Stele verzi

Recent, căutând ceva în geanta mea de muncă, am dat peste romanul „Omul de ianuarie” de David Mitchell*. Crezusem că-l pusesem în bibliotecă după ce îl citisem în urmă cu vreo trei luni. Dar îl cărasem în „spinare”, în tot acest timp.

Am aşezat cartea în bibliotecă şi m-am gândit că „Omul de ianuarie” este genul de carte care, în afară de faptul că m-a emoţionat artistic, ca să zic aşa, mi-a amintit ceva din viaţa mea. Mi-a scormonit în „adâncuri” şi a scos la lumină câteva „stele verzi”. Cartea englezului David Mitchell este vocea unui puşti de 13 ani dintr-un sat din Anglia, la începutul anilor ’80.

Şi eu aveam vreo 13 ani când mama m-a trimis cu o treabă în Micro 19. (Nu-mi amintesc care era treaba). N-aş fi îndrăznit să mă duc de capul meu acolo pentru că trebuia să traversez cartierul de case şi cocioabe ce despărţea cele două cartiere de blocuri, Micro 17 şi Micro 19. În blocuri locuia clasa muncitoare din combinatul siderurgic. În case şi cocioabe locuia, în majoritate, o clasă mai închisă la culoare. Pe vremea aceea, la mijlocul anilor ’70, le spuneam ţigani. Iar nouă, puştilor din blocuri, ne era frică de ţigani.

Puteam să fug, dar m-am oprit. Poate ăsta mi-a fost destinul, să nu fug.

Am pornit prin cartierul de case şi cocioabe. N-am străbătut nici o sută de metri pe uliţa prăfoasă când a apărut în faţa mea un băiat mai mare decât mine ca ani, mai înalt şi mai solid. Puteam să fug, dar m-am oprit. Poate ăsta mi-a fost destinul, să nu fug. Avea o faţă chinuită. Alţi doi băieţi, dar de-o seamă cu mine, m-au înconjurat pe stânga şi pe dreapta mea. Băiatul mai mare m-a întrebat unde locuiesc. I-am zis, într-un bloc. M-a întrebat dacă-l ştiu pe un băiat care locuia într-un alt bloc. I-a zis numele. Eu i-am zis că nu-l cunosc. Atunci, am simţit cum bărbia cum îmi ia foc şi cum lacrimile îmi explodează în ochi. „De ce nu-l ştii, băi, în p... mă-tii?” – mi-a şuierat cu ură băiatul cel mare. Cei doi băieţi m-au apucat de mâini. Bărbia îmi tremura. Eu mă uitam unde trebuia să ajung, în Micro 19. Apoi, bătăuşul m-a întrebat dacă-l cunosc pe un alt băiat... I-a zis numele. Nici pe ăsta nu-l ştiam. Dar am minţit: este vecinul meu! – m-am lăudat. Iarăşi bărbia mi-a luat foc. „În p... mă-tii, să-i zici lu’ ăsta că dacă-l prind la bazin îl omor! Auzi? Îl omor!” La acel pumn am văzut stele verzi. Erau chiar verzi. Mă bătuse ca să-şi scoată pârleala pentru că el mâncase bătaie, mai mult ca sigur, de la cei doi care, probabil, locuiau la blocuri.

După ce m-a văzut plângând, m-a lăsat să-mi văd de treabă. Acasă, i-am spus mamei că făcusem treaba din Micro 19. Tata m-a întrebat de ce am bărbia învineţită. Şi mama a fost curioasă: de ce? Eu le-am spus că în cartierul de case şi cocioabe m-am întâlnit cu un extraterestru. Verde. El m-a luat pe steaua lui verde şi la aterizare m-am împiedicat de o altă stea verde şi am căzut în barbă. Stele verzi, barbă verde.

De fapt, acum nimeni nu mai trăieşte ca să confirme stelele mele verzi şi pot să povestesc ce îmi amintesc, ce îmi trece prin minte, ce vreau...

*„Omul de ianuarie” de David Mitchell, Editura Humanitas Fiction, traducerea Mihnea Gafiţa, 2015.