde va veni salvarea – din educaţie, cultură, informare corectă?

Aş vrea să scriu câte un „da“ apăsat pentru fiecare dintre noţiunile pe care le invocaţi în vederea revirimentului. Din păcate, nu mai am candorile de altădată. Fără să fiu cusurgiu sau înăcrit, mă uit la lumea din jur cu alţi ochi decât cei de acum două-trei decenii. Aţi pomenit de informare. Informarea e doar una dintre temele delicate ale discuţiei. Ceea ce noi considerăm informare corectă alţii percep drept manipulare şi invers. Binele unuia este răul celuilalt. Iar asta este una dintre consecinţele lipsei de discernământ. Sigur că discernământul se educă prin lecturi, prin şcoală bună, prin teatru, prin frumos în general. Asta credem noi, în bula noastră în care dansăm frecvent cadrilul solidarităţii. Dar există destui oameni pentru care aruncatul ambalajului pe jos, cu coşul de gunoi la doi metri, e semn de libertate. De emancipare. De neîngrădire. Şi cu asta intrăm în atitudinea faţă de reguli, care mai degrabă scindează decât unifică. E plină lumea de apostoli ai haosului, care propovăduiesc renunţarea la reguli. Unii sunt senatori, alţii preoţi. Unii sunt oameni de afaceri prosperi, alţii cântăreţi pop-rock. Unii sunt medici, alţii, guru ai presei sau sportivi. Cum îi abordăm? Ce argumente le opunem? De câtă răbdare şi putere de convingere e nevoie pentru a-i face să privească lucrurile şi din unghiul nostru?

Şi atunci, ce e de făcut pentru a fi mai bine?

Iertaţi-mă, poate vă decepţionez sau vă amărăsc, dar nu va veni nicio salvare de nicăieri. Vor veni maşini de salvare la bolnavi, asta, da. În rest, vom regresa în continuare, oricât de optimişti s-ar arăta unii şi alţii. Şi mie mi-ar plăcea să cred că peste doi-trei ani vom începe să simţim o întremare socială, etică şi culturală care să ne smulgă din mlaştină. Dar nu mai am asemenea iluzii. Văd cât de bine se simt patogenii bipezi din lumea românească sub ochiul public şi îmi dau seama că speranţa devine treptat o fantezie (încă) nepedepsită. În lumea contraculturii şi a antimodelelor, să fii optimist înseamnă să nu mai ai contact cu realitatea.

Patriotismul nu trebuie confundat cu eroismul. El e neostentativ şi se practică zilnic


Să vorbim despre patriotism. Cum stăm la acest capitol în România zilelor noastre? Pare că admirăm devotamentul cu care ucrainenii îşi apără ţara, însă am face noi acelaşi lucru pentru România? Dezamăgiţi ani la rând de clasa politică de la noi, neîncrezători în statul român sau doar preţuind mai mult viaţa decât ţara în mileniul al III-lea, foarte mulţi români ar spune că nu. Între două extreme – cea naţionalistă şi mirajul globalizării –, cum rămâne cu patriotismul, mai ales într-o situaţie ca aceasta?

Patriotismul e un lucru pe care e mult mai uşor să-l clamezi decât să-l practici. El nu trebuie confundat cu eroismul, care reprezintă acutele patriotismului în situaţii-limită (invazie, război...). Patriotismul autentic e neostentativ şi se practică zi de zi. El ţine de felul în care îţi preţuieşti bucăţica de patrie în care trăieşti, cu tot ce implică asta. E riscant să dai pronosticuri privind vâna patriotică a românului într-o urgenţă marţială sau de altă natură. Unii dintre noi, da, ar pune mâna pe armă, ca în Ucraina, s-ar oferi ca voluntari, s-ar duce să lupte şi şi-ar pune viaţa în joc. Nu mă îndoiesc că există şi asemenea oameni. Şi s-ar putea să fie mai mulţi decât credem, cu toate judecăţile aspre pe care le rostim despre noi înşine. Alţii s-ar gândi mai bine şi ar găsi motive de eschivare sau sustragere. Evit şi aici generalizările, dar s-ar putea ca mulţi dintre semenii noştri (cei care îşi permit, desigur) să plece pur şi simplu din ţară. În ultima vreme am asistat la destule discuţii în care diverşi cunoscuţi se sfătuiau între ei unde să se ducă în eventualitatea că războiul din Ucraina s-ar extinde. Şi nu era nici glumă, nici joc de societate, ci pur şi simplu o soluţie provizorie. N-aş vrea să fiu privit chiorâş, dar vă amintesc că România reprezintă cea mai mare migraţie de pe glob pe timp de pace. Înaintea noastră e doar Siria, unde ştim ce se întâmplă. Sigur, motivele de plecare sunt în mare parte cele pe care le-aţi amintit în întrebare: dezamăgirea faţă de politicieni, neîncrederea în mecanismele şi pârghiile statului, lipsa de perspective etc. Şi dacă tot vorbim de patriotism, sfânta haină militară şi alte asemenea lucruri, sunt curios cum s-ar manifesta generălimea de carton dacă ar auzi consemnul „Radu cel Frumos“ (alarma de război de pe vremea când eram eu în armată). Ce ar face, în orizontul patriotismului şi al iubirii de ţară, generalii care au jucat un tenis de poveste sau au driblat încântător în finala CCE la fotbal? Câtă încredere ar avea soldatul simplu când s-ar vedea condus în luptă de un asemenea patriot?

