Scrisori de la un profesor şi istoric

Nefiind istoric, nu cred nici că aş putea şi nici nu ar fi corect să scriu despre cartea Transilvania - Starea noastră de veghe (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016), prima din seria de autor Ioan-Aurel Pop, decât cu o subiectivitate deopotrivă asumată şi declarată.

Voi spune, aşadar, că am citit cele 21 de capitole, tot atâtea teme ale volumului cu titlul amintit mai sus, ca şi cum aş fi citit nişte scrisori primite de la un prieten vechi şi înţelept. Scrisori cu valoare declarată, scrisori întredeschise în care Ioan-Aurel Pop încearcă să îmi explice, şi nu numai mie, altfel decât ex cathedra, ce este Transilvania, ce înseamnă istoria ei, de ce trebuie ea/ele iubită(e) şi respectată (e), ce a însemnat şi ce înseamnă Ardealul şi oamenii lui pentru istoria României şi a Europei.

Scrisorile acestea reconstituie în pagini scrise frumos, cu un patos reţinut, cu preţuire pentru limba română, pe un ton câteodată chiar polemic, câteva momente cheie din istoria Transilvaniei. Începând cu Antichitatea, continuând cu Evul Mediu, una dintre marile pasiuni ale istoricului, cu Epoca Luminilor şi cu Şcoala Ardeleană, ajungând la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. O faptă şi o  dată care deloc întâmplător  şi fără intenţia, inventată bănuită ori speculată  dintr-un politicianism de cea mai joasă speţă, de a ofensa pe cineva, au devenit după 22 decembrie 1989 sărbătoarea naţională a României.

Scrisorile din Transilvania-starea noastră de veghe depun mărturie despre dragostea de o viaţă a lui Ioan-Aurel Pop pentru Transilvania, (un cuvânt simfonic, cum spune autorul cărţii, deoarece sunetele sale par să se rostească în acelaşi timp, în perfectă armonie...). Ele sunt, şi citez din nou din autorul cărţii, produsul meditaţiei unui istoric român, cu toate cele implicate în aceasta. De aceea, ele exprimă, pe cât posibil, fapte obiective, dar cuprind şi sentimente, impresii, credinţe, visuri.

Sentimentele pot să fie de dragoste, de devotament, de implicare, fără ca acestea să presupună nicidecum ori automat punerea între paranteze a simţului critic, a echilibrului ori a raţiunii. La fel de bine cum pot să însemne şi revolte, şi enervări care niciodată nu depăşesc limitele academice ori ale bunului simţ şi ştiinţific, şi de fiecare de zi, dar care sunt inevitabile în clipa în care din cine ştie ce interese ori teribilisme istoria Transilvaniei este distorsionată.

Credinţele se bazează pe cei aproape 40 de ani, mulţi şi puţini, pe care Ioan-Aurel Pop i-a dedicat studiului istoriei Transilvaniei. O fi ea Istoria imprevizibilă, un joc fără reguli, cum susţine un confrate al istoricului Ioan-Aurel Pop cu care domnia-sa polemizează deschis ori numai indirect (şi) în această carte, însă scrisul istoric are reguli de fier, a căror încălcare îl trimite pe cel ce scrie în alte zone care se pot chema, cum spune Ioan-Aurel Pop, istoria-eseu, istoria-manifest politic, istoria - scenariu de film. Zone care îşi au toate rostul lor, dar nu mai sunt istoriografie. Cei ce le practică sunt orice - povestitori, amatori, eseişti, artişti, politicieni, analişti, oameni de idei, etc, etc, dar nu istorici. De unde şi concluzia categorică – este bine să facem cu toţii istoria, dar să-i lăsăm pe istorici să o scrie.

În mai multe rânduri, revine în scrisorile sale către cei de azi Ioan-Aurel Pop asupra profesiei de istoric. Tocmai de aceea îmi iau libertatea de a mai transcrie un citat revelator. Se cuvine...să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive, pe de o parte, şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici, pe de altă parte. (s.m. M.M.)

Aceasta fiindcă pentru Ioan-Aurel Pop şi pentru crezul său în profesie la loc de cinste se situează regula onestităţii, a cercetării în arhive, a încrederii în documentul citit şi recitit ori de câte ori este cazul. Numai aşa pot să fii istoric adevărat şi doar astfel poţi aspira la statutul de universitar autentic.

O consistentă parte a cărţii profesorului şi academicianului clujean este, în mod firesc, consacrată omagierii unor profesionişti transilvăneni ai scrisului istoric. Ale căror vieţi şi destine s-au confundat cu Academia Română, cu Accademia din Romania ori cu Universitatea clujeană. Citim subtile, tandre, cumpănite evocări ale unor magiştri. Aşa cum au fost Hadrian Daicoviciu, Ştefan Pascu (căruia Ioan-Aurel Pop îi pune în evidenţă şi scăderile, şi compromisurile din perioada comunistă) şi Pompiliu Teodor.

Acesta din urmă beneficiază- et pour cause- de cea mai caldă evocare. M-am bucurat să găsesc în cuprinsul ei numele câtorva mari personalităţi ale vieţii culturale şi universitare clujene pe care tânărul studios de odinioară pe nume Ioan-Aurel Pop le-a cunoscut graţie generozităţii profesorului şi mentorului său. Şi nu am putut să nu îmi amintesc că, la rându-mi, am avut şansa de a-l cunoaşte pe dl. profesor Pompiliu Teodor graţie prieteniei cu Ioan-Aurel Pop. S-a întâmplat de câteva ori să stăm de vorba (fără să fiu avertizat de nimeni am ştiut să folosesc formula de adresare cuvenită şi asta mi-a lăsat mereu deschisă poarta spre dialog) în clădirea de pe Napoca 11. Plus că, atunci când a fost nevoie, dl. profesor Teodor mi-a dat mie, absolvent de Filologie, un sfat cum nu se poate mai util şi care mi-a marcat, eu cred că în bine, întreaga carieră.

Sunt în cartea lui Ioan-Aurel Pop şi câteva scrisori despre ce înseamnă să fii profesor, Dar şi despre distorsiunile la care sunt supuse în ziua de azi în învăţământul secundar românesc studiul istoriei şi al literaturii. Ader necondiţionat la adevărul lor.

Ioan-Aurel Pop- TRANSILVANIA- STAREA NOASTRĂ DE VEGHE, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016