Regina Maria şi ultimele luni ale Marelui Război

A apărut într-un timp record şi în aceleaşi condiţii grafice deosebite al treilea şi ultimul volum din Jurnalul de război al Reginei Maria a României.

Traducerea din engleză în română, impecabilă, de altfel, a fost asigurată pe mai departe de Anca Bărbulescu, iar ediţia, cu multe, pertinente şi necesare note de subsol a fost îngrijită de profesorul Lucian Boia. Care a beneficiat, în ducerea la bun sfârşit a operaţiei de identificare a unor personaje, de sprijinul lui Mihai Sorin Rădulescu.

Această parte a Jurnalului acoperă o perioadă de timp mult mai restrânsă decât cele anterioare. E vorba despre intervalul martie-decembrie 1918. O perioadă oarecum atipică fiindcă mai abitir decât înainte unor zile lipsite de evenimente notabile, consemnate ca atare, riguros şi conştiincios, cu un firesc grad zero al scriiturii, li se opun altele în care surprizele se învălmăşesc. Iar condeiul Reginei se înfioară.

Nici nu putea să fie altfel. Volumul anterior se încheia notând şi deplângând ceea ce părea a fi prăbuşirea definitivă a României ca urmare a „defecţiunii” ruseşti care a impus încheierea unei păci separate, împovărătoare şi ruşinoase. Fără doar şi poate, Regina i-a înţeles rosturile, dar nu s-a putut niciodată împăca cu ea, tot la fel cum nu a putut admite laşitatea şi cedările excesive ale unor bărbaţi pretins de stat, ale unor înalţi ofiţeri precum Marghiloman, rozaliu, zâmbitor amintind de un fluture, într-o continuă admiraţie faţă de germani sau Averescu, slab, defectiv de caracter, fără a fi cruţat de vorbe grele nici generalul Eremia Grigorescu. De dispreţul Reginei, un dispreţ mult mai visceral şi mai profund decât cel de care au avut parte liberalii şi şeful lor, Brătianu, niciodată pe gustul Suveranei, au parte şi membrii guvernului din cale afară de dornici să îi facă pe placul ocupantului german.

Nemulţumită, dar şi autodeclarat neputincioasă e Regina Maria în faţa prea deselor, prea marilor ezitări şi evitări ale unei mai autentice implicări a Regelui Ferdinand însuşi. Aceste insatisfacţii legate de felul de a fi al Regelui apăreau, ne amintim bine, şi în primul volum al Jurnalului. Acolo ne întâlneam însă cu un plus de vehemenţă. De data aceasta ne întâmpină resemnarea izvorâtă din realitatea că nu prea poţi schimba un om ajuns la 53 de ani.

Mult mai îngăduitoare faţă de scăderile şi lipsurile caracteriale ce au stat la baza faimoasei dezertări explicată prin raţiuni de amor şi excesiv dispusă să îi supraevalueze calităţile, se arată Regina Maria faţă de fiul ei, viitorul Rege Carol al II lea. „Carol- notează  Regina la 6/19 august 1918- e extraordinar de precis şi sistematic, nu şovăie deloc, organizează lucrurile cum vrea şi cum crede mai bine, cu un aer oarecum impresionant şi puţin pompos, lucru care mă deranjează puţin ca mamă, dar pe care îl apreciez, fiindcă mi-am trăit toată viaţa cu un om care n-a ştiut niciodată prea bine cum să-şi impună voinţa, nici în lucrurile mari, nici în lucrurile mici. Carol nu se îndoieşte niciodată că are toată dreptatea şi că e întru totul îndreptăţit în ceea ce face, aşa că ceilalţi îl urmează firesc”.

Regina se revoltă mai curând ca mamă decât ca om de Stat atunci când află ce ar dori să îi pregătească şi cum plănuiesc să îi ceară regelui să îl pedepsească pe Carol generalii după dezertare şi socoteşte că cele 75 de zile de arest sever sunt o pedeapsă mult prea dură. Citind însemnările referitoare la viitorul Rege ajungi la concluzia că felul în care i-a apreciat acestuia personalitatea şi domnia profesorul Lucian Boia în cartea Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, apărută în urmă cu ceva vreme tot la Humanitas, are acoperire în adevăr, sau mai exact, în partea necontaminată de sentimentalism matern din consemnările Mariei.

Intervalul martie-decembrie 1918, acoperit de această parte a Jurnalului, e, după cum bine ştim, unul marcat de mari răsturnări de situaţie. Cele mai multe pe marile teatre de luptă unde raporturile de forţe se modifică radical, Imperiul Austro-Ungar pierzând mereu şi mereu teren şi fiind tot mai evident ameninţat de destructurare. Se înmulţesc veştile bune, cele mai semnificative fiind cele legate, mai întâi, de opţiunea Basarabiei şi a Bucovinei de a se alipi României, ceva mai încolo de împlinirea voinţei de veacuri de unire a Transilvaniei cu patria- mamă. „Visul României Mari- notează regina- pare să devină realitate, e atât de neaşteptat, încât nici nu-mi vine să cred. M-am obişnuit atât de tare cu dezastrul şi necazurile de la începerea războiului, încât nu mă pot obişnui cu ideea că poate să vină, în sfârşit, şi ceasul nostru….Acum că se apropie ora aproape că mă tem”.

Fireşte, dincolo de aceste evenimente al căror apogeu va fi revenirea triumfală în Bucureşti la 1 decembrie 1918 şi încoronarea de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922, apar pe mai departe faptele de fiecare zi. Vizitele în spitale, la răniţi şi nevoiaşi, încercarea de a mai găsi încă o modalitatea de a-i ajuta, bucuria recompensei reprezentată de zâmbetul unui copil sărman sau de vorbele simple de gratitudine ale câte unui soldat sau ţăran rămân la ordinea zilei şi sunt înregistrate ca atare în Jurnal. De unde şi satisfacţia nedisimulată în momentul în care e pus în practică Decretul regal de împroprietărire a ţăranilor.

Maria, Regina României- JURNAL DE RĂZBOI -1918; Traducere de Anca Bărbulescu; Ediţie îngrijită de Lucian Boia; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015