Bunicii au exorcizat răul cozilor comuniste prin nepoţi

Mai în glumă, mai în serios, asociem românii şi cu obiceiul statului la coadă. Dacă înainte vedeam cozi la diverse promoţii sau în vinerile negre, în ultima vreme au fost la produse pe care mulţi se temeau că nu le vor mai găsi sau că se vor scumpi. De unde ni se trage acest obicei, să fie ca urmare a comunismului, să fie din cauză că ne imităm unii pe alţii?

Ţin minte că unul dintre romanele premiate în România în 2009 s-a numit chiar „Coada“. Autorul, Dragoş Voicu, a avut parte, fără îndoială, de o materie primă excepţională. Facem oare parte în continuare din coada zugrăvită în roman? Unii dintre noi, cu siguranţă. Coada din comunism – fiindcă la ea ne raportăm – era în primul rând un simbol al disperării şi un semn că dresura lui Ceauşescu dădea rezultate de la un capăt la altul al ţării. Însă coada era şi un microunivers în care se povesteau vrute şi nevrute, în care se evocau naşteri şi decese, nunţi şi divorţuri, scandaluri şi împăcări. Se schimbau atât reţete, cât şi impresii despre un film sau o piesă de teatru (din ce se se putea vedea atunci). Ceva-ceva ne-o fi rămas moştenire din vremea aceea, deşi copiilor şi tinerilor de azi cronica unei cozi la carne sau la ulei din 1988 li se pare, în cel mai bun caz, un SF de mâna a doua. Nimeni nu pricepe mai bine distopiile decât cei care le-au trăit. Asta nu-i împiedică pe cei care nu vor să audă poveşti despre cozi sau nici măcar nu cred că au existat să se aşeze ei înşişi la coadă când li se pare cool.

Îmi amintesc de un local deschis în 2021 şi de coada enormă formată la intrare după ce patronul a anunţat că va oferi câte un hamburger primilor nu ştiu câţi clienţi. În plină pandemie. Iar cei care stăteau la coadă nu păreau deloc sărăcuţi şi fără mijloace. Nu, pur şi simplu priveau coada ca pe o mondenitate, ca pe o formă de socializare. În acest fel, bunicii au exorcizat răul cozilor comuniste prin nepoţii lor, plantaţi de bunăvoie la coada capitalistă pentru un hamburger gratis. Însă asta este doar o parte a problemei. A doua parte, infinit mai serioasă, ţine de resorturile şi de mecanismele panicii. Zvonul panicard declanşează în noi reflexe pavloviene. Ajunge să urce o vecină pe scară şi să anunţe că raftul cu ulei de la MegaImage începe să se golească şi toată scara se mobilizează pentru expediţie. Sigur, în asemenea situaţii logica nu mai operează. Degeaba îl întrebi pe om ce face cu cinci baxuri de ulei – te va privi ostil şi te va înjura printre dinţi. Panica, în schimb, funcţionează ireproşabil. Ea amorţeşte gândirea logică sau o îngroapă de-a binelea sub valuri de frică. Consolator sau nu, nici aici nu suntem singuri pe lume. Cetăţeanul care a murit stând la coadă săptămâna trecută era din Bulgaria, nu din România.


