Târguri de carte, „ateliere“ şi reviste

Am participat de-a lungul anilor la numeroase târguri de carte, la Paris, la Londra, la Frankfurt sau la Bucureşti. Numele pare a spune că e vorba de manifestări care îi privesc mai degrabă pe editori decât pe scriitori.

Chiar dacă în unele nici nu se vând cărţi, cum se întâmplă la Londra, unde se stabilesc relaţii între edituri şi se fac contracte. Scriitorii au totuşi beneficiul lor, cum am să arăt mai departe. În fond, târgul este, cum e numit cel din Paris, şi un Salon al cărţii. Sunt imbricate două feluri de manifestări. Lansările de carte ţin de latura comercială. Protagoniştii lor sunt editorii. Desigur, în aparenţă, cei care se află în centrul interesului sunt scriitorii şi criticii. Ei sunt cei care prezintă cărţile.

Editorii se află în spate, dar trag spuza pe turta lor. Lansarea are drept scop principal creşterea vânzărilor. E o formă orală de cronică literară, mult mai superficială, din cauza lecturii inevitabil grăbite. Să nu uităm că deseori cartea vine la Târg direct din tipografie. Are şi avantajul de a sugera o confruntare de păreri, dat fiind că se află faţă în faţă mai mulţi comentatori. La târg se organizează câteodată şi mese rotunde în jurul unei cărţi sau al unei teme. Aceasta este latura propriu-vorbind literară sau culturală a târgurilor, în care folosul este îndeosebi al autorilor. Nu e însă nevoie neapărat de un târg pentru a pune în discuţie o carte sau o temă. Există şi alte forme publice, simpozioane, colocvii, „ateliere“ (sau, cu un cuvânt la modă, workshopuri). Destul de multe ca să contracareze interesul comercial al editorului, trăgând, de data asta, spuza pe turta autorilor.

Rolul publicaţiilor culturale

Dacă săpăm ceva mai adânc, nu putem să nu observăm că există un loc în care interesele celor două categorii de oameni ai cărţii coincid. E vorba de o piaţă simbolică a cărţii, care i-a condus probabil şi pe unii, şi pe alţii la ideea însăşi de Târg. În condiţiile scăderii atenţiei acordate cărţii în epoca internetului, ieşirile publice devin vitale pentru supravieţuirea  lecturii. De aceea oamenii cărţii se întâlnesc tot mai frecvent şi îşi promovează produsul dublu în faţa unor potenţiali cumpărători şi cititori.

Lansările sunt un mijloc de reclamă. Adevărata critică de întâmpinare chiar aceasta este, deşi nu putem avea de la ea altă pretenţie decât de face cunoscută cartea încă din clipa ieşirii ei pe piaţă. „Atelierele“ sunt o a doua etapă de promovare. Ele n-au totdeauna un public numeros, desfăşurându-se în cerc semideschis. Dar ele atrag atenţia într-un mod mai consistent asupra problematicii cărţii, a literaturii sau a culturii, în general. Ele trag semnalele de alarmă cuvenite. Şi oferă criticii materia primă a unor analize profunde. Sub acest raport, trebuie menţionat rolul publicaţiilor culturale. Aceasta este o a treia etapă a procesului de informare publică necesar pătrunderii cărţilor în viaţa oamenilor şi care ne cere câteva cuvinte în plus.

V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă presa scrisă culturală ar da faliment?  Situaţie deloc improbabilă, din nefericire. Niciodată revistele de acest fel n-au dus-o strălucit. Cu puţine excepţii, revistele din interbelic aveau