„Supravieţuire“, cuvântul după care ne ghidăm viaţa denumeşte cea mai recentă carte a lui Vlad Zografi | FRAGMENT

FOTO: HUMANITAS

„Adevărul“ vă prezintă un fragment din cea mai recentă carte a lui Vlad Zografi, „Supravieţuire“, publicată la Editura Humanitas. Volumul va avea lansarea joi, 20 ianuarie, ora 19.30, într-o întâlnire online cu autorul, Ioana Pârvulescu şi Liviu Ornea, pe pagina de Facebook a editurii.

„Supravieţuire“ se aşază alături de „Efectele secundare ale vieţii“ şi de „Şapte Octombrie“ în ceea ce poate fi privit ca o trilogie. O desfăşurare romanescă originală, într-o stilistică proaspătă, cu un joc îndrăzneţ al vocilor narative. O provocare înaltă, poate că nu întotdeauna uşor de asumat de autor şi de cititor deopotrivă. Dar, pentru Vlad Zografi, şi a scrie, şi a citi literatură ţine de supravieţuire.

„Sunt aproape 30 de ani de când, cu un proaspăt tiltu de doctor în fizică obţinut la Paris, Vlad Zografi mă uluia solicitând un post de corector la Humanitas, decis fiind să facă virajul înspre viaţa literară. Debutează prodigios, în anii ’93-’94, ca prozator (povestiri, roman), iar în ’96 e premiat ca dramaturg. După câţiva ani, în 2012, scrie unul dintre cele mai importante eseuri filozofice postbelice, Infinitul dinlăuntru, iar din 2016 pare că se mută definitiv în spaţiul prozei. Trei romane au curs de atunci unul după altul, aducând un aer nou în proza românească. Sunt scrise, toate, cu nebunie, cu o tehnică a dialogului îndelung exersată în perioada dramaturgică şi cu un rafinament al limbii care-l aşază în fruntea literaturii de azi. Pentru mine, prin cultura lui şi prin felul unic de a trăi angoasele contemporane, Vlad Zografi e o mare bucurie în zbuciumata noastră lume“, spune Gabriel Liiceanu.

Fragmente:

Bând cu Pascal în sala de mese pavoazată festiv, ezitasem să-mi duc planul până la capăt. Au fost suficiente o expresie, o privire şi câteva cuvinte ca să mă hotărăsc. Aceeaşi vulgaritate m-a frapat când eram la Trieste, observându-i pe colegii cu care ieşeam după-amiaza pe poarta institutului. Eu aş fi vrut să mă întorc repede la Claudia – „Tu te întrebi ce fac eu cât timp eşti plecat?” mi-a spus odată, pe jumătate în glumă –, ei trăgeau de mine să intrăm în cafeneaua ţinută de Lorenzo, un tip la vreo cincizeci de ani, îndesat, chel şi cu ochi de viezure. „Un fernet”, îmi ziceau, „numai unul, limpezeşte mintea şi pune sângele în mişcare”, iar eu mă lăsam târât spre centrul lor de atracţie, ca să nu fac opinie separată într-o lume la care încercam, de bine, de rău, să mă adaptez. Dezamăgindu-i, comandam de obicei suc de portocale sau apă minerală. Uneori alegeam totuşi fernetul, a cărui amăreală rezona cu un gust din preistorie – pentru că toate experienţele mele erotice dinainte s-o cunosc pe Claudia deveniseră preistorie. „Subito, don Alessandro”, chicotea Lorenzo din spatele tejghelei, pe ceilalţi nu se mai obosea să-i întrebe. Colegii mei spuneau bancuri, bârfeau, trăncăneau, ca şi cum problema naşterii universului ar fi căzut în derizoriu odată cu încheierea programului de la institut – nu erau nici proşti, nici superficiali, ba chiar unii erau foarte isteţi, dar aveau o lejeritate în tratarea vieţii care mi-a fost întotdeauna străină. Bârfele, bancurile, trăncăneala, toate astea făceau parte dintr-un ritual: aşteptarea marelui moment.

Şi atunci apărea Rita, soţia lui Lorenzo, aducând pe tavă comanda. Semăna cu Sophia Loren: brunetă, ochi negri, buze senzuale, sâni mari, talie subţire, fund bombat, gambe fine. Se apleca deasupra mesei, ca să fie sigură că-i vedem bine decolteul, îşi punea mâinile în şolduri, scotea un „Tutto bene?” cinematografic, lua tava şi se îndepărta balansându-şi posteriorul. Aş fi ipocrit dacă n-aş recunoaşte că era o femeie atrăgătoare. Rita era ceea ce se numeşte o bombă sexy. Şi tot ipocrit aş fi dacă n-aş recunoaşte că o priveam stupefiat. În preistorie, o noapte petrecută cu ea ar fi însemnat pentru mine apogeul erotic, numai că eu mă aflam deja în istorie, aşa că singurul efect al Ritei asupra mea era un moment de stupefacţie, ca şi cum în cafeneaua lui Lorenzo ar fi apărut un elefant, gonit apoi imediat de paznicul de la grădina zoologică.

Nu la fel reacţionau colegii mei. Oricât le-ar fi cerut bunul-simţ să se cenzureze, privirile şi gesturile lor căpătau ceva obscen, trăiau cu o excitaţie irepresibilă marele moment. La început, mi-a fost greu să înţeleg complicitatea din jocul la care participau împreună cu Rita şi Lorenzo. N-am auzit pe nimeni să se laude că Rita ar fi răspuns vreodată unor avansuri, care nici nu erau propriu-zis avansuri, ţineau de ritualul acceptat în cafeneaua lui Lorenzo. Dar poate că în privinţa asta italienii sunt mai discreţi decât ţi-ai închipui, ca să nu mai pun la socoteală că mulţi dintre colegii mei nici nu erau italieni. Oricum, Rita se purta mereu la fel, nu privilegia pe nimeni cu vreun zâmbet personalizat, iar după ce efectul marelui moment se estompa, la masa noastră îşi făcea apariţia don Lorenzo. Ritualul prevedea o conversaţie de vreun sfert de oră, pe teme economico-financiare şi politice, eu nu mă băgam în discuţie, însă colegii mei se amuzau să-l tachineze. Nu mi-am dat seama dacă Lorenzo le ghicea zeflemeaua. Suferea de o vanitate patologică, vorbea de parcă ar fi fost prim-ministrul Italiei, se pricepea la toate, îşi dădea cu părerea şi despre ştiinţă, avea ceva din amestecul de megalomanie, tupeu, şiretenie şi grosolănie al lui Petre Găman. Am înţeles treptat că, în schimbul marelui moment oferit fără jenă şi rezerve, Lorenzo îşi savura excitarea vanităţii timp de un sfert de oră, când se credea Dumnezeu în faţa unor tineri fizicieni, la rândul lor excitaţi de nevastă-sa. În plus, cafeneaua prospera, nu eram singurii clienţi atraşi acolo de Rita, şi am aflat că Lorenzo cumpărase nişte case în centrul oraşului. Lăsând la o parte enormităţile cu care ne împuia capul, în afaceri era abil.

După ce epuiza subiectele economico-financiare şi politice, se întorcea în spatele tejghelei, lustruia satisfăcut paharele fredonând încet şi părea să n-audă cum îşi băteau joc de el colegii mei. Eu voiam să plec, mă întrebam ce-o fi făcând Claudia, dar trebuia să aştept al doilea mare moment, care încheia ritualul din cafeneaua lui Lorenzo. Dacă mă ridicam, eram tras de mânecă şi aşezat la loc pe scaun. „Nu fi tâmpit, bucură-te de viaţă”, mi se spunea, ba chiar mi se reproşa că aparţin unui popor barbar, incapabil să preţuiască frumuseţea, iar eu mă simţeam atunci dator să aduc un elogiu mascat vulgarităţii româneşti, cu nimic mai prejos de standardele universale – însă ironia mea, ca întotdeauna, era prea fină, am constatat ineficacitatea ei şi în ţară, şi în străinătate.

Al doilea mare moment semăna cu primul, dar apărea un supliment de zâmbet, distribuit egal. Rita venea să strângă paharele, se apleca la fel de mult deasupra mesei, le-ar fi putut strânge pe toate dintr-o dată, însă prefera s-o facă şi din direcţia opusă, noi aşezam sub scrumieră bacşişul consistent, se apleca iarăşi, ţinând cu dexteritate tava în echilibru, executa acelaşi dans al posteriorului până ajungea în spatele tejghelei, noi ne ridicam, îl salutam pe Lorenzo, o salutam pe Rita, ne priveau amândoi cu simpatie comercială urându-ne o seară plăcută, şi ieşeam din cafenea.

(...)

Mergeam pe stradă, mă gândeam la demonstraţia mea. Soluţia ecuaţiei trebuie să fie unică, eram sigur de asta, la fel cum eram sigur că eu mergeam pe stradă, nu altul, eu eram cel care tocmai şi-a băgat mâna în buzunar ca să scoată o batistă, eu eram cel care îşi sufla nasul, nasul era al meu, mă mânca, l-am scărpinat, am tras de el într-o parte, în cealaltă, fără îndoială că e nasul meu, unicul meu nas din unicul univers posibil. Am aruncat batista într-un coş de gunoi. Ideea că ar exista un univers paralel în care aş fi aruncat batista pe jos o găseam respingătoare. M-am împiedicat de un cerşetor, mi-am cerut scuze şi m-am simţit obligat să-i dau un leu. Dacă l-aş fi călcat în picioare, cât ar fi trebuit să-i dau? Zece lei? O sută? Există vreun tarif? Eu îi dădusem leul, pentru că din portofel îmi lipsea exact un leu, am verificat, ştiam câţi bani am în portofel. Şi portofelul era al meu, l-am cumpărat la Trieste, îl recunosc dintr-un milion de portofele. Tariful pentru călcatul în picioare ar trebui să depindă de starea fizică a cerşetorului – dacă e zdravăn, preţul scade. M-am întors spre cel de care mă împiedicasem. Un slăbănog. Aveam în portofel trei sute cincizeci şi opt de lei, dacă l-aş fi călcat în picioare aş fi putut să-i plătesc o sută. Dar nu voiam să-l calc în picioare, era un cerşetor cumsecade, profesionist, chiar amabil – îmi mulţumise. Mă uitam la el, se uita la mine. De ce să-l calc în picioare? Mi-am văzut de drum.

