Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Scheletul din bibliotecă

0
11 Sep 2019 15:16:49
Horia Vicenţiu Pătraşcu

Scrisă cu verva unui lector împătimit – dar lucid, cartea lui Valeriu Gherghel îţi produce, în ciuda tuturor semnelor de îndoială ridicate de autor la adresa cărţilor, o mare poftă de citit.

Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?“, Polirom, Iaşi, 2018, 248 p.

Ironic, autoironic, confesiv, acid până la cinism, autorul se vrea un erudit care-şi râde de erudiţie, un „bufon înţelept”, sabotor al limbajului filosofic pre(ten)ţios, un agnostic cuprins încă de febra pasiunii pentru cunoaştere sau cel puţin de aceea, mai păcătoasă, a curiozităţii. Scopul cărţii de faţă – al oricărei cărţi, după autor – este acela de a ridica nişte semne de întrebare. O întrebare este şi subtitlul ei: de ce nu au iubit unii înţelepţi cărţile? Pornind de la această întrebare – la care putem să dăm nişte răspunsuri punctuale, anecdotice şi picante – se formulează aproape de la sine o altă întrebare, mai generală şi cu un impact mult mai puternic: care este valoarea lecturii, de ce citim, cu şi la ce ne ajută lectura? Este preferabil să trăieşti, să te bucuri de experienţa vieţii sau să citeşti şi să scrii, să te retragi în colţul lecturilor şi manuscriselor tale, aşa cum face bunăoară Flaubert – stârnind autorului ieşean o admiraţie... mărginită doar de îndoiala că ceea ce-l  face fericit pe creatorul doamnei Bovary l-ar putea face fericit şi pe un altul. Gherghel respinge însă cu tărie şi pe bună dreptate însăşi diferenţierea dintre „experienţa de viaţă” şi lectură: lectura produce experienţă şi este, la rândul ei, experienţă. Graţie lecturii ajungem să „vedem” o roză şi să-i „mirosim” parfumul, să privim cerul, să iubim. Gherghel consideră că însăşi iubirea este o creaţie livrescă, unul dintre izvoarele ei fiind găsit, urmând firul argumentaţiei lui Denis de Rougemont, în elanurile erotico-mistice, la rândul lor de provenienţă arabă, ale trubadurilor provensali. Pe de altă parte – să menţinem pentru o clipă distincţia, doar pentru a evidenţia necesitatea dizolvării ei – lectura variază, în toate sensurile posibile, în bine şi în rău, odată cu „experienţa de viaţă” a cititorului. Te poţi convinge de acest lucru apucându-te să reciteşti o carte imediat ce ai terminat-o, lucru recomandat de câţiva autori importanţi, printre care Flaubert – în legătură cu Eseurile lui Motaigne. Un paradox heracliteano-bergsonian irumpe şi din experienţa lecturii – ca din orice experienţă: nu poţi spune niciodată că ai citit o carte (la limită, nici măcar un rând) pentru că la sfârşitul lecturii atât cartea cât şi cititorul nu mai sunt aceiaşi de la început sau – să ne exprimăm „filosofic”! –  „obiectul” lecturii (orice obiect temporal) se înfiinţează pe măsura desfiinţării lui, se constituie odată cu propria sa destituire.

Menţinând interogaţia privitoare la finalitatea lecturii, Gherghel recunoaşte că nu are un răspuns în afara unui „fiindcă...” neurmat de nimic altceva. Un act gratuit, ca viaţa însăşi, nejustificat la urma urmei de nicio o utilitate: oamenii răi nu devin mai buni în urma cititului, virtutea, în pofida a ceea ce credea Socrate, nu se învaţă, educaţia nu are a face nimic cu moralitatea. Intrat în caruselul gratuităţii, Gherghel nu simte nevoia să mai „justifice” această ultimă idee: lipsa de legătură dintre educaţie şi edificare i se pare o evidenţă ce nu mai are nevoie de nicio demonstraţie. Exemplele unor nazişti feroce – mari amatori de artă fină – sunt suficiente, crede el, pentru a „falsifica” doctrina platoniciană sau pretenţiile iluminismului.

