„Simfonia mută“, o carte a realismului magic, cu note de umor şi de absurd | FRAGMENT

FOTO: Polirom

„Adevărul“ vă prezintă un fragment din cea mai recentă carte a lui Nichita Danilov, „Simfonia mută“, apărută în colecţia Fiction Ltd a editurii Polirom.

Realismul magic al nuvelelor şi povestirilor din Simfonia mută, potopit câteodată de note de fantastic şi absurd, nu se desfăşoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică şi, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera şi, mai cu seamă, mulţimea personajelor ce bântuie paginile cărţii. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici şi nota de fantastic, precum şi grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconştient, ele parcă vin din interiorul peşterii lui Platon, contaminând şi transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.

Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieşite pe poarta propriului infern existenţial. Ironică uneori, neaşteptat de tragică alteori, Simfonia mută este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri şi sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conştiinţa. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenţei noastre în lume.

Fragment 

Gesturile lui Val deveniseră pentru mine previzibile. În conştiinţa mea se imprimaseră o parte din ticurile lui. Câteodată, îmi simţeam faţa străbătută de aceleaşi rictusuri pe care le observasem şi la Val. Un anumit fel de-a zâmbi dulce-amar, făcând o cută în colţul stâng al gurii, uşor asimetric faţă de celălalt colţ. Sau modul său de‑a ridica sprâncenele mi se imprimase atât de bine în minte, încât atunci când stăteam în faţa oglinzii, imitându‑i fără să‑mi dau seama gesturile, mă transformam într‑un fel de sosie a lui Gog.

Privindu-mă în oglindă, îi puteam reconstitui, fără să dau prea mare greş, trăsăturile. Îi intuiam trăirile, stările de angoasă, dar şi clipele de linişte interioară. Eram legaţi unul de altul de un fel de cordon ombilical, care ne făcea să ne intuim stările sufleteşti, ca şi cum am fi avut placentă comună. Amândoi eram atraşi de artiştii excentrici, vizionari.

Zăbovind noaptea pe ţărm, ascultând marea agitată, ne aduceam aminte de povestirile lui Poe, dar nu uitam să-i evocăm pe Blake, pe Melville, pe Baudelaire cu Albatrosul său, după cum nu uitam să recităm, ascultând zgomotul valurilor mării ce se spărgeau de ţărm, Corabia nebună a lui Rimbaud.

Discutam despre Blake, dar şi despre Strigătul lui Edvard Munch. Desigur, eram la curent cu ultimele experimente în domeniul artelor sfârşitului de secol douăzeci. Val visa să pună în funcţiune o instalaţie în care hornurile să fie legate între ele prin intermediul unor scări împletite din frânghii de mătase. În fiecare coş ar fi urmat să fie amplasată câte o trompetă, vestind apocalipsa vremurilor ce vor veni.

Ştii, îmi spuse el, am avut o perioadă când am pictat numai coşuri. Privite de sus, de jos. Dintr-o parte şi din alta. Din toate unghiurile posibile şi imposibile. Apusurile mele de soare erau punctate de hornuri. Hornuri din care ieşeau mâini, picioare şi limbi de foc. Am pictat hornuri acoperite de solzi de peşte şi reptile, hornuri acoperite de pene şi hornuri acoperite de păr. În timp ce pictam aceste viziuni groteşti, râdeam ca un nebun de unul singur. Totuşi, în ciuda veseliei mele nebuneşti, sufletul meu devenea pe zi ce trece mai închis în sine, mai trist, mai sumbru. Pictând, eram cuprins de sentimentul că la sfârşitul travaliului meu o să mi se întâmple ceva rău. Pe măsură ce angoasa mea creştea, creştea în mine şi dorinţa de a-mi exploata tema până la capăt. Pictând, îmi sondam abisul lăuntric. Subconştientul. Coşmarurile, visele de rău augur. Da, am pictat hornuri timp de un an de zile. Hornuri pe care creştea iarba şi hornuri din care apăreau crengi înflorite de cireş şi măr. Hornuri năpădite de ciuperci şi hornuri năpădite de ochi şi dinţi, ce urlau la o lună nevăzută, plutind undeva departe în hău, dincolo de timp şi spaţiu. Era, desigur, şi urletul lui Munch acolo, dar şi un urlet necunoscut mie, lugubru, greu de expus în cuvinte. Noaptea, scoteam din atelier tablourile, le rezemam de perete şi, lăsându-mă în patru labe, începeam să urlu. Auzindu-mi disperarea, câinii de pe stradă urlau şi ei. Mărturisesc că beam destul de mult în vremea aceea, şi alcoolul îmi amplifica angoasa. Goleam câte o cutie de bere şi urlam. Apoi râdeam de unul singur ca un apucat. Voiam să mă opresc, dar nu puteam. Şi atunci beam votcă, până cădeam pe podea lat. A doua zi mă sculam mahmur, dar nu mă dădeam bătut. Făceam întâi un duş rece, apoi gimnastică de înviorare şi mă întorceam la lucrul meu. În fiecare zi pictam câte-un tablou sau două. Până am ajuns la saturaţie. Mi se făcuse lehamite de acest subiect. Mi-am înşirat pânzele pe podeaua atelierului şi le-am privit cu atenţie. N-aş putea spune că tablourile nu erau reuşite. Adoptasem mai multe tehnici. Pictasem în manieră clasică, în manieră cubistă şi în cea expresionistă. Ceva totuşi mă deranja în această compoziţie. Era ceva halucinant. Obsesia mea devenise bolnăvicioasă. Pornisem de la un program şi ajunsesem la viziune. Zarurile aruncate-n horn, desigur, te puneau pe gânduri. Ca şi mulţimea de cărţi de joc aflate pe acoperişuri. Şi totuşi, ceva mă deranja. Nu cumva mergeam pe o cale greşită?! Mi-a fost la un moment dat teamă că viziunea mea atinge kitsch-ul. Mi-am ridicat pânzele de jos şi le-am agăţat de pereţi. Cu cât le contemplam mai mult, cu atât nemulţumirea mea creştea. O simţeam ca pe o gheară înfiptă în inimă. Am stat închis o săptămână în atelier, mi-am contemplat tablourile şi am băut până la nesimţire. Aşezat pe podea în mijlocul atelierului, îmi priveam pânzele, frământându-mi mintea. Cu un ochi atent, le cântăream defectele şi calităţile. Nu reuşeam să ajung la nici o concluzie. Oare tot ce pictasem era kitsch?! La ce bun fusese atunci travaliul meu?! Se adunaseră o groază de sticle şi cutii de bere lângă mine. De mâncat, mâncasem puţin. Totuşi, încetul cu încetul, frigiderul se golise. Ce era de făcut?! Trebuia să cobor la băcănie şi să aduc provizii noi. Gândul acesta m-a făcut să transpir. Eram slăbit, mâinile şi picioarele îmi tremurau. Mă simţeam culpabil. Culpabil faţă de mine şi faţă de prietenii mei. La ce îmi folosise nebunia aceasta dacă tablourile mele, în care pusesem atâta patimă, erau o ilustrare a kitsch-ului?! E drept, nu a unui kitsch vizibil pentru toată lumea, ci doar pentru cei iniţiaţi. Faptul acesta mă culpabiliza şi mai mult în ochii mei. De ce căutasem cu tot dinadinsul o temă atât de insolită, dantescă în esenţa ei?! De ce pictasem hornuri şi nu flori, de pildă?! Ce voiam să demonstrez, de fapt? Dumnezeu mă pedepsise pentru orgoliu, pentru insolenţa mea! Hornurile îmi jucaseră o festă! Mă împinseseră spre kitsch! M-am frământat aşa încă vreo două zile. Tablourile mă îngrozeau. Nimic nu era autentic în ele, totul era fals. Golind ultima sticlă de votcă, le-am scos pe rând în curte şi acolo, aşezându-le cu grijă unul peste altul, am clădit un horn şi le-am dat foc. Hornurile au ars frumos. Şi odată cu ele şi dorinţa mea de a le picta...