În faţa mea mergea un tip cu căştile pe urechi. Asculta muzică, ajungeau până la mine bătăile obsedante ale tobei. Dădea din cap, făcea mişcări sacadate, gâtul, braţele şi picioarele păreau acţionate de un angrenaj care le sincroniza. Am grăbit pasul ca să-l văd mai bine, mergeam paralel cu el, la un metru. Privea înainte fără să mă observe, auzeam doar toba bubuind ritmic în căşti, nici un alt instrument muzical. Avea între douăzeci şi cinci şi treizeci şi cinci de ani, era mai scund şi mai slab decât Sabin, purta nişte pantaloni largi care se îngustau jos, cu cracii scurţi, dar o lungime nefirească între talie şi punctul unde se despărţeau cracii. Modelul bizar al pantalonilor îi accentua mişcările sacadate, arăta ca un pinguin mecanic. Sau ca un personaj din desenele animate. Înainte să descopere jocurile video, Sabin se uita zilnic ore în şir la desene animate. I-am spus Claudiei că mi se pare exagerat, ea mi-a răspuns că în felul ăsta îşi dezvoltă imaginaţia. N-avea sens s-o contrazic, dar am rămas odată împreună cu Sabin la televizor, ca să văd la ce se expune. Nişte personaje simpatice făceau o mulţime de lucruri aiuritoare care-l entuziasmau. Poate că într-adevăr îşi dezvoltă imaginaţia, m-am gândit, şi eu mă hrănisem în copilărie cu desene animate, deşi în cantităţi rezonabile. Începeau să mă amuze personajele din ecran, când am văzut că unei pisici bipede îi explodează o bombă drept în faţă, pisica e învăluită în fum, e puţin pârlită, se scutură de funingine şi porneşte indiferentă mai departe. Apoi, un şoarece biped aleargă, ajunge pe buza prăpastiei, rămâne suspendat în aer pentru câteva clipe, dând de zor din picioare, cade abia după ce observă că sub el se cască golul, aterizează cu bine şi continuă vioi alergarea – cred că văzusem şi eu în copilărie aşa ceva. „Asta nu se întâmplă în realitate, când cazi de la înălţime te faci bucăţi”, i-am zis lui Sabin. Comentariul meu era absurd, o glumă proastă ca să-i atrag atenţia asupra mea, pentru că nu-şi dezlipea ochii de televizor. Am luat atunci o cană şi i-am drumul pe podea. Cana s-a făcut ţăndări, Sabin s-a apucat să urle, a intervenit Claudia. Tentativa de a mă implica în educaţia lui Sabin s-a încheiat rău.

M-am apropiat de pinguinul mecanic. Bubuiturile tobei se auzeau şi mai de tare. Insuportabil pentru un sistem auditiv normal. O fi surd, mi-am spus. Dar dacă e surd, ce rost are să ţină căştile pe urechi? Şi de ce mişcările lui sunt sincronizate cu bătăile tobei? Mergea mai departe sacadat, fără să mă vadă, deşi eram aproape lipit de el. L-am apucat de umăr, l-am pipăit. S-a scuturat cu o forţă pe care nu i-o bănuiam, judecând după constituţia lui fragilă. Şi-a scos căştile din urechi. „Ce-ai, bă? Eşti nebun?” Am făcut un pas înapoi. „Futu-ţi gura mă-tii de poponar!” a strigat, iar câţiva trecători au întors capul spre noi. „Potoleşte-te, dom’le, am vrut numai să pun mâna pe tine ca să văd dacă eşti adevărat.” Cred că n-a înţeles, din cauza defectului meu de vorbire. Continua să înjure. „Fii atent cum te exprimi, tinere”, am zis. S-a adunat lume, situaţia devenise neplăcută. Am arătat către pinguinul mecanic făcându-le celorlalţi semn că nu ştiu ce l-a apucat. Diferenţa de vârstă şi aerul meu respectabil îmi dădeau un ascendent asupra lui. „Poartă-te civilizat”, i-am spus, ignorând înjurăturile. M-am răsucit, am traversat, am intrat pe o stradă aglomerată.