Cu toate astea, Gherghel întrezăreşte, printr-o fantă paideică nicasiană – o finalitate a lecturii: lărgirea sinelui. O lărgire a sinelui permanent ameninţată şi dezminţită de prezenţa tăcută a „scheletului din bibliotecă”. Mi se pare că schema (dialectică) care structurează şi tensionează volumul lui Valeriu Gherghel este relaţia dintre „lărgirea sinelui” şi „scheletul din bibliotecă”. Lectura îmbogăţeşte vocabularul, experienţa de viaţă, sinele, dar tot ea sărăceşte viaţa, usucă minţile (ca în cazul lui don Quijote) şi te face să visezi, suicidar, la imposibile romanţe (ca pe Madame Bovary). Lectura te face să gândeşti, îţi dă teme de reflecţie, iscă întrebări la care nu te-ai fi gândit vreodată, dar tot lectura îţi poate bloca mintea cu idei primite de-a gata, strivind-o cu greutatea autorităţii marilor maeştri spirituali (laici sau teofori, Aristotel sau Sf. Pavel), făcându-te să ignori faptele în favoarea unor deliruri speculative. Exemplele sunt luate de la case mari, Seneca, de pildă alcătuieşte o enciclopedie a ştiinţelor naturii – plină de bazaconii pseudo-ştiinţifice, de zvonuri „empirice” (sângele de ţap topeşte diamantul) fără să simtă nevoia să verifice el însuşi informaţiile primite, bazându-se exclusiv pe cărţile citite. (Nu e cazul însă ca, pentru aceasta, să-l considerăm pe Seneca un spirit indolent: oare noi nu ne bazăm exclusiv pe ce spun „autorităţile ştiinţifice”, „experţii în domeniu”, câţi dintre noi am pus mâna vreodată pe vreun microscop sau telescop? Ştim ceea ce ni s-a spus de către alţii, de către autorităţi, că e adevărat. Nimeni dintre cei care alcătuiesc enciclopediile ştiinţifice de astăzi nu verifică – nici nu ar putea! – toate informaţiile primite, toţi le iau de-a gata din cărţile considerate sigure, acreditate de comunitatea ştiinţifică. Se poate spune că sângele de ţap şi diamantul nu sunt atât de greu de procurat... Dar câţi şi-au înţepat vreodată un deget – nu doar pentru a-şi măsura glicemia, ci pentru a pune un strop din el pe lamela unui microscop?)

Relaţia dintre lărgirea sinelui-scheletul din bibliotecă continuă:  lectura te face să scrii, dar tot ea te opreşte din scris, dat fiind că un scriitor trebuie să-şi sacrifice timpul de citit pentru a scrie, respectiv timpul de scris pentru lectură. Mulţi dintre marii scriitori nu au fost şi mari cititori, mai mult, unii au fost chiar bibliofobi (precum Faulkner). Cititul „mult-şi-repede” este la fel de nociv ca şi fast-food-ul. Gherghel susţine modelul „slow-reading”, o lectură pe îndelete, generatoare de idei proprii, de creativitate personală, cititul cu creionul, cu adnotări, sublinieri şi marginalii. (Cât de rare au devenit spaţiile albe, marginile unei cărţi din zilele noastre, remarcă cu bun temei, Valeriu Gherghel. Prin absenţa spaţiilor albe, editorii de azi, dincolo de raţiunile economice ale eliminării acestor „surplusuri”, intră în acord deplin cu spiritul epocii: nu mai e nevoie să faci / gândeşti / spui nimic – iată, noi îţi oferim totul, tot ce ţi-ai putea dori să faci / să gândeşti / să spui / să poţi.)

Lărgirea sinelui prin lectură este zădărnicită de însăşi multitudinea indefinibilă, inepuizabilă, mereu crescătoare a cărţilor. Acest paradox al lecturii pare a fi unul dintre cele mai urticante pentru autorul Roţii plăcerilor. Efortul cititului este, prin definiţie, interminabil: nu vei reuşi niciodată să parcurgi tot ceea ce s-a scris sau se scrie; la fiecare carte citită apar încă o mie nou-nouţe. În atari condiţii, e imposibil ca producţia editorială să nu stârnească tocmai în sufletele unor mari cititori sau scriitori senzaţia unei imense dezabuzări, a unei nesfârşite lehamite. Cititorul este un Sisif care nu reuşeşte să-şi împingă stânca măcar o singură dată până în vârful muntelui. Remediul? Sunt mai multe şi toate extrem de discutabile, de nesigure: a reciti cărţile care te-au marcat sau cărţile clasice (sigure, verificate), a citi primele 50 de pagini, a citi doar de plăcere, în sfârşit a nu mai citi deloc.

Plăcerii trebuie să-i lăsăm un loc special, în finalul, cronicii de faţă. Căci cartea se cheamă, nu-i aşa?, Roata plăcerilor. Nu e cazul să intrăm în teoria plăcerilor pentru a accepta „plăcerea dificultăţii”  ca definiţie a lecturii: o carte ne incită să „rezolvăm” o problemă, să depăşim un obstacol, să trecem o barieră, o limită (măcar cea reprezentată de absenţa, de „golul” cărţii din „biblioteca” minţii noastre). Plăcerea – cel puţin aceea a lecturii – nu este deloc „despre” lucruri onctuos agreabile, fornicatorii (nici măcar proza pornografică). Plăcerea lecturii înseamnă „arsură”, „durere”, „plâns”. Una dintre cele mai frumoase secţiuni ale cărţii, O lacrimă pe mormântul tinereţii mele, este o emoţionantă confesiune despre... uscăciunea ochilor, despre imposibilitatea de a mai plânge... după o anumită vârstă. Pentru cei rămaşi fără lacrimi, mai este oare posibilă lectura, interesul pentru vreo carte, inclusiv pentru „cartea” propriei lor vieţi? Moartea – niciodată conştientizată de individ cu privire la el însuşi – pare să-şi facă simţit suflul dez-sufleţitor secându-ne mai întâi lacrimile.

De aceea, urgisirea tristeţii de către Valeriu Gherghel într-unul din capitolele cărţii sale – îmi pare făcută cumva împotriva inimii sale, a propriei lui firi. Căci umorul practicat – de altfel, cu efect –  de autor nu ascunde deloc, ci, dimpotrivă, îi pune în lumină sursa: umoarea neagră, melancolia.

Articolul a apărut în numărul curent al revistei România literară

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii