Scriitorul Marian Coman şi visul devenit realitate

Imaginează-ţi că poţi ajunge să-ţi trăieşti visul, că poţi deveni acea persoană la care tânjeai cu ochii largi încă din copilărie. De aceea, mai departe, îţi propun un dialog început prin sms, dar neîncheiat, purtat cu Marian Coman.

Marian e scriitor şi trăieşte din scris. Asta şi-a dorit mereu, să aibă o viaţă din şi de scris, pentru el fiecare cuvânt contează, la propriu.

Începem cu pasiunile care i-au fondat Universul creator, continuăm cu o profesie care l-a ”tăbăcit” prin diferite experienţe profesionale sau de viaţă, cea de jurnalist şi pendulăm între viziunile influenţate de scriitorul şi jurnalistul  Marian Coman.

Dragă cititor, trebuie să îţi mai spun că dialogul de mai jos a început pe băncile Liceului Economic din Brăila şi s-a încheiat undeva lângă Grădina Mare a Brăilei, două locuri pline de amintiri pentru doi boemi absolvenţi.

Să începem, la cuvinte înainte!

(scriitorul) Suntem în clasa celor 4 ani de liceu ai lui Marian, e dimineaţă şi în mod firesc mă gândesc la orele de limba română, când îmi doream să întreb autorii din manual: 

Cum e să fii scriitor şi cum ajungi unul?

Nu cred că există reţetă sau, dacă există,  eu nu am avut acces la ea atunci când m-am apucat de scris. Nici acum nu o ştiu. Nici acum nu sunt convins că mă încadrez în ceea ce gândeşte ”branşa” scriitorilor din România despre ”a fi scriitor”.  (Mă priveşte serios, simt că priveşte dincolo de mine..)

Am început să scriu proză pe la 14 – 15 ani, iar la 17 ani am publicat prima povestire în suplimentul literar al unui cotidian din Iaşi. Până atunci publicasem câteva desene într-o revistă dedicată literaturii şi artei F&SF. Probabil că nu îmi ajungeau tuşul sau planşele, aşa că am alunecat către cuvântul scris ca să îmi spun poveştile adunate în mine. (Ochii lui devin tot mai ageri, parcă vrea să găsească amintiri, urme ale timpului)

Ştii, mai târziu am renunţat să desenez - fiindcă am ratat momentul în care puteam frecventa cursurile unui liceu de Artă, iar ăsta rămâne unul dintre marile mele regrete. Poate că dacă la 14 ani mă ţineam de ideea de a urma un liceu de Artă, acum nu aş fi fost scriitor, ci artist plastic. Cine ştie - poate aş fi desenat benzi desenate...  Şi uite ce interesant le aşează viaţa: acum sunt scriitor şi scenarist chiar pentru reviste de benzi desenate. Până la urmă, nu s-ar fi schimbat prea multe, nu-i aşa? (Zâmbeşte.)

Revenind, trebuie să spun că pentru mine a contat foarte mult că în liceu am avut un coleg cu care am împărţit pasiunea pentru literatura SF (el) şi fantastică (eu), motiv pentru care ne-am gândit să facem un fan club de science fiction. E bine să reţii că atunci nu aveam acces la informaţii sau la ce ne oferă acum internetul. Era început de anii ‘90 şi Editura Nemira, prin colecţia Nautilus ne punea în faţă, în premieră, tot ce a dat mai bun literatura SF în deceniile în care România a stat cu ochii închişi. Atunci, cei mai mulţi dintre români îi descopereau pentru întâia oară pe Frank Herbert, Isaac Asimov, Stephen King, Philip K. Dick  ş.a.

E clar că în vâltoarea acelor ani, eu şi Cătălin făceam parte din grupul ţintă al Nemirei. Aşa am făcut o gaşcă de SF-işti. Reiau - noi făceam parte din generaţia crescută cu cheia legată la gât. Nu exista internet, nu existau cine ştie ce posturi de televiziune, iar oraşul era plin de golani aşa că nici nu prea ieşeam pe străzi fiindcă un pletos ca mine ar fi fost o ţintă sigură într-o Brăilă în care agresiunile de tot felul erau la ordinea zilei. Prin urmare, încercam să ne ocupăm timpul cu ceva util şi plăcut. Iar literatura a fost răspunsul natural pentru această problemă în acei ani. Ei bine, când ne-am apucat noi să facem un club SF, nu ştiam că în Brăila exista deja un cenaclu de gen, SFera. Organizaţia era animată de câţiva oameni precum pictorul Aurel Manole, Carmen Cozea, studentă la vremea aceea, şi un tânăr scriitor, Aurelius Belei.

Drumul către pasiuni şi mai departe...

Contactul cu aceşti oameni m-a împins pe mine – puştiul de 15 – 16 ani, într-o lume miraculoasă. Nu aveam de unde să ştiu că lumea aia, cu scriitori, editori şi cititori fanatici e pe sfârşite. Am ajuns în ”fandom” – aşa se numeşte comunitatea pasionaţilor de SF – când acesta, la fel ca o stea ce devine supernovă – se afla în punctul de maximă incandescenţă, dar, în acelaşi timp, se apropie de sfârşit. Cred că erau aproape 50 de cenacluri în România. În fiecare week-end se întâmpla un eveniment undeva. Un concurs de proză, un festival, o expoziţie de artă F&SF, ba chiar şi o tabără dedicată acestui gen. O tabără pe o insulă aflată în mijlocul Dunării, la Capidava. Şi în prima mea zi de tabără, am încercat alături de alţi adolescenţi să trecem Dunărea pe un vad de pietre. Nu ne-am dat seama cât de puternic este curentul aşa că, după o vreme, aveam să constatăm că apa are mai bine de doi metri adâncime, iar curentul ne trage spre larg, din ce în ce mai departe. Am simţit că nu aveam putere să ajung la mal şi îmi era din ce în ce mai clar că mă voi îneca. (Vocea îi e tot mai stinsă, domoală...)

Îmi amintesc exact ce gândeam atunci, iar unul dintre gânduri trimitea la caricaturile acelea de pe calendarele optzeciste, cu câte o mână ieşită din apă şi cu cineva care îi fură ceasul. Imaginea asta m-a făcut să încerc să-mi ţin o mână la suprafaţă pentru a fi văzut. Am şi acum coşmaruri cu apa aia tulbure, nisipoasă, murdară. Când am văzut ceva negru îndreptându-se spre mine, am crezut că îmi pierd cunoştinţa şi că aşa se stinge lumea pentru cei care mor. Apoi am simţit o mână care mă apucă de păr şi mă trage la suprafaţă.

Unul dintre tovarăşii la peripeţie reuşise cumva să ajungă la vadul de pietre, să alerge pe mal şi să cheme pe cineva cu o saltea. Îmi amintesc palmele peste faţă, primul ajutor şi figura tipului de pe saltea. Ştii, povestea nu se termină aici. Timp de două saptămâni – atât cât a ţinut tabăra - am încercat să-l caut pe băiatul care mi-a salvat viaţa pentru a-i mulţumi. Am dat anunţ la radioul taberei, am bătut insula în lung şi în lat... Nu l-am găsit niciodată.

Acestea au fost primele mele ore de tabără după care am păşit în lumea miraculoasă despre care îţi vorbeam. Scriitori, profesori, cercetători, desenatori, oameni de 40 – 50 de ani care mă tratau ca pe un egal deşi aveam doar 15 ani. Mi se părea că păşisem în viitor. Şi toată povestea asta, în prezenţa sentimentului că tocmai am scăpat de la moarte m-a făcut să cred că nimic nu e întâmplător. Că a merge mai departe în lumea asta, pe drumul ăsta, e ceea ce trebuie să fac. Nu sunt un tip credincios, ba, din contră. Însă cred în întâlniri. În întâlniri şi în întâmplări providenţiale. (Simt că îmi alunecă răspunsul lui la întrebarea mea, aşă că dau înainte: )

Capidava a fost un catalizator al universului tău de creaţie…

Nu sunt sigur dacă e vorba de Capidava sau de moarte. Ştii, Carmen Cozea era pe insulă în acel an. Desena foarte fain, avea atunci 22, 20 şi ceva de ani, şi cu timpul am devenit prieteni. Câţiva ani mai târziu, - eram în primul meu an de Facultate -, venisem la Brăila pentru a învăţa în timpul sesiunii de vară, publicasem deja câteva texte, mi se părea că sunt scriitor. Doar că a sunat telefonul, apoi o voce de dincolo de receptor mi-a spus: ”Marian, Carmen nu mai e”. La 25 de ani un om extraordinar a făcut infarct şi a murit. Scurt. Apoi, aproape în fiecare an, îmi murea câte un prieten. Carmen a fost primul. Aşa că textele mele sunt inundate de moarte şi de căutări de răspunsuri pentru întrebări legate de felul în care pot să-mi fac prietenii să trăiască prin poveştile mele. (Are o voce spăşită şi o privire dincolo de receptor…)

(scriitorul) Deschid fereastra clasei de liceu, azi Brăila pare veselă. Încăperea devine mai proaspătă cu aerul pe care îl respiră de afară. Încerc să schimb tonul discuţiei:

Care e preţul pentru a fi scriitor?

Preţul? Nu ştiu. Toată lumea spune că în România nu se poate trăi din scris. Eu am refuzat mereu să cred asta şi am căutat mereu să trăiesc din scris. Am căutat să-mi fac prietenii să trăiască în poveştile mele iar eu să trăiesc din scris. Să-mi urmez ceea ce consideram că e vocaţia mea. Am identificat locul cel mai apropiat de această idee, de a trăi din cuvinte scrise, de a trăi din literatură. Presa. Am mers către presă fiindcă era singurul loc în care cuvintele reprezentau modalitatea de a câştiga ceva pentru traiul zilnic. A fost important, pentru mine cel puţin, că am colaborat la săptămânalul Opinia Studenţească din Iaşi – acolo unde, în timpul studenţiei, am învăţat diferenţele clare dintre presă şi literatură, dar şi asemănările. Am încercat mereu să aduc literatura în editorialele şi reportajele mele din ziar.

 (jurnalistul) Plecăm din liceul Economic şi mergem pe străzile Brăilei, ca apoi să ne oprim în Grădina Mare.

Cum e viaţa de jurnalist provincial?

Trebuie să-ţi spun că înainte să intru în presă, nu citeam ziare. Eram cumva un autist social, însă am devenit interesat de lucrurile cotidiene, de politică, corupţie şi afaceri doar pentru a-mi face meseria de jurnalist cât mai bine.

Problema presei locale este în primul rând una de ordin economic. În provincie, ca editor de presă ai de făcut nişte alegeri. Alegi să faci compromisuri sau să nu faci. Alegi să faci compromisuri mari sau mici. Iar alegerile pe care le faci se răsfrâng asupra jurnaliştilor şi asupra cititorilor, asupra informaţiilor pe care le furnizezi. Din păcate, se poate întâmpla ca dacă refuzi să faci compromisuri să dispari ca instituţie media, ca editor de presă locală. Or asta e o dilemă din care nu poţi ieşi uşor. Uită-te la ce s-a întâmplat cu presa în România ultimilor ani şi o să înţelegi cât de gravă e situaţia.

Din fericire, eu nu sunt editor aşa că, în ceea ce mă priveşte, mi-am făcut meseria cu pasiune, chiar dacă m-am ”drogat” cu presă în aşteptarea momentului de a rămâne doar cu poveştile mele. Şi, mai mult decât atât, am cunoscut oameni care, asemeni mie, şi-au făcut meseria cu multă pasiune. Nicu Mircea, fotoreporterul pe care l-am cunoscut la ”Libertatea” şi cu care am lucrat apoi la ”Brăileanul”, la ”Monitorul de Galaţi” şi, în cele din urmă, la ”Obiectiv”, Mircea Doagă, Nicu Matei, Iulian Grosu şi mulţi, mulţi alţii.

Cu Nicu Mircea l-am găsit pe Manix în Colonia de la Km 10, cu Nicu Mircea am bătut străzile Brăilei de la un cap la altul în căutare de subiecte de reportaj în primii mei ani de presă. Şi tot în primele mele zile de presă, tovarăşul Lungu, (n.r. primarul Brăilei în anii 2000 şi fost prim secretar comunist înainte de ’89), într-o conferinţă de presă, avea să mă catalogheze, pe mine şi pe o colegă, drept ”vite, cioate şi râme” doar pentru că arătam faţa urâtă a oraşului pe care el refuza să o privească. A fost primul contact direct cu autorităţile publice locale.

(jurnalistul) Ne oprim lângă Patinoarul din Brăila, cândva un spaţiu dezolant, azi o arătare prea mândră pentru portul decimat al oraşului. Mă gândesc la stelele care mor şi la cele care se nasc:

Tu de ce nu ai plecat încă din Brăila?

E o întrebare foarte bună.  (Are un zâmbet amar.)

Am un mare defect: fidelitatea. Am lucrat 15 ani la aceeaşi firmă, am rămas fidel prietenilor mei care au murit. Am rămas fidel şi Brăilei, chiar dacă e pe moarte... Îmi e dificil să iau decizii radicale în ce mă priveşte pe mine.

Când m-am întors aici, în 2000, eram plin de speranţă, credeam că generaţia mea va fi cea care va schimba România, care va schimba Brăila. Că toţi tinerii care plecau atunci din ţară se vor întoarce, aşa cum eu m-am întors în Brăila. Surpriză! Nimeni nu s-a (mai) întors, ba, au început să plece şi cei rămaşi aici.

(jurnalistul) Simt nevoia să îl provoc, îi place polemica:

Critica trebuie să ofere soluţii societăţii?

Eu cred că rolul presei, mai ales într-un oraş ca Brăila - unde nu există Opoziţie politică faţă de aberaţiile administraţiei locale - este să spună ce nu e în regulă.  Jurnaliştii sunt întrebaţi deseori de ce nu văd şi părţile bune făcute de reprezentanţii administraţiei publice. Dar e simplu. Pentru a face lucruri bune au candidat, de aceea sunt plătiţi: să găsească soluţii la problemele oraşului. Da, într-un editorial, un jurnalist ar putea să emită opinii cu privire la potenţiale soluţii pentru o anumită problemă, dar nu acesta e rostul lui. Rostul lui este să fie cu ochii pe banii publici, pe felul în care oamenii politici îşi respectă sau nu angajamentul cu cei care i-au angajat. Alegătorii. Jurnalistul nu este specialist în construcţii pentru a oferi soluţii pentru ceea ce e prost construit. Totuşi, un jurnalist este obligat să vadă că e aberant, spre exemplu, să plăteşti 6 miliarde de lei vechi pentru două sensuri giratorii în centrul Brăilei! Nu ai nevoie de studii speciale pentru a reclama asta, pentru a atrage atenţia că bugetul public, adică banii mei şi ai tăi, e jefuit.

Fireşte, nu toţi avem aceleaşi păreri, iar diversitatea opiniilor este unul dintre lucrurile frumoase care ni se întâmplă în democraţie. De pildă, eu nu împart viziunea colegilor mei din presă care au devenit parteneri în proiectul ”Brăila – Capitală Culturală”. Suntem prieteni şi îi consider buni profesionişti. Dar eu cred că jurnaliştii din Brăila trebuie să stea cu ochi critici asupra acestui proiect care, în caz de succes, va fi finanţat, până la urmă, din bani publici. Deja se cheltuie bani publici în acest sens. Cum te mai poţi manifesta ca jurnalist dacă, să presupunem, în Asociaţia cu care eşti partener în acest proiect vor fi deturnate fonduri publice? Cum o să scrii? Când o să scrii? O să scrii? Nu vei fi tentat să cosmetizezi, să întârzii, să ”dansezi” pe lângă subiect?

Dar înţeleg şi nevoia colegilor mei de păstrare a speranţei. Toţi trăim în oraşul acesta şi cu toţii vrem să facem ceva pentru dezvoltarea lui. Până la urmă, diferenţa dintre mine şi alţii este în defavoarea mea. Eu nu mai am nici o speranţă legată de Brăila. Sau cred că pentru Brăila nu mai există speranţă. Fireşte, m-aş bucura ca viitorul să mă contrazică.

(jurnalistul) Accentuez rolul de critic al societăţii pe care Marian îl are în jurnalismul său:

În ”Teoria Flegmei. Apel la mitocănie” (2008) - colecţie de editoriale apărute în cotidianul local ”Obiectiv Vocea Brăilei” - îi prezinţi deseori pe politicienii români ca pe nişte paraziţi  ai societăţii ce sug resurse  şi rareori au o contribuţie pozitivă. De aceea, te întreb, cum ar trebui să fiu eu ca politician ca tu să poţi crede în mine?

Cred că oamenii politici din România sunt expresia celor 25 de ani de jaf, de oportunism şi a celor 40 de comunism. Nu-mi e suficient să cred într-un om care m-ar determina să-i dau votul. Cred că, nici Lui Iisus, dacă ar exista, şi dacă ar candida din partea unui partid din România, nu i-aş da votul cu toată inima, fiindcă nu am încredere în sistemul maşinăriilor de partid. Ele pot perverti orice. Prin urmare, cred că partidele actuale sunt atât de malefice încât l-ar putea perverti şi pe Iisus.

Semnalul pozitiv ţine acum de loviturile pe care sistemul de justiţie le administrează clasei politice.

Însă nu, nu mai există soluţii individuale. Poţi fi chiar tu candidatul unui partid şi nu o să-ţi dau votul cu toată inima fiindcă ştiu că mai devreme sau mai târziu maşinăria de partid te va transforma sau te va expulza. Poţi candida independent dacă vrei, dar nu ai nici o şansă să realizezi ceva major. În fond, schimbarea legii alegerilor locale nu dă nici o şansă unui independent sau vreunui partid mic să obţină o funcţie de primar sau de preşedinte de CJ.

Cu un singur tur în cursa pentru fotoliul de primar, legea alegerilor locale avantajează partidele mari şi îi trimite la plimbare pe candidaţii independeţi sau pe cei ai partidelor mici.

La CJ, lucrurile sunt şi mai clare, fiindcă preşedintele va fi ales de consilieri, nu va fi ales direct, de electorat. Prin urmare, ce şanse ar avea un candidat independent să strângă voturile reprezentanţilor PSD ori PNL? 

(jurnalistul)

În editorialele din perioada 2004-2007 (Decembrie), recurent ai scris despre furturi şi corupţia din administraţie care a lasat urme vizibile precum lipsa infrastructurii, scandaluri de corupţie, subdezvoltare, pensii speciale sau privilegii pentru demnitari – iar acestea sunt încă prezente. Trăim într-un prezent continuu, captivi în aceste metehne?

Sunt de părere că natura umana e aceeaşi de secole. Ea nu se schimbă. Lăcomia se manifestă la fel, foamea de putere, de privilegii şi de bani sunt aceleaşi. Atâta vreme cât oamenii pot fura, pot avea privilegii imorale, ei o vor face.

Întrebarea e cum facem noi, restul, să nu le mai dăm posibilitatea asta? O societate bolnavă se însănătoşeşte, după mine, prin însănătoşirea pas cu pas a unor instituţii publice, prin implementarea unor legi care să protejeze instituţiile de oamenii stricaţi. Problema e că cei care fac aceste legi sunt cei care fură.

Prin urmare, repet:  avem nevoie de o presiune din exterior care să impingă lucrurile spre bine. De aceea, integrarea în U.E. şi aderarea la NATO au fost şansele noastre. Presiunile externe au reprezentat catalizatorul care a făcut deseori diferenţa între democraţie şi non-democraţie în România. Însă e o cale foarte lungă de la Bruxelles la Bucureşti şi de la Bucureşti la Brăila.

(jurnalistul) Oare sursa lucrurilor rele sunt doar decidenţii, cei cu putere mare asupra celorlalţi?

Dar oamenii, ce pot face pentru ca lucrurile să fie mai bune? Vorbeşti, în editorialele tale, despre o şcoală care să te înveţe să fii părinte, fiind şocat de cazurile în care copiii suferă. Ar fi posibile astfel de cursuri?

Mă gândeam că dacă ar fi să public un nou volum cu editoariale scrise din 2008 până în prezent, titlul ar fi ”Scrisoarea copilului mort”. Am scris un editorial cu acest titlu, după ce Petruş, un copil de 3 ani, aflat în monitorizarea autorităţilor a murit bătut de concubinul mamei. Un text despre cât de prost funcţionează autorităţile publice dacă şi aflat sub monitorizarea Direcţiei de specialitate, copilului aceluia nu i s-a putut salva viaţa.

Ce vreau să spun e că există foarte multă cruzime căreia nu i se opune cu adevărat nici o instituţie din România, în ciuda faptului că avem guverne care şi-au făcut din politica socială, din grija pentru copii, pentru nevoiaşi şi familie un brand. Ştii ce e mai trist? Că în ciuda faptului că presa a tratat cu vârf şi îndesat acest subiect, nu s-a schimbat nimic şi nimeni nu a plătit pentru asta. Cazul lui Petruş s-ar putea repeta şi mâine.

Într-un alt text vorbeam, da, despre nevoia unui examen pentru creşterea copilului pornind de la faptul că e mai greu să creşti un copil decât să conduci un autoturism. Era o metaforă, fireşte. În fond, vorbesc despre responsabilitate. Cu siguranţă nu se va face un curs obligatoriu care să te înveţe cum să îţi creşti copilul, dar am încercat un apel la cei care decid să fie părinţi şi la instituţiile statului în grija cărora se află drepturile copilului..

(jurnalistul) Aminteşte de cruzime şi tragedii, invariabil ajung la un subiect etern pe malul Dunării:

Care-i povestea cu găştile de cartier din Brăila?

Părerea mea este că, la Brăila, numărul adolescenţilor care au ales să îngroaşe rândurile găştilor de cartier în anii ‘90 a crescut pe fondul crizei economice din acei ani. Când, în oraş au fost închise mai multe fabrici, decizii ale guvernului Ciorbea, ce au condus la o creşterea îngrozitoare a şomajului şi o scădere accelerată a nivelului de trai. În consecinţă, modelului părintelui şomer, sărac şi eventual beţiv I se opunea modelul interlopului. Tipul cu tatuaj, ani de puşcărie, sabie ascunsă sub tejgheaua barului din cartier, înconjurat de femei, de prieteni şi plin de bani. Explică-i unui adolescent provenit dintr-o familie care tocmai şi-a pierdut echilibrul că nu-i corect să arunci cu bani nemunciţi şi să dai bine cu pumnul şi că, eventual, e mai bine să-ţi admiri tatăl rămas fără serviciu şi care se refugiază în alcool. Pentru Brăila, anii ‘90 au fost cruzi. Ei au demontat destinele mai multor generaţii.

Aceasta este, după mine, una dintre rădăcinile activităţii interlope brăilene care a avut două decenii de glorie în Brăila. În plus, exista şi un fond propice. Îmi amintesc că atunci când am venit în Brăila din Mangalia, la începutul anilor ’80, nu puţini erau golănaşii de cartier care te buzunăreau lângă şcoală ori cinematograf. Pentru mine, copilul venit dintr-un orăşel mult mai mic şi mai liniştit, a fost un şoc. Nu ar fi fost o surpriză pentru nimeni atunci să fii jefuit de alţi copii dacă mergeai, iarna, cu colindul.

Am în minte imagini văzute de la balconul apartamentului meu din apropierea şcolii 31, cu găştile formate din zeci, poate sute de copii de 8 – 10 – 13 ani, care-şi cărau pumni, picioare, pietre şi bâte. Copii din ”blocuri rivale”, copii crescuţi cu cheia la gât, atunci, în anii ‘80, copii care, în timp ce părinţii lor munceau în fabricile comuniste, se luptau ca la 1907. În ”Fluviul Şoaptelor”, romanul ce urmează să apară în această toamnă, am un capitol intitulat ”Armata orfanilor”, iar inspiraţia pentru el vine din aceste bătăi ale copiilor din cartier.

Trebuie să înţelegi că era vremea aia în care erau foarte foarte mulţi copii, vremea în care se întrerupea curentul în jurul orei 20:00-21:00 şi auzeam deodată în toată mahalaua un ”Uăăăăăăăă” din gurile a sute de puşti aflaţi pe străzi, în faţa blocului. Apoi, după câteva ore, când revenea curentul electric toată mahalaua striga ”URAAAAAAAA!!!”. Acum totul pare fantastic, poate incredibil, dar este normalul acelor ani. Iar violenţa copiilor ălora, violenţa generaţiei mele, în fond, s-a perpetuat, s-a transformat, a crescut şi a dat naştere la tot peisajul ăla colorat, plin de sânge şi cuţite cu care Brăila a ţinut prima pagină a ziarelor multă vreme după ‘89.

Povestirile mele îşi găsesc acolo sursa de inspiraţie, cum tot la fel, anii de acum, în care suntem la polul opus, fiind în plină implozie demografică, mă inspiră. În revista de benzi desenate ”TFB - Tinereţe fără bătrâneţe” pentru care scriu scenariul, am construit o lume în care nu se mai nasc oameni. Copiii sunt din ce în ce mai puţini în timp ce rasa umană este înlocuită de mutanţi.

 (scriitorul) Da, scrisul ne ajută să ne curăţăm de multe trăiri, de aceea:

Crezi că literatura ta poate ajuta oamenii să viseze frumos?

Literatura mea nu e făcută să visezi frumos. Din contră, cred că e posibil să îţi dea coşmaruri. Fiindcă încerc să explorez zone nu tocmai plăcute ale psihicului uman. Cred că pot accelera depresii. Nu, nu îmi propun să-mi fac cititorii fericiţi, nu am scopul acesta când scriu. Şi nici nu îmi propun să scriu pentru a schimba ceva în mediul social. Încerc doar să spun poveşti. Uneori groteşti, fantastice, grozave, dar credibile. Poveşti în care lumea se întoarce pe dos, iar personajele cărţilor păşesc în realitate, în timp ce cititorii devin personaje în carte. Poveşti bizare care să ţi se depună pe suflet şi să scobească acolo. Dar, mai cu seamă, încerc să-mi fac prietenii morţi să trăiască.

(scriitorul) Cu un ultim braţ încerc să ajung la un mal:

Cum e să-ţi împlineşti ţelul de a trăi din scris ţinând cont, citez, de afirmaţia ta din 2008: ”Cred că într-o Românie normală eu aş fi fost un scriitor profesionist….România în care trăim e departe de a fi perfectă…E la mama dracu’!”?

Cred că sunt un tip norocos, mereu am avut oameni care au crezut în mine şi care mi-au cerut texte pentru a le publica. Fiecare text scris a luat ba un premiu, ba a apărut undeva şi mi-a adus nişte bani pe care i-am reinvestit în cele necesare scrisului – o imprimantă, un calculator, o carte. Dar, repet, am fost un tip norocos.  Spre exemplu, după ce am terminat de scris volumul de povestiri ”Nopţi albe, zile negre” i l-am trimis unui foarte bun prieten, scriitorul Michael Haulică, doar pentru a-i cerere părerea. Nu aveam nici o idee despre ce ar trebui să fac cu o carte când e gata, dar ştiam că e gata şi am rugat un prieten scriitor în care aveam mare încredere să-mi spună o părere. Când eu i-am trimis cartea mea lui Mike, s-a întâmplat să devină – tocmai atunci – redactor şef la Tritonic. Şi s-a întâmplat să-i placă. Aşa că prima carte a unui autor român pe care Mike a publicat-o la Tritonic a fost cartea mea. Uite, se împlinesc zece ani de atunci. Cum spuneam, cred în întâlniri şi în întâmplări providenţiale. Cam tot aşa, după o astfel de întâlnire cu editorul Mihai Ionaşcu, a început şi colaborarea cu editura HAC! BD pentru care scriu acum un roman şi scenarii BD (n.r.benzi desenate).

Faptul că trăiesc din scris este rezultatul unor astfel de întâlniri. Şi a faptului că scriu, desigur. Dar România e tot la mama dracu faţă de ceea ce cred că ar trebui să fie normalitatea. Doar România mea nu e acolo. România prietenilor mei, ţara oamenilor cu care mă înconjor, şi ea din ce în ce mai mică, aflată în disoluţie pe măsură ce oamenii dragi aleg să plece din oraş, din ţară şi, în final, din România mea.

 (scriitorul) Totuşi, speranţa trebuie să vină de undeva:

Crezi că teatrul sau efervescenţa care pare să fie în cultura românească de acum poate aduce România mai aproape de pulsul culturii mondiale  (apar spectacole de teatru independent, benzi desenate, diferite proiecte culturale sau forme ale artei contemporane ş.a.) ?

Din punctul meu de vedere, pentru a folosi un exemplu local, teatrul de la Brăila a fost (sper că mai este) singura instituţie finanţată din bani publici şi aflată în administrarea statului care a performat la standarde şi cu rezultate foarte bune. Am admirat încă de acum 10 – 15 ani o generaţie extraordinară de actori, vorbesc de generaţia lui Emilian Oprea, Alin Florea, Ramona Gângă, Liviu Pintileasa etc. O generaţie care a ajuns acum la maturitate artistică. Mergeam la teatru de multă vreme, ca simplu spectator, însă am scris primul editorial despre teatru după ce am văzut ”Adam Geist”, dovada clară că la Teatrul din Brăila nu mai exista pic de provincialism. Din păcate, bâlbâiala măsurabilă în ani a autorităţilor locale în a gestiona problemele legate de managementul teatrului a lăsat urme şi mi-e teamă că pentru teatrul din Brăila, cel puţin pentru cel pe care îl admiram eu, e cam târziu. Ştii ce e trist? Că autorităţile nici nu ştiu că Teatrul moare. Că, în aparenţă, nimeni nu ştie. Ori poate că nici nu interesează pe nimeni.

În urmă cu câteva luni, filmul ”De ce eu?” a avut premiera la Brăila, cu trei actori ai TMF în roluri importante. Emilian Oprea, Alin Florea, Liviu Pintileasa interpretează cele mai importante roluri în acest film, unul dintre cele mai mediatizate din ultima vreme. Ştii ce? Niciunul dintre politicienii locali nu s-a prezentat la premiera filmului! Şi mai există pretenţia din partea lor de a face din Brăila capitală culturală. Nu e curios? Nu e ridicol? Nu e dovada unei ipocrizii fără margini?

Pe de altă parte, da, cred că există soluţii culturale inclusiv pentru probleme economice, sociale, ori politice…

(scriitorul) Cel care tace întreabă:

După ce termini de parcurs ”Testamentul de ciocolată” al lui Marian Coman, tu – cititor - ce faci?

(Nu spune nimic, preţ de câteva momente, zâmbeşte…)

Împarţi moştenirea sau plângi, nu ştiu, depinde de fiecare cititor. Unii poate îl aruncă.

Îl mănânci pagină cu pagină şi îl mai citeşti încă o data – răspunsul meu.

Deşi e o discuţie lungă, multe subiecte au rămas nediscutate: istoria comunismului, benzile desenate, sistemul de educaţie sau personajele care amintesc de prietenii lui Marian Coman.

Mulţumesc celor care au parcurs acest dialog nesfârşit şi persoanelor care îşi urmează idealurile.

Am vrut să vă prezint un om care păşeşte printre lumi pentru a înfăptui visurile sale, prin exemplul său sper ca fiecare să-şi urmeze vocaţia, fiindcă lumea are nevoie de voi, dragi magicieni!