Salonul cărţii de la Paris

Participăm din nou la Salonul cărţii de la Paris şi e bine că se întâmplă aşa. Din pricina crizei economice multe alte ţări nu mai sunt prezente.

 Lipsesc şi multe edituri din Franţa, iar producţia editorială franceză scade în continuare, deşi nu e o scădere care să fie compensată de promovarea cărţii electronice, să zicem. Dar entuziasmul cititorilor pare să fi rămas ca în vremurile bune: cozi lungi la autografe, îmbulzeală în faţa standurilor, sacoşe pline cu cărţi cumpărate (inclusiv de la standul românesc).

O statistică afirmă că ar exista în Hexagon circa 100.000 de autori, indiferent că scriu memoriile fotbaliştilor sau propriile lor romane şi poezii. Dar abia 12.000 pot trăi efectiv din scrisul lor (la noi nu ar fi nici câteva zeci). Un sondaj de opinie din Anglia, pe care îl pescuiesc printre numeroasele articole dedicate vestitului târg de carte francez, susţine că 60% dintre britanici ar visa să devină scriitori. Ceva nu e în regulă. Adică să devină pentru toată viaţa nişte bizari fabricanţi de ficţiune, şi necitiţi, şi neplătiţi, în minunata lume din jur care îşi vede de interese lucrative?  Poate aşa se exprimă bovarismul societăţilor mai îndestulate. Altfel, e clar că cititul cărţilor declină, fără ca noile generaţii să fi trecut în întregime, deocamdată, doar la „lectura“ de fragmente sau de rezumate pe computer. Pare evident că civilizaţia de tip occidental se află la o cotitură primejdioasă, dacă începe să vadă cartea tradiţională numai ca pe o sursă oarecare de informaţie, care nu implică nici memoria afectivă, nici participarea la un dialog de suflet cu autorul ei.

Nu vreau să trag şi eu semnale de alarmă inutile. Eu cred că literatura, inclusiv „ridicola“ poezie, va supravieţui, cel puţin câtă vreme oamenii vor continua să îmbătrânească, ajungând să descopere şi acel timp mai lung al reflexiei, deci şi prietenia necesară cu o carte  în cititul căreia te implici şi înţelegi că ea poate fi ceva esenţial în viaţa ta personală. Se zice că tinerii nu mai citesc aproape nicio carte în întregime. Se poate, dar marile evenimente, când este adusă cartea în linia întâi a actualităţii, par să indice că a ţine o carte în mână nu e chiar aşa de demodat. Poate ne-am obişnuit să considerăm succesul numai la scară industrială, din moment ce primul criteriu trâmbiţat e tirajul vândut al cărţilor.

Un sondaj de opinie din Anglia, pe care îl pescuiesc printre numeroasele articole dedicate vestitului târg de carte francez, susţine că 60% dintre britanici ar visa să devină scriitori. Ceva nu e în regulă. Poate aşa se exprimă bovarismul societăţilor mai îndestulate.

Dar la Paris am constatat ceva miraculos. Ţara invitată oficial, Coreea de Sud, despre literatura căreia, ca mai toţi vizitatorii salonului, nu ştiam mai nimic, se prezenta cu sute de cărţi, în toate genurile, traduse în franceză. Am invidiat teribil strategia culturală a acestei ţări care, la concurenţă cu marea producţie de carte din China şi din Japonia, şi calculând just beneficiile de imagine care pot rezulta dintr-o asemenea  prezenţă la Paris, a subvenţionat, probabil, generos traducerile şi promovarea literaturii naţionale. Noi continuăm să o facem cât se poate de capricios şi de meschin. E aproape un miracol faptul că am putut prezenta câteva titluri noi, faţă de anul trecut, iar apariţia multora se datorează numai unor eforturi personale din partea celor care iubesc literatura şi cultura noastră.

Ne-a salvat centenarul DADA, au apărut noi lucrări despre avangarda noastră europeană interbelică. Extrem de importantă mi se pare şi apariţia unei „Istorii a Transilvaniei“, semnată de Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, într-o ediţie accesibilă şi atât de necesară, despre care sper să se vorbească. Norman Manea, Eugen Simion, Lucian Raicu, Gellu Naum, Matei Vişniec, Petre Răileanu, Horia Bădescu, Irina Teodorescu, Marius Chivu, Bogdan Teodorescu, Răzvan Rădulescu au fost prezenţi cu titluri noi, foarte puţine subvenţionate însă de statul român. O excelentă traducere din Creangă semnată de Dominique Ilea putea să aibă parte de o mai bună vizibilitate. Rebreanu şi Cezar Petrescu, ba chiar şi o mică antologie cu traduceri din Eminescu au fost remarcate şi ele. Pentru prima dată i s-a dedicat o prezentare lui Paul Goma, în absenţa incomodului scriitor, căruia sănătatea precară nu i-a îngăduit să se deplaseze la salon. Cuvinte emoţionante au rostit despre acest permanent rebel mai mulţi scriitori, între ei Virgil Tănase şi Dan Culcer. Dar există deja în Franţa câţiva scriitori români  din noile generaţii, care scriu şi sunt publicaţi în franceză. Oare ar fi greu să figureze şi la standul României, dacă tot ne-am mondializat?