Spuneţi că trăiţi în Balta Albă şi vă visaţi la Roma. Cum vi se arată zilnic capitala ţării şi oamenii săi din cartierul dumneavoastră? Şi apoi, comparativ cu alte capitale europene, cum aţi spune că reacţionează societatea civilă din Bucureşti în momente de criză?

Va trebui să schimb acea prezentare de la începutul cărţilor mele, a trăit deja prea mult. Ea întreţine cu bună ştiinţă un contrast „pus cu mâna”: în Bucureşti trăiesc zi de zi, la Roma mă duc doar în plimbare. Într-un fel, e o expresie a regretului că nu pot avea o viaţă de turist permanent, deşi, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că după două-trei săptămâni de plimbări pe afară (în ideea că aş avea bani pentru ele), mi s-ar face dor de casă. Roma şi alte destinaţii turistice sunt idilizate de lentila noastră de iubitori ai frumosului, sunt convins că destui români care muncesc la Roma privesc lucrurile cu alţi ochi. Prin urmare, e un contrast forţat, menit scopurilor literare şi de imagine. Oraşul şi cartierul în care trăiesc au zile bune şi zile rele, ca locuitorii lor. În teribilismul afişat cu două-trei decenii în urmă, îmi proclamam sila de Bucureşti şi dorinţa de-a pleca spre locuri mai armonioase. Mi-am dat seama la timp că sunt ridicol. Trăiesc într-un oraş care încă are multe răni şi urme ale brutalităţii, dar care ştie să te cucerească. Nu ştiu dacă ne pricepem să-l „vindem” altora cum se vând alte oraşe, de la Praga la Lisabona. Şi mai e ceva în analiza noastră comparativă. Când mergem în alte mari oraşe, nu le vizităm periferiile şi cartierele muncitoreşti. Nu, ne limităm la oraşul vechi, la centro storico. Poate că şi din cauza asta ni se pare atât de mare decalajul dintre noi şi ei. Altfel, sectorul şi cartierul meu se laudă cu zone verzi pe care alte sectoare nu prea le au şi cu îmbunătăţiri de infrastructură la care nu speram cu două-trei decenii în urmă (drumuri refăcute, parcuri, locuri de parcare etc.). Lucrurile au început să se schimbe în bine cam de prin 2005. Iar cartierul în care locuiesc e râvnit de destui oameni care nu locuiesc în Cotroceni sau Dorobanţi. La rândul ei, societatea noastră civilă pare mai bine articulată decât în primii ani ai mileniului. Există iniţiative urbanistice, există o preocupare ceva mai mare pentru binele comun, există voluntariat şi angajarea în cauze bune. Iar reacţia românului simplu în faţa suferinţelor din Ucraina te face să-ţi scoţi pălăria. Avem totuşi exerciţiul solidarităţii, după ce ani la rând am bombănit că suntem „fiecare pentru el”.

Cum aţi trăit, până acum, aceşti ani de pandemie? Cu ce gânduri urmăriţi ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina? Ce aşteptări aveţi? Cum să abordăm cu luciditate aceste vremuri tulburi?

Bun, e cazul să nu fiu ipocrit: mie, unuia, pandemia nu mi-a modificat dramatic existenţa. Am avut anumite pierderi (două city-break-uri, câteva conferinţe, mai multe târguri de carte) şi regrete privind cele două luni de stare de urgenţă din 2020, când am fost silit să accept diverse îngrădiri. În rest, dintr-o perspectivă egoistă, am fost mai productiv decât înaintea pandemiei şi decât m-aş fi aşteptat. În ultimii doi ani am scris patru cărţi şi am tradus nouă. Pe lângă asta, mi-a rămas timp să observ lipsa de logică în acţiune. De pildă, un cunoscut m-a întrebat după două săptămâni de pandemie ce pandemie e aia care ţine doar două săptămâni. Nici să râd n-am putut. Omul lucrează în domeniul sportului, aşa că i-am răspuns că e ca şi cum i-aş spune eu cine e campioană la fotbal după prima etapă. Şi ce credeţi? M-a acuzat de lipsă de logică. El pe mine. În ceea ce priveşte invadarea şi distrugerea Ucrainei, sunt mâhnit, teribil de mâhnit, dar nu surprins. Vladimir Putin are un modus operandi pe care ne-am tot făcut că nu-l vedem. Am spus bancuri şi ne-am imprimat tricouri cu figura lui (trebuia să apară un cap imprimabil după al lui Che Guevara). Tragedia ucraineană ne doare şi ne priveşte fiindcă avem graniţă cu această ţară, altfel nu ştiu dacă am fi fost la fel de şocaţi şi solidari cu cei care suferă. Când Putin s-a comportat cam la fel ceva mai departe de noi, nu ţin minte să ne fi consumat atât de mult. Nu mai vorbesc de Occidentul care l-a criticat pe Putin pentru agresiunile din alte teritorii, având grijă să-l pedepsească ba cu câte-o ediţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă, ba cu câte-o Cupă Mondială la fotbal. Adică bani cu nemiluita. Tot sancţiuni or fi fost şi acelea. Însă, da, e consternant ce se petrece. E răvăşitor şi aproape neverosimil. Terorismul de stat, încălcarea principiilor de drept internaţional, sfidarea şi ameninţarea unei lumi întregi, uciderea civililor, fie ei femei, bătrâni sau copii, toate acestea sunt lucruri inacceptabile. Sunt orori, sunt semnele unei barbarii de tip medieval. A nu se crede totuşi că Vladimir Putin e doar un dement sangvinar. Părerea mea este că încă ştie ce face. Atâta doar că a intrat într-o fundătură din care nu cred că va ieşi altfel decât cu şi mai multă vărsare de sânge. Sigur, nu exclud ipoteza ca la un moment dat să renunţe şi să-şi însoţească retragerea cu un discurs mincinos, orwellian, pentru uz intern, în care înfrângerea să devină victorie şi pierderile suferite, triumf. Să mă ierte Dumnezeu, dar recunosc că îmi trec prin minte tot felul de gânduri necreştineşti în ceea ce-l priveşte. (Le trec şi altora, sunt sigur, însă n-o recunosc public.) N-o fi frumos, dar în fiecare zi deschid site-urile de ştiri cu speranţa că o să aflu că lumea a scăpat de el. Indiferent cum. În condiţiile astea, îmi vine greu să rămân lucid. Mă îneacă revolta că viaţa a milioane de oameni s-a făcut ţăndări din voinţa criminală a unui singur om. Şi îmi aduc aminte din nou de cuvintele Monicăi Lovinescu: „În rău, specia umană ne va surprinde mereu”.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

43 Comentarii

Lucifer
26.03.2022, 19:40:47

Radu Paraschivescu este un bun povestitor al sufletului românesc contemporan. Numai că....sufletul românesc contemporan...nu mai este cel din cărţile de istorie....nu mai e nici măcar sufletul comunist....este un suflet nou...european-manelist....

+5 (19 voturi)
Col. Tiraspolezu Pafnuti
26.03.2022, 19:52:57

Luci, sectorul de suflet comunist a fost preluat de sufletul manelist-turcit, caci manelele n-au treaba cu europenizarea. Una peste alta, din pdv-ul sufletului, comunismul si manelismul sunt aproape tot aia, asa ca mare lucru nu s-a schimbat

+7 (11 voturi)
Lucifer
26.03.2022, 20:00:08

Co'nele, salut, ce mai faci, cum e vremea prin Tiraspol? Ia spune, pe cine aşteptaţi mai mult, pe Rusia sau pe România? Că Rusia oferă Siberia şi România oferă Europa.....cu manele...da' parcă e mai bine şi mai frumos aşa....

-3 (9 voturi)
Col. Tiraspolezu Pafnuti
26.03.2022, 20:04:18

Salut Luci, cum sa fie vremea, ie kachacioasa rau, toti ie cu maraoneala in izmanutze. Caci iera multi care vroia sa fie cu rusii ca sa aiba salarii ca la Moskba. Si nah, amu' o realizat ca intradevar o sa aiba salarii ca la Maskba. De luna viitoare taie Krasnoselsky salariile la juma, si s-o egalizat cu Maskba!!!!

+6 (6 voturi)
Lucifer
26.03.2022, 20:14:27

Vă aşteptăm măi, vă aşteptăm, că sunteţi simpatici....şi chiar putem să vă dăm salarii duble faţă de Moscova.....

0 (6 voturi)

Vezi toate comentariile (43)

Modifică Setările