Jonathan Coe, scriitor: „Sunt pervers: de îndată ce un lucru devine celebru, mă întorc împotriva lui“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Jonathan Coe s-a aflat la a treia vizită în România
Jonathan Coe s-a aflat la a treia vizită în România

În vârstă de 51 de ani, Jonathan Coe, unul dintre cei mai bine cotaţi scriitori britanici ai momentului, spune că la începutul carierei i s-a întâmplat să aibă şi un singur om în public

Jonathan Coe, autorul unor romane precum „Clubul putregaiurilor“, „Ce hăcuială!“ şi „Casa somnului“, a fost prezent săptămâna trecută în Capitală pentru a dezbate cu publicul în cadrul Festivalului Internaţional pentru Literatură Bucureşti. Într-o sală plină, Coe a urcat pe scena Muzeului Ţăranului Român alături de Will Self, un alt britanic în vogă.

Ajuns pentru interviu cu cinci minute mai devreme faţă de ora stabilită, Jonathan Coe aştepta, picior peste picior, pe un fotoliu în holul Hotelului Golden Tulip, unde era cazat. Peste două ore şi jumătate urma să plece spre Londra.

„Nu sunt stresat de ideea de zbor, ci de drumul până la aeroport, de gândul c-aş putea pierde zborul“, a spus cu accentul unui lord. Dacă ai fi separat vocea de vorbe, în ea nu se strecura nicio urmă de îngrijorare. Înainte de a ne despărţi, a scos din buzunarul sacoului o foaie albă şi un pix elegant, strălucitor, şi a cerut să-i scriu câteva nume de scriitori români traduşi în engleză.

„Adevărul Weekend“:  E a treia oară când veniţi în România. De ce vă place aşa mult?

Jonathan Coe: Nu doar perioada comunistă, ci şi tranziţia de la comunism la globalizare pe care a trebuit s-o negociaţi dintr-o dată  fac din România o ţară interesantă. Îmi place că aveţi simţul umorului. Românii înţeleg ironiile din cărţile mele – nu că aş vrea să spun ceva rău despre alţii, cum sunt nemţii, de exemplu. (Râde)

Pentru mine, Bucureştiul e un fel de Berlin, genul de oraş în care din câţiva în câţiva metri poţi vedea istoria recentă încarnată în clădiri, în arhitectura străzii. E un oraş îndurerat şi plin de cicatrici, însă, în acelaşi timp, fascinant. 

Circulă o legendă: în 1996 aţi plecat să vizitaţi oraşele din vestul României. Pe drum, maşina s-a stricat şi aţi fost găzduit de nişte săteni.

Eram împreună cu alţi scriitori britanici şi câţiva scriitori şi academicieni români,  un grup de vreo 50 de oameni. Am coborât din camere şi în faţa hotelului era o maşină care arăta ca un obiect de antichitate. Ne-am dat seama că o să avem probleme. Chiar nu părea să fie într-o stare prea bună. Planul era să luăm prânzul la un castel din Munţii Apuseni. Am ajuns cam pe la jumătatea drumului când maşina a cedat. Aşa că am rămas blocaţi într-un sat timp de patru, cinci ore. Oamenii au fost foarte primitori şi, fiind împreună cu scriitorii români, am şi putut comunica şi ne-am împrietenit cu sătenii. 

Ca englez, cum e când vă întâlniţi cu un public nou?

Găsesc flatantă fascinaţia altor ţări pentru Marea Britanie. Suntem o insulă în care oamenii se privesc doar ochi în ochi – nu vedem mai departe. În presa britanică există foarte puţine ştiri despre ce se întâmplă în străinătate. Ştim foarte multe despre noi, ne analizăm şi ne disecăm la infinit, dar de cele mai multe ori pierdem perspectiva.

Când ajung în România, în Italia sau chiar în Franţa, văd cum arătăm, ca britanici, din afară şi mă amuz că lucrurile care ne fac să ne jenăm sau pe care le urâm la noi sunt cele pe care alţii le găsesc interesante. Când mă aflu în Marea Britanie, nu mă gândesc nicio secundă la familia regală. Vin în străinătate şi toată lumea vrea să audă despre Kate Middleton, despre noul bebeluş – ştirea secolului! (Râde).

„Societatea merge greşit“

Aveţi un ritual înainte de o ieşire în public?

Nu. De fapt, când am început, în urmă cu 15 ani, eram foarte stresat. Trebuia să pregătesc întâlnirile cu publicul şi mă teroriza întrebarea: va veni vreun om să mă asculte? Gândul ăsta mă înnebunea. E mai uşor să vorbeşti cu două sute de oameni decât cu cinci. Mi s-a întâmplat odată să fiu nevoit să vorbesc unui singur om – ăsta era publicul meu. În unele nopţi, episodul îmi revine în minte şi mă trec toţi fiorii. (Râde).

„Sunt mai degrabă interesat de oamenii simpli, nu de eroi şi de felul în care fac faţă schimbărilor istoriei“, spuneaţi într-un interviu. Devine din ce în ce mai greu să faci faţă istoriei?

Mi-ar plăcea să pot ignora şi politica, şi istoria, să duc o viaţă liniştită într-un sat izolat. Însă, în lumea de astăzi, e aproape imposibil. Cred că cei mai mulţi dintre noi trăim cu gândul că societatea merge greşit. Problemele au început încă din anii ’80. Ne îndreptăm într-o direcţie greşită  din punct de vedere economic. Viitorul este periculos. Numai că, vedeţi, durează foarte mult până oamenii se trezesc la realitate.

Cu toate astea, cred că, uşor, uşor, am început să ne trezim. Un anume fel de furie începe să se dezvolte – o vedem în mişcările de tip occupy, deocamdată micromişcări în afara sistemului politic, însă care sper că vor creşte şi vor deveni şi mai puternice. Sunt necesare, mai ales că încrederea în orice forţă politică a scăzut dramatic peste tot în lume. În România situaţia e problematică, la fel şi în Marea Britanie.

Mulţi dintre românii pe care i-am cunoscut acum erau foarte instruiţi şi conectaţi politic, vorbeau cu pasiune, însă spuneau că nu vor merge la vot.  Când se ajunge la o astfel de situaţie – în orice ţară, nu doar în România – e frustrant şi deprimant, pe de o parte, însă pe de alta se crează un spaţiu pentru ca în afara sistemului să prindă rădăcini nişte grupări şi mişcări noi.

Scriitorul Jonathan Coe
Mă întreb dacă nu cumva râzând de politicieni ne eliberăm de frustările care, altfel, ne-ar determina să trecem la acţiune, să facem ceva.

În romanul „Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim“ scrieţi  despre singurătatea pe care o provoacă o lume hipertehnologizată. Ca scriitor, dar şi ca om, cum faceţi faţă noilor tehnologii?

Tehnologia e un lucru neutru. Poate fi pusă în slujba unui lucru rău sau a unui lucru bun. La fel ca tehnologia nucleară. Internetul a transformat enorm felul în care îmi fac cercetarea pentru cărţi. Cea mai recentă carte la care am lucrat a fost gata în de cinci ori mai puţin timp decât dacă n-ar fi existat Internetul. Asta e grozav. Însă Internetul ne atomizează şi e plin de nenorociri periculoase într-o proporţie de 99%. Provocarea e să navighezi şi să ieşi la suprafaţă către acel 1% care contează.

Cum vă vedeţi meseria peste cinci, şase ani?

Ce va dispărea va fi modelul economic prin care funcţiona până acum relaţia dintre bani şi editori, scriitori şi public. Mă sperie un pic, căci asta e infrastructura vieţii mele în termeni financiari. Tinerii au crescut cu ideea că totul e gratuit şi, oricât de greu ne-ar fi, translaţia spre asta e de neoprit. Peste cinci, şase ani majoritatea celor care îmi vor citi cărţile o vor face gratuit, pe Internet. Nu ştiu ce-aş putea face ca să opresc asta.

Ce ştiu sigur e că asta n-o să mă oprească, însă, să scriu cărţi. Şi, cu siguranţă, n-o să oprească pe nimeni din citit. Până la urmă, nu-mi pasă dacă romanele mele vor fi citite în print sau pe un ecran, dar trebuie să recunosc că undeva, într-un colţ al minţii, persistă temerea despre cum o să facem faţă acestei schimbări. 

Totuşi, faptul că Internetul le-ar putea fura scriitorilor posibilitatea de a mai trăi din scris, aşa cum o făceau până acum, e aplicabilă doar lumii vorbitoare de engleză; un lucru care îmi este reamintit des când vin nu doar într-o ţară ca România, ci şi în Italia sau Grecia e că aici foarte puţini scriitori pot supravieţui doar din scris. Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat la Bucureşti e că majoritatea românilor au două, trei joburi.
Aşa că sunt norocos. Dar poate că norocul meu e pe terminate...

Ca fan al lui Alfred Hitchcock, ce film aţi recomanda pentru anul 2013?

Obişnuiam să spun că „Vertigo“ mi-e cel mai drag film al lui. Însă sunt pervers: de îndată ce un lucru devine celebru, mă întorc împotriva lui. S-a făcut de curând un sondaj cu o sută de critici care au votat „Vertigo“ drept cel mai bun film făcut vreodată. Şi-atunci m-am răzgândit: ba nu e! L-am dat la o parte.

Deşi iubesc mai degrabă filmele întunecate şi înspăimântătoare ale lui Hitchcock –, îmi plac, de asemenea, cele amuzante, stilate. Aş alege „La Nord, prin Nord-Vest“, un thriller perfect şi singurul film care m-a făcut să mă îndrăgostesc de America şi să îmi doresc să fiu american şi să trăiesc în anii ‘50. Pentru mine, asta e culmea eleganţei. Apoi, filmul e extraordinar de bine structurat, de complex. Şi e şi amuzant şi sinistru în acelaşi timp.

După ce aţi scris „Ce hăcuială!“ v-aţi dat seama că satira, ironia nu e o cale spre progres, povesteaţi acum doi ani. Credeţi în continuare în asta?

Am gânduri ambivalente în ceea ce priveşte satira. Cetăţenii, presa, televiziunile fac mişto de politicieni şi de situaţia socială. De curând am observat ceva simplu, poate chiar evident: oamenilor politici nu le pasă. Faptul că sunt ironizaţi nu-i atinge, nu le schimbă comportamentul.

În Marea Britanie, sistemul e surprinzător de bun în capacitatea lui de a absorbi ridicolul, pretinzând că totul e o glumă şi făcând să dispară orice urmă de critică. E ca şi cum i-ai da un pumn cuiva şi te-ai lovi de un burete: pumnul îşi pierde impactul.

Mă întreb dacă nu cumva râzând de politicieni ne eliberăm de frustările care, altfel, ne-ar determina să trecem la acţiune, să facem ceva.

Nu cred că voi mai scrie vreodată un roman precum „Ce hăcuială!“, însă aş vrea să scriu unul despre Marea Britanie de acum – n-am mai făcut-o de zece ani.
Mi-ar plăcea să portretizez felul în care arată societatea britanică. Din motive istorice, aş vrea ca acest chip al Marii Britanii să rămână într-o arhivă.


 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite