Recenzie. „Tratatul de la Trianon şi destinul României Mari”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Tratatul de la Trianon

Cu ocazia celebrării Centenarului Tratatului de la Trianon, un grup de istorici au decis să dea viaţă volumului colectiv cu titlul „Tratatul de la Trianon şi destinul României Mari”, coordonat de profesorul Sabin Drăgulin.

Sabin DRĂGULIN (coordonator), Tratatul de la Trianon şi destinul României Mari, Editura Meridiane Publishing, Iaşi, 2021, pp. 395.

Pe parcursul articolelor, autorii au surprins diferite aspecte care, împreună, vin să valideze ideea că cel mai important act politic al începutului de secol XX, pentru România, a fost înfăptuirea Marii Uniri şi recunoaşterea sa internaţională prin Tratatele de la Versailles şi în cazul românesc semnarea Tratatului de la Trianon la 4 iunie 1920.

Modalitatea prin care a fost gândită structura volumului demonstrează că istoricii, volumul fiind compus din 16 de articole, au dorit să aducă un omagiu politicienilor, diplomaţilor şi militarilor care au făurit România Mare. Ca o apreciere generală, transpare ideea că, la o sută de ani de la Marea Unire şi 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, 4 iunie 1920, istoricii, prin contribuţiile lor, au dorit să prezinte şi să analizeze din diferite perspective opera politică, diplomatică şi militară care a consacrat încheierea proiectului elitelor modernizatoare autohtone şi anume înfăptuirea României Reîntregite prin semnarea Tratatului de la Trianon.

Volumul dedicat Centenarului Trianonului este structurat în patru capitole. Astfel, primul capitol tratează rolul oamenilor politici în realizarea şi recunoaşterea Marii Uniri. Al doilea capitol abordează actorul nevăzut la masa tratativelor, Masoneria. Capitolul al treilea analizează România Mare la început de drum, iar ultimul capitol pune în lumină Trianonul în memoria contemporanilor. Volumul colectiv este însoţit de cinci anexe.

Volumul debutează cu un interviu realizat de profesorul Sabin Drăgulin, coordonatorul volumului, cu profesorul Doru Tompa intitulat Să nu uiţi Darie. La 100 de ani de la Trianon, dezbaterea despre Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920 este încadrată în contextul actual al evoluţiei României în Uniunea Europeană şi NATO, Trianonul menţinând şi după 100 de ani ascensiunea agresivă a naţionalismelor, revizionismelor şi spiritului revanşard (p.18). Atitudinea statului român faţă de Centenar şi Trianon a fost insuficientă (p. 19).

Introducerea prezentului volum este semnată de profesorul Sabin Drăgulin şi se intitulează Tratatul de la Trianon şi destinul României Mari, (pp. 21-40). Profesorul Sabin Drăgulin afirmă că folosirea după 1918 a termenului de Reîntregire este corect atât din punct de vedere metodologic , cât şi istoric, cât şi folosirea expresei Marea Unire este corectă (p. 23). Pentru România, Tratatul de la Trianon a fost esenţial, deoarece a reglementat din punct de vedere juridic şi a recunoscut la nivel european/mondial o stare de fapt care se verifica în teritoriu. Fiind un document juridic, Tratatul de la Trianon menţiona anumite condiţii cu privire la statutul minorităţilor care nu fuseseră negociate de România şi Antanta, în momentul intrării ţării noastre în război, cu toate acestea a fost semnat deoarece consacra la nivel internaţional existenţa României Mari (p. 37).

În primul capitol intitulat Rolul oamenilor politici în realizarea şi recunoaşterea Marii Uniri, regăsim analize istorice de un înalt nivel academic şi istoriografic.

Diplomatul Dumitru Preda deschide lucrarea cu articolul Acţiune politică şi diplomatică în apărarea şi recunoaşterea internaţională a unirii românilor. De la Alba Iulia - 1 Decembrie 1918 la Pacea de la Trianon - 4 iunie 1920, (pp.41-85). Guvernul român a dezvoltat o acţiune diplomatică destinată sondării poziţiei Marilor Puteri învingătoare în legătură cu angajamentele anterior luate faţă de România de a informa şi de a califica raporturile cu acestea în probleme esenţiale, precum locul şi rolul rezervat statului român la viitoarea conferinţă de pace şi apoi confirmarea unităţii naţional-statale realizată în jurul anului 1918, care să fie concretizate în documente cu valoare juridică internaţională.

Alexandru Oşca continuă capitolul cu articolul Diplomaţia militară în apărarea interesului naţional în timpul Conferinţei de Pace de la Paris. Cazul Maiorului Livius D. Teiuşanu, (p. 86-98). Maiorul Livius D. Teiuşanu, profesor-instructor de tactică generală la Şcoala de Infanterie Iaşi, după Marele Război, a revenit în ţară, unde s-a confruntat cu nevoi şi lipsuri de tot felul. Familia lui (soţia americancă şi copilul) a părăsit România în 1923 (soţia a murit în 1925 de o boală de plămâni pe care probabil a contractat-o la Sinaia), iar „eroul de la Jiu” a fost internat de mai multe ori în stabilimente psihiatrice (9 ani!), ca pedeapsă pentru atitudinea sa critică la adresa lui Carol al II-lea. Livius Teiuşanu, care se remarcase în bătăliile armatei române din campania anului 1916, ataşat militar în cea mai importantă capitală a lumii. Asemenea altor eroi, spre finalul vieţii, Teiuşanu, în loc să culeagă şi să se bucure de roadele recunoştinţei, a murit dispreţuit de două regimuri represive succesive (p.97). Concetăţenii săi i-au făcut, după 55 de ani de la moarte, o comemorare în semn de cinstire şi preţuire, pe care societatea de astăzi înţelege să i-o acorde. Sub stejarul secular unde şi-a găsit sfârşitul, reprezentanţi ai Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi ai Asociaţiei Cultul Eroilor ,,Regina Maria” au evocat personalitatea unică a eroului nedreptăţit: ,,Comemorăm astăzi, după 55 de ani, unul dintre cei mai mari eroi naţionali, generalul Livius Teiuşanu, invalid de război, primul ataşat militar român la Washington, care a murit în sărăcie, la 5 februarie 1963, ca un câine, pe marginea drumului (p. 97).

Al treilea articol al primului capitol este semnat de Ştefania Dinu şi se intitulează Anul 1920 şi Curtea Regală a României: Conferinţa de Pace de la Paris şi vizita suveranilor în Transilvania (primăvara anului 1919) Bucovina şi Basarabia (15-25 mai 1920). Turneul în Transilvania al familiei regale a fost unul de excepţie, lucru consemnat de altfel de Regina Maria în jurnalul său din anul 1919, pentru că, peste tot au fost primiţi cu o imensă bucurie şi recunoştinţă. „Pentru mine şi Nando – scria regina – totul a fost minunat, din cauza loialităţii şi entuziasmului tuturor acestor oameni simpli şi noi am fost trataţi aproape ca nişte sfinţi în faţa cărora trebuie să îngenunchezi, pentru că noi reprezentăm visul lor cel mai scump care se realizase, noi eram un fel de părinţi glorificaţi care veniseră să strângă o enormă familie la sânul lor” (p. 103).

Anul 1919 a fost unul crucial pentru România şi familia regală, un an în care trebuiau continuate eforturile de revenire la normalitate a societăţii româneşti, de integrare a provinciilor unite cu România, de reconstrucţie şi de reînnoire. Cu toate neajunsurile şi problemele întâmpinate de diplomaţia românească la Conferinţa de Pace de la Paris, totuşi, noua realitate politică – România Mare – a fost recunoscută şi statul-naţiune România trebuia să păşească pe un nou drum, acela al autodeterminării şi consolidării. Familia regală, Regele Ferdinand, în special, ajutat de elita politică românească, care susţinuse şi se afirmase în lupta pentru unitate naţională şi recunoaşterea acesteia de către Marile Puteri, au reuşit să reformeze societatea românească, să apere statu-quo-ul teritorial şi să integreze noua Românie în lumea europeană (p. 103).

Al patrulea articol al primului capitol este semnat de profesorul Mihai Milca şi se intitulează Ungaria post-Trianon şi provocările geopolitice în zona Europei Centrale. Un punct de vedere maghiar: Oscar Jaszi, (pp.118-130). Trianonul a dat maghiarimii nu doar pretextul pentru a expanda în spaţiul Europei post-Versailles ca vector al unei politici revanşarde şi revizioniste, ci şi cauţiunea unei victimizări colective, naţionale. Trianonul nu mai era privit ca punctul final al sancţionării juridice internaţionale a unei construcţii statale culpabile de agresiune militară împotriva ţărilor vecine şi a minorităţilor naţionale subjugate, ci ca un Diktat „infam” care ar fi văduvit Ungaria de teritorii şi populaţie. „Nefericita” Ungarie ar fi fost pe nedrept supusă răzbunării învingătorilor, umilinţelor de tot felul şi unor inadmisibile servituţi.

Imediat după semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, în cercurile conducătoare de la Budapesta şi în diaspora maghiară s-a iscat un întreg concert propagandistic ce a reverberat şi în mediile politice şi presa din diferite ţări europene şi din S.U.A. având ca laitmotiv nedreptatea făcută ungurimii de către Aliaţi şi statele succesoare monarhiei cezaro-crăieşti, corul revizioniştilor hungarişti de toate culorile lăsând falsa impresie a unei unanimităţi naţionale ultragiate. Puţine au fost vocile discordante şi care au pledat pentru luciditate şi toleranţă, pentru respectarea dreptului internaţional, pentru soluţii pacifiste, democratice şi constructive menite să contribuie la afirmarea unui climat de înţelegere şi securitate europeană. Ele au fost acoperite de un fond sonor asurzitor. Împotriva lor s-a îndreptat o hulă stihinică, vitriolantă şi nemiloasă, proferându-se la unison acuzaţii de trădare, ameninţări şi cuvinte de batjocură demne de cel mai lugubru reflex inchizitorial. Una dintre aceste voci curajoase aparţinea unui intelectual de aleasă ţinută umanist-democratică despre care astăzi, din păcate, se vorbeşte şi se scrie prea puţin, dar care în primele două decenii ale secolului trecut a reprezentat un nume de referinţă în mediile universitare şi în sfera vieţii publice din Transilvania şi Ungaria: Oscar Jaszi (p. 119-120).

Preocupat de perspectivele precare ce se ofereau Ungariei post-Trianon în condiţiile schimbării raporturilor de forţe şi liniamentelor geopolitice ale Europei Centrale după încheierea Primului Război Mondial, Oscar Jaszi considera că în pofida stării dezastruoase economice, politice şi morale în care se afla ţara sa, securitatea regiunii danubiene impunea o modificare de paradigmă în privinţa raporturilor viitoare cu ţările vecine şi o reconciliere sinceră şi principială în vederea reconstrucţiei şi stabilirii unui nou echilibru regional.

Pledând cauza Ungariei „mutilate”, Jaszi considera că şansele unui parcurs democratic şi paşnic în contextul noii Europe ar fi fost, fără îndoială, posibil: adoptarea de reforme instituţionale şi economice, eliminarea reminiscenţelor şi a exponenţilor modului de dominaţie feudală din societatea maghiară, democratizarea vieţii publice, eliminarea activităţii grupurilor paramilitare, adoptarea unor iniţiative energice în dezvoltarea cu bună credinţă a unor relaţii culturale şi economice cu ţările vecine. Restaurarea integrităţii naţionale şi culturale a maghiarimii ar fi presupus de asemenea protejarea relaţiilor între ţara-mamă şi minoritatea maghiară din teritoriile detaşate prin Tratatul de Pace de la Trianon. S-ar fi putut crea astfel premisele paşnice pentru corectarea unor situaţii litigioase şi injustiţii făcute maghiarilor la Trianon, mergându-se în anumite situaţii la eventuale rectificări de frontiere de comun acord cu ţările vecine. Dar aceste perspective nu puteau fi luate în consideraţie atât timp cât la Budapesta nu funcţiona un guvern democratic. Regimul Horthy era din păcate antiteza brutală şi contraproductivă a unei reconcilieri sincere între Ungaria şi celelalte state din bazinul danubian.

Concluzia lui Jaszi este că problema Ungariei trianonice constituia cheia multor altor chestiuni presante ce contrapuneau statele din Europa Centrală. În absenţa unei complete democratizări a Ungariei, în absenţa schimbării radicale a politicii sale interne şi externe, echilibrul şi securitatea întregii zone continuau să fie periclitate şi un nou război în această parte a continentului putea deveni inevitabil (p. 126).

Capitolul al doilea este dedicat Masoneriei, actorul nevăzut de la masa tratativelor. Florian Bichir îşi intitulează articolul Francmasoneria şi Marea Unire. Aspecte ale activităţii masonilor români în lupta pentru realizarea şi consolidarea României Mari (p. 131). Astfel, delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920 s-a înscris în Francmasonerie, mai exact în Marele Orient al Franţei, fiind o opţiune câştigătoare după cum susţine istoricul Mihai Sorin Rădulescu (p. 132). Ion I.C. Brătianu şi-a dat seama de importanta Masoneriei şi l-a lăsat la conducerea legaţiei române pe ministrul plenipotenţiar Nicolae Mişu, pentru ca Alexandru Vaida-Voevod să preia conducerea după numirea sa ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri. I.C. Brătianu l-a sfătuit pe Vaida să se înscrie în Francmasonerie, deoarece Brătianu aflase că foarte multe decizii se luau noaptea când fraţii se întruneau (p. 133). Astfel, acţiunea lui Vaida-Voevod de a se înscrie in Francmasonerie a fost un consens politic aprobat de Premierul I.C. Brătianu, ca o soluţie la rezolvarea crizei intervenite în relaţiile României cu Marile Puteri europene (p. 135). Prin urmare, istoricul clujean Tudor Sălăjean arată că este cunoscut faptul că Vaida-Voevod a intrat în loja Ernest Renan, aparţinând Marelui Orient al Franţei, în anul 1919, în timpul Conferinţei de pace de la Paris, cu scopul de a crea un avantaj legaţiei Românei în negocierile cu Marile Puteri (p. 137). Într-o scrisoare către Iuliu Maniu, Vaida-Voevod apreciază că două mari organizaţii stăpânesc omenirea, Biserica-Catolică şi Francmasoneria. Aderarea la Francmasonerie ne-ar deschide o mie de porţi pe care altcum în veci pururi le vom găsi închise (p. 138). Pe de altă parte, chiar şi Regina Maria a avut legături cu masoneria, sprijinind România la Paris şi Londra. La ordinul Reginei Maria, generalul Zwiwdinek s-a ocupat de procesul de unificare a Masoneriei române ducând tratative cu Constantin Argetoianu, primind misiunea de a apropia lojile germane din Transilvania de cele din Vechiul Regat (p. 140).

Al doilea articol dedicat Masoneriei se intitulează Morile de vînt ale Zeilor. Masoneria maghiară, Trianonul şi scandalul secolului, semnat de Attila Varga. Astfel, la un secol după încheierea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, în istoriografia maghiară persistă o zonă gri în care istoricii de anvergură aleg să nu se aventureze şi anume Masoneria maghiară şi presupusul ei aport la conturarea dezastrului diplomatic de la Trianon (p. 144). Prin urmare, marea lojă Simbolică maghiară nu a reuşit să şteargă nici azi acea pecete de infamie, care i s-a aplicat imediat după prăbuşirea Ungariei Mari (p. 144). Istoricul Attila Varga se întreabă de ce nu a susţinut masoneria maghiară delegaţia trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru a evita dezastrul de la Trianon? A complotat oare masoneria maghiară împotriva Dublei Monarhii printr-o conspiraţie a tăcerii, cu ocazia negocierilor pe care delegaţia maghiară le-a derulat la Trianon cu puterile învingătoare în Primul Război Mondial ? (p. 145).

Francmasonii din Marea lojă Simbolică a Ungariei au simţit pericolul ce viza dispariţia Ungariei Mari şi au înfiinţat în 1917 Comisia Păcii cu scopul de a relua contactele cu puterile masonice europene şi încheierea unei păci separate între puterile Antantei şi Dubla Monarhie (p.145). Misiunea Comisiei Păcii în Ţara Cantoanelor s-a soldat cu un mare eşec, deoarece francmasonii din ţările europene nu au venit la discuţii, iar Marea Loja Unită a Angliei a transmis atelierelor din Austria şi Ungaria că vor relua discuţiile cu acestea doar după încheierea păcii. Masonul Jazi Oszkar pleda pentru înfiinţarea unei noi structuri cu autonomii sporite conferite naţionalităţilor. Astfel, el propunea o reorganizare a Dublei Monarhii pe baze federale în care fiecare popor să locuiască în comitatul său, iar pieţele de desfacere să rămână în comun. Acesta considera că naţionalităţile din Dubla monarhie nu erau rase inferioare şi puteau folosi drepturile şi autonomiile primite (p.154). Aceste concepţii au declanşat în sânul marii Loji Simbolice Maghiare un scandal fără precedent. Conservatorii considerau că ideile lui Jazi Oskar plasau masoneria maghiară în ape tulburi (p.155). Prin urmare, dosarul eugenic al Ungariei de la Trianon a fost susţinut în faţa reprezentaţilor Puterilor Aliate şi Asociate (p.157). Esenţa tragediei maghiare după Primul Război Mondial a fost Trianonul, care a îngropat Monarhia Dunăreană, precum şi naţionalismul maghiar care a infestat masoneria, săpând groapa Ungariei Mari cu mult timp înainte de 4 iunie 1920. Astfel, după Attila Varga, swich-ul de influenţă nu a fost favorabil Ungariei, ceea ce explică de ce toate strădaniile pe plan extern ale marii Loji Simbolice Maghiare şi ale lui Jazi Oskar au reprezentat o luptă surdă cu Puterile Antantei, învingătoare în Marele Război (p.159).

Capitolul al treilea este intitulat România mare la început de drum (173-218). Primul articol este semnat de Ion Calafeteanu şi se intitulează România şi democratizarea vieţii internaţionale în opinia lui Ion I.C. Brătianu. Expunerea liderului liberal în Parlamentul Unit al României - decembrie 1919. (pp.173-183). Faţă de atitudinea Marilor Puteri privind micile puteri aliate, socotite ca având interese limitate, Ion I.C. Brătianu a încercat să realizeze un bloc al statelor mici, dar s-a lovit de obiecţia unui mare om politic şi de stat grec, Premier în perioada 1917-1920, probabil Venizelos, care i-a spus că Dumneata vrei să faci politică de stat independent şi nu îţi dai seama că noi nu suntem state independente (p.179). Făcând comparaţie între concepţia Supremului Consiliu a Conferinţei de Pace de la Paris şi punctul de vedere al României, Brătianu milita pentru democratizarea vieţii internaţionale. În parlamentul României Reîntregite, Brătianu a menţionat că în timpul negocierilor de pace de la Versailles dorea să ajungă la un acord cu puterile mari şi cu statele mici. Ce cerem noi azi pentru viaţa internaţională a popoarelor? Cerem ce s-a dobîndit pentru viaţa internă a tuturor statelor civilizate, cerem democratizarea vieţii internaţionale (p.182).

Al doilea articol este semnat de Gabriel Dolinschi şi se intitulează, Anul 1920 - Trianon - România mare. Lipsa coeziunii politice şi necesitatea relegitimării prin alegeri parlamentare în luna mai. Astfel, dinamica socială, politică şi administrativă internă din anul 1920 rezidă în evoluţia evenimentelor din anul 1919 în cadrul nou al Statului român întregit. Cel mai important eveniment este reprezentat de organizarea şi desfăşurarea primelor alegeri parlamentare, precum şi dificultăţile din Transilvania, datorate cadrului legislativ maghiar, acesta a pus în valoare capacitatea sistemului administrativ şi instituţiilor tânărului stat român. Gabriel Dolinschi analizează instituţiile care s-au ocupat de organizarea primelor alegeri parlamentare din România Mare, Ministerul Justiţiei, Internelor, de Război, precum şi Poşta. Rezultatul alegerilor a generat o majoritate formată din Partidul Naţional Liberal, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Basarabia, care au semnat la 25 noiembrie 1919 un acord de colaborare pentru constituirea unui bloc parlamentar condus de Alexandru Vaida-Voevod, care va deveni Preşedinte al Consiliului de Miniştri (p. 204).

Al treilea articol cu titlul Primul Parlament al României Mari. Ratificarea hotărârilor privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei este semnat de Gheorghe Sbărnă, (pp. 207-218) şi se încadrează liniei lui Gabriel Dolinschi.

Capitolul al patrulea se intitulează Trianonul în memoria contemporanilor. Primul articol este semnat de Alexandru Ghişa şi se intitulează Transilvania şi Marile Puteri - de la Trianon (1920) la Paris (1947), (pp. 219-237). Al doilea articol este semnat de Nicolae Păun şi se intitulează România în vâltoarea istoriei (Conferinţele de Pace de la Paris, 1919, 1947), (pp. 238-283). Al treilea articol este semnat de Victor Rizescu cu titlul Multiculturalismul ca memorie colectivă. Disocieri în jurul Tratatului de la Trianon, (pp. 284-298). Al treilea articol este semnat de istoricul militar Constantin Hlihor şi se intitulează O sută de ani de contestate a ordinii internaţionale în centrul şi sud-estrul Europei. Trianon şi imaginarul geopolitic al graniţelor fantomă, (pp. 299-320). Autorul arată modul în care evenimentele ce au marcat procesul unităţii naţionale au fost zugrăvite sau interpretate în contururi şi reprezentări diferite, care au fost deformate şi influenţate de imperative ideologice. Autorul pune în lumină manipularea prospectivă a istoriei de către elitele intelectuale, ceea ce a condus la modificarea memoriei colective prin intermediul discursurilor hipernaţionaliste sau prin impunerea unui discurs de tip marxist, globalist sau chiar integraţionist-nivelator.

Articol al patrulea din capitol al patrulea este semnat de Ioan Lăcătuşu şi Vasile Stancu şi se intitulează Mass-media maghiară şi română din spaţiul central european, privind problematica Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) (pp.321-370). Articolul are o particularitate importantă prin faptul că prezintă atât informaţii publicate în presa maghiară de acum un secol, tipărite în fostele comitate Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune referitoare la Marea Unire, cât şi pasaje din mass-media actuală şi câteva lucrări de istorie a Ţinutului Secuiesc.

Tratatul de la Trianon
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite