Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
"Singuri acasă, părinţi şi copii în pandemie", antologie publicată de Editura Vremea
"Singuri acasă, părinţi şi copii în pandemie", antologie publicată de Editura Vremea

Părinţi despre copiii lor, copii despre părinţii lor în vreme de pandemie. Experienţele fericite şi mai puţin fericite, hazul de necaz în vreme de criză, şcoala online, izolarea de pe Zoom, toate au fost adunate în două cărţi publicate de Vremea. În colecţia Mic dar şic, "Singuri acasă. Copii şi părinţi în pandemie" cuprinde texte despre năzbâtii trăite pe propria piele de cei 15 mici scriitori debutanţi, în perioada stării de urgenţă.

Ce te faci când lumea se retrage subit într-o cochilie pe care n-o mai poţi observa decât pe dinăuntru? De aici a pornit şi ideea cărţilor, scrise de părinţi şi copii, "Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie" şi "Singuri acasă. Copii şi părinţi în pandemie", cartografii ale lumii văzute din interior de către cei care au împărţit, în aiuritoarea primăvară a anului 2020, aceeaşi cochilie – copii şi părinţi, mai mici şi mai mari locuitori ai unui univers casnic redus la proporţii esenţiale. Cărţile sunt rezultatul unui concurs de manuscrise, lansat de Editura Vremea la începutul lunii mai, concurs în urma căruia au fost alese spre publicare 15 texte scrise de copii şi părinţi în pandemie.

Singuri acasa

 În volum părinţilor şi copiilor semnează Ana Barton şi Rada Maria, Dan-Liviu Boeriu, Doru Căstăian şi Alex, Codruţ Constantinescu, Bogdan Creţu şi Ştefan, Alina Gherasim, Adrian Lesenciuc şi Diana, Ciprian Măceşaru şi Matei, Alice Năstase Buciuta, Xenia Negrea, Constantin Piştea, Simona Preda (care a îngrijit şi prefaţat volumul), Mircea Pricăjan, Ovidiu Alexandru Raeţchi, Irina Stahl şi Ana, Arthur Suciu şi Eva, Robert Şerban, Andra Tischer, Radu Vancu.

Cu voia dumneavoastră, o să vă prezint şi un fragment din textul scris împreună cu fiul meu, publicat, de asemenea, în acest volum.

După ce am citit despre ideea Editurii Vremea de a publica o carte despre părinţi şi copii singuri acasă în pandemie, m-am transpus, cu o bucurie fără seamăn, în personajul Ares. M-am identificat cu el preţ de câteva ore şi am devenit vocea sa. Am judecat lucrurile prin prisma băieţelului poznaş de opt ani jumătate: am simplificat şi schematizat acţiunile cât mai mult posibil, am păstrat expresiile sale verbale preferate, chiar dacă uneori redundante, am povestit faptele aşa cum s-au întâmplat. Am modificat doar numele colegilor de clasă, care poate nu vor să apară într-o povestire. Neapărat, trebuie să spun că, dacă nu am renunţat nici eu, nici implicit fiul meu la tot acest parcurs al şcolii online, a fost în primul rând din respect pentru învăţătoare. Am înţeles chiar de la început ce efort sisific face şi am urmat-o în acest drum.

La un moment dat, am părăsit arena: recunosc, Ares2020 şi celelalte deadline-uri m-au învins. Pe „micul războinic“ l-a însoţit mai departe, până la finele anului şcolar, bunica. Mama mea, la 76 de ani, a înţeles cum se deschide o platformă  Zoom.

"Ares2020. Dă-i şi luptă cu şcoala online

Singur acasă, cu bunicii. Şi cu o mamă care mereu e pe picior de plecare, cu o mie de lucruri de făcut. Printre telefoane, mă aude şi pe mine când ţip. Da, ţip, că e prea busy să mă audă.

Când a început şcoala online, mama a trebuit să îşi facă timp şi pentru mine şi să iniţieze o conferinţă pe Skype cu 31 de copii de clasa a doua. Ştia să manevreze puţin Skype-ul, avusese un cont, îl pierduse, a încercat să-l recupereze, deşi uitase user-ul şi parola. Nu îşi mai amintea nici de pe ce mail crease contul de odinioară. S-a enervat, dar a reuşit să se logheze în cele din urmă.  

Singuri acasa

Mie însă nu mi-a plăcut deloc numele ei de pe Skype, Simona e mult prea comun. Prima mea grijă a fost să-l schimb cu prenumele meu: Ares2020. Un prenume de războinic adevărat, aşa ca al meu, trebuia să fie vizibil. Doar era contul meu! Numai că am încurcat nişte setări, nu ştiu pe ce am apăsat şi prima noastră lecţie online a fost cu totul compromisă. Nu mă auzeam, nu mă vedeam, eram parte dintr-o hărmălaie generală de nedescris. Sunete stridente, microfonie, voci ridicate, părinţi cu ochii scoşi din orbite, lângă copii în faţa camerelor.

Mie pe Skype îmi plăcea cel mai mult cum se deschid şi se închid ferestrele şi microfoanele colegilor. Eram fascinat să caut emoticoane cu maşini, cu stele, cu ipochimeme care mai de care mai năstruşnice. Mi-am dezvoltat mult cunoaşterea, am învăţat multe  funny faces pe care nu le ştiam. Şi îmi plăcea mult chat-ul, unde noi ne trimiteam smile-uri uriaşe, cu limbi scoase, cu maşini colorate şi zburătoare.  Zbârrr...Zbârrr...în timpul lecţiei. În timp ce doamna ne explica una alta, noi ne jucam pe chat. Şi ne pâram unii pe alţii, când făceam prostioare. „Dorian a făcut asta, Doamna. Nu eu!“. „Cristina a fost“. Niciodată, eu. (...)

Bunica, exasperată, a coborât milităria din pod. A devenit un adevărat cerber. Tot timpul pe capul meu! Bunicul nu prea a intervenit în şcoala noastră de acasă, mai ales după ce a produs un mic incident. La o pauză, odată, mi-a scos laptopul din priză, pentru că a văzut că se încinsese cablul. Nu am mai putut intra, s-a blocat sesiunea online. S-a lăsat cu tărăboi şi război în familie. Bunicul a fost pus cu ocări grele la pământ. „Ungeţi-vă capetele că sunteţi voi mai deştepţi!“,  ne-a zis ritos. Şi ne-a întors spatele, lăsându-ne în plata Internetului. A preferat să asculte, încruntat, ordonanţele militare la televizor în camera lui. (...)

Am făcut şi pian online. Am un pian, mai bine zis o orgă cu claviatură, pe nume Sam. E un băiat pian. Lecţiile le ţineam tot pe Zoom. Doamna de pian îmi trimitea teme pe google drive-ul mamei. Am descărcat şi metronomul pe tabletă, l-am salvat în folderul cu jocuri. Una, două, treia....Tic, tac, pac. Repede, repede, să scap. Întrerupeam lecţiile, fără pic de regret, fugeam pe balcon, când mă strigau copiii afară.

Ah, am uitat să vă povestesc: o lună nu m-a lăsat bunica afară deloc ca să nu mă îmbolnăvesc cu COVID-19, până când mama a pus piciorul în prag. „Oamenii scot câinii la plimbare şi eu n-am voie să-mi scot copilul?“, a strigat ea la bunica, supărată pe starea de urgenţă, pe ordonaţe, pe declaraţii pe propria răspundere şi mai ales pe propria viaţă.

Când bunica, în sfârşit, a cedat şi mi-a dat voie să ies afară, am descoperit copiii din vecini. Băteam mingea pe maidan în faţa blocului. Când reveneam în casă, mă refugiam în metoda iniţiată de doamna de pian. Mi-am dat seama, cu această ocazie, că pot trage şi mai mult turta pe spuza mea. La nouă puncte acumulate, am o recompensă. Am câştigat deja multe recompense. Sunt de-a dreptul încântat de sistemul ăsta cu nenea-curier care sună la uşă şi-mi aduce pachetul cu jocul comandat, cu un lego nou sau cu nişte adidaşi desenaţi cu spiderman.  

Una peste alta, nu mai fac nimic fără recompensă. Munca asta intensă trebuie răsplătită. Sunt hotărât: eu aşa o să funcţionez de aici-încolo. Uneori, îmi colorez singur punctele în avans, chiar înainte de a le câştiga. Asta ca să fiu încurajat în aceste vremuri de pandemie: „Fie vremea cât de rea, plasez comanda de pe tableta mea“. ( Fragment din textul publicat de Simona Chiţan şi Ares Guerra,  "Ares 2020. Dă-i şi luptă cu şcoala online", în volumul "Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie", Editura Vremea)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite