„Scrisori către Taisia“, de Petru Cimpoeşu, 21 de epistole despre consecinţele deciziilor personale şi supravieţuire | FRAGMENT

FOTO: POLIROM

„Adevărul“ vă prezintă, în exclusivitate, un fragment din romanul „Scrisori către Taisia“, de Petru Cimpoeşu, publicat de curând în colecţia Fiction Ltd. a Editurii Polirom.

Ajuns la vârsta senectuţii, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieţi. O viaţă care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât şi perioada de tranziţie postdecembristă şi care i-a fost influenţată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci şi una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar şi prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viaţă l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecţiile sale se extind asupra unei întregi generaţii. Cu un uşor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea şi consecinţele deciziilor personale, instinctul de supravieţuire şi recuperarea prin jertfă a demnităţii umane.

Fragment

Ne amintim mai uşor o melodie decât versurile ei. Îmi pare că aceste frânturi compun un fel de melodie al cărei text aproape că nu mai contează. Adăugându-i cuvinte pentru a o înţelege, mă tem aş falsifica-o. Deşi sunt conştient că faci parte din trecut, speranţa că vei citi persistă! Raportul meu cu timpul devine într-atât de problematic încât îmi pare că eu însumi nu ştiu ce va urma.

Îmi amintesc melodia acelui anotimp, fără să-i pot confirma notele. Pluteşte ca un nor alb din care se răsfiră din când în când o pulbere albăstrie, apoi liliachie, apoi profirie. Ascunşi în lumina unui amurg aproape fosforescent, pe străduţe lăturalnice cu umbre lungi, tot mai departe, către margine, unde ne puteam ţine de mână fără să fim recunoscuţi, până la ultimele case, dincolo de care, dacă înaintam pe o cărare şerpuită, ajungeam la linia ferată, mărginită de lanuri cu porumb sau floarea-soarelui. Şi iată-ne în plină câmpie, cu inima zburdând printre iluzii! Şi cu încredinţarea că ne îndreptăm către o nouă înţelegere a lucrurilor.

Dar vara aceea a trecut atât de repede! Mai curând o senzaţie de continuă evaporare a zilelor, una după alta, într-un spaţiu adiabatic, etanş. Dincolo de geamul lui aburit, întâmplările joacă un teatru de umbre, în timp ce, din loc în loc, cineva şterge sticla cu vârful degetelor. Când încerc să-mi amintesc ceva anume, gândurile se împotmolesc, cuvintele se desprind cu greu unele de altele. Rămâne doar neliniştea, îndărătul unui şir de presimţiri amăgitoare. Ca ale unui câine flămând care tresare prin somn atunci când visează că mănâncă.

Nu sunt propriu-zis amintiri, ci uşoare spasme ale memoriei, unele dintre ele greşit încadrate în timp. Vizita lui Gorbaciov în România şi comentariile de la radio Europa liberă, zvonuri despre o grevă a muncitorilor de la atelierele Nicolina din Iaşi, succesul nebun al filmului „Liceenii”, dar tu nici nu ai vrut să-l vezi, Congresul al II-lea al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste... Minute şi ore febrile, pe care le trăiam mereu hăituit şi mereu la pândă, lacom, precipitat, într-o continuă alarmă a simţurilor, uimit de ce mi se întâmplă sau speriat şi sfâşiat de îndoială, mereu sub semnul unei primejdii iminente. Improvizând la nesfârşit ocaziile clandestinelor noastre întâlniri. Când ajungeam în preajma ta şi îţi atingeam, fie şi numai în treacăt, braţul sau încheietura mâinii, aerul se îmbiba de o lumină secretă ce pătrundea apoi în capilarele lucrurilor, învelindu-le într-un nimb subtil şi făcându-le aproape imponderabile, încât păreau aduse din altă lume. Apoi, când reuşeam să închid o uşă în urma noastră, graba de a-mi potoli setea de tine îmi provoca un vertij al cărnii prefigurând dizolvarea într-un alt corp. Ceva din tine devenea eu însumi. Închideam ochii şi te ghiceam în mirosul parfumului sau în gustul sărat al pielii, îţi căutam gura, scobitura claviculei sau o anumită cută de sub bărbie. Şuierul tremurat al respiraţiei, unghiile înfipte în grumaz, gâtul subţire şi fierbinte, pielea rece a obrajilor, sânii goi apăsându-mi pieptul abia dacă invocau ocazia unei materii, erau mai degrabă mici extaze provocate de turbulenţa magnetică a vreunei constelaţii îndepărtate, strângeam în braţe o alcătuire de halucinaţii şi plăsmuiri, lăsându-mă purtat de ele până în cele mai întunecate arcane ale voluptăţii.