Cărţi

articolul anterior articolul urmator

„Sectanţii” lui Vasile Ernu, primul volum din „Mica trilogie” a marginalilor

0
7 May 2015 12:29:43
Autor: Simona Chiţan
Scriitorul Vasile Ernu, în studoiul Adevărul Live FOTO: Eduard Enea
Scriitorul Vasile Ernu, în studoiul Adevărul Live FOTO: Eduard Enea

Volumul „Sectanţii” de Vasile Ernu, care va apărea în colecţia Ego-grafii a Editurii Polirom, este primul din „Mica trilogie a marginalilor”, în care vor mai apărea „Bandiţii” şi „Izgoi-Jidî”.

În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa.

Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi.

„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.
În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă –Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.”

FRAGMENT 

Despre icoane şi film

Am avut norocul să fiu ultimul copil al familiei. Nu ştiu dacă asta e o mare şansă, însă cu siguranţă am fost cel mai răsfăţat. Pentru ei eram cel mic, cel care trebuie protejat, ajutat, iar cei mari făceau tot posibi¬lul să simt acest lucru. Chiar şi cînd mă pedepseau.
În acea perioadă, familia mea era deja destul de sta¬bilă din punct de vedere economic, iar ritualurile zil¬nice căpătaseră o rigoare foarte clară pentru toţi. Mă născusem într o lume în care totul părea să funcţioneze perfect şi doar eu mai stricam din cînd în cînd cîte ceva din această perfecţiune şi armonie. Aveau însă grijă cei mai mari să repare repede aceste stricăciuni.
În fiecare dimineaţă, chiar şi duminicile, eram tre¬zit pe la ora şapte. În rest, totul se petrecea într o viteză destul de bine organizată: spălat, micul dejun constînd în ceai şi ceva pe lîngă, după care fiecare dintre cei cinci copii pleca spre şcoala sau munca lui. La început, eu eram preluat de unul dintre fraţi şi dus la grădiniţă, unde mi petreceam toată ziua. Grădiniţa mea era un vechi conac boieresc pe care sovieticii, după ce îi deportaseră pe foştii proprietari, l au trans¬format în grădiniţă pentru copii.
De obicei, fraţii mei mă luau de la grădiniţă prin¬tre ultimii. Întîrziau mereu. Aveau grijile lor şi eu eram pentru ei un mic chin. O obligaţie. Mă luau şi mer¬geam în baltă, acolo unde primăvara se revărsa Prutul, iar vara pînă toamna tîrziu copiii mai mari băteau min-gea. Era un loc perfect pentru fotbal. Ai mei erau foarte buni jucători de fotbal şi lideri incontestabili ai echipelor. Fără ei nu începea nici un meci. Doar eu le încurcam socotelile. Cînd ajungeam în baltă, ai mei mă plasau imediat lîngă cei mici sau lîngă cei care nu ieşeau din vorba lor. Aşa era structurată fiecare gaşcă. Vecinul îmi aminteşte şi azi:
— Cîtă bătaie am mai mîncat din cauza ta, măi, Barsic. Eu, ca să nu plîngi cît fraţii tăi jucau fotbal, întorceam bicicleta cu roţile în sus. Şi îţi arătam cum să învîrţi roata. Tu învîrteai, rîdeai şi te veseleai. Noi ne vedeam de fotbal. Şi nu trecea mult pînă ţi prin¬deai mîna în spiţele roţii. Şi bătaia cine o mînca? Eu, că pe mine mă puneau ai tăi să am grijă...

 

Era o zi în care totul arăta altfel. La ora cinci, în mod obişnuit eram preluat de unul dintre fraţii mei mai mari şi adus acasă sau în baltă la joacă. Venea însă miercurea şi începea una dintre marile noastre aventuri. Miercurea, la ora cinci după masă, începeau filmele pentru copii de la cinematograful aflat la două străzi mai jos de grădiniţa mea. Iar fraţii mei erau mari amatori de film, aşa cum erau la acea vreme mai toţi copiii. Aşa că eram luat în fiecare miercuri, fără excep¬ţie, cu cîteva minute înainte de ora cinci, ora oficială de „eliberare“ a copiilor de la grădiniţă. Doar aşa puteam ajunge la cinematograf, unde, cu doar cinci copeici, vedeam faimoasele filme cu „indieni şi mexi¬cani“ care l aveau în rolul principal pe curajosul Gojko Mitic´.
Aici am văzut cele mai fascinante filme. Stăteam în braţele fraţilor mei şi priveam vrăjit cum Winnetou luptă cu „mexicanii“. Aşa îi numeam noi pe albii colo¬nialişti americani, care voiau să le ia aurul şi pădurea „indienilor“ noştri neînfricaţi. În acea perioadă a apă¬rut moda jocului de a „indienii şi mexicanii“ prin curţi, însă mai nimeni nu voia să fie „mexican“. Toţi ne visam „indieni“. Iar în fiecare an înainte de Revelion, cînd şcoala organiza un bal mascat obligatoriu, în care fiecare se costuma în ceva neobişnuit, eu insistam să am costumul lui Winnetou. Pentru acest costum strîn¬geam tot anul pene de la curcanii de prin vecini.


Şi în fiecare miercuri fraţii mei mă luau de la grădiniţă şi mă duceau să văd aceste minuni cu doar cinci copeici. Intram repede în cinematograful de la Casa de Cultură, un cinematograf mare, cu un aparat de proiecţe care se întrerupea cel puţin o dată la un film, moment în care copiii scoteau toate sunetele posibile şi mai ales fluierau incredibil de tare. Cinematograful avea nişte scaune rabatabile din lemn presat, vopsite în vişiniu, foarte comode. Aici intram pe furiş să vedem minunea. Însă această minune conspirativă, pentru noi şi mai ales pentru mine, avea un preţ: tre¬buia să promit solemn că nu voi spune nimic acasă. Minunea trebuia să fie secretul nostru. Părinţii nu tre¬buiau să afle în nici un caz acest „secret straşnic“.
De ce acest element aparent nevinovat este atît de important pentru un copil de sectant? Povestit astăzi, pare o banalitate. Ba chiar un abuz. Astăzi, cînd copiii nu sînt opriţi de la nimic, cînd au acces la toate gadge¬turile şi la toate imaginile posibile şi imposibile din lume, iar orice refuz trimite mai degrabă la o lume arhaică şi inumană, interdicţia de a merge la cinema pare de neimaginat. Asta o poate spune însă doar cineva care urmează regulile unei majorităţi conforta¬bile, cu nişte legi valabile doar pentru ea. Noi eram însă crescuţi şi educaţi tocmai să gîndim, să trăim şi să ne conducem după nişte legi şi reguli care erau împo¬triva majorităţii. Trebuia să nu „iubim lumea şi lucrurile acestei lumi“. Eram învăţaţi de mici să boicotăm tot ce ţine de regulile şi traiul majorităţii. Lumea noastră şi regulile ei trebuiau să fie radical diferite de lumea aceasta. Noi nu trebuia să „aparţinem acestei lumi“. Dacă cu lumea Cezarului, statul, învăţaserăm foarte repede să ne descurcăm şi am reuşit să găsim soluţii pentru a ieşi din fascinaţia sau teama faţă de ea, cu „această lume“, cu ispitele şi atracţia ei, situaţia era mult mai complicată. Şi comunitatea mea ştia foarte bine asta.
E foarte greu de imaginat astăzi, cînd aproape nici o formă de interdicţie nu mai funcţionează, o socie¬tate puritană, care renunţa şi se delimita de marele val de consum de orice fel. E foarte greu de înţeles ce fel de tehnici de control şi restricţii poţi concepe pentru un copil sau un adolescent, pentru o familie sau o comunitate, prin care să îi poţi proteja de tot ce vine din afară. Pentru că şi în acele vremuri, ale unui comunism destul de puţin ofertant, spre noi veneau totuşi valuri, valuri de oferte. Şi noi trebuia să facem faţă acestor tentaţii. Dar cum? (

 

Autor: Vasile Ernu
Titlu: Sectanţii
Colecţie: Ego-grafii
Domeniu: Memorii, jurnale, corespondenţă
Preţ: 36.95 lei

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filozofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filozofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenţia rusă azi (2012, Cartier); Sînt un om de stînga (2013, Cartier). A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, 2008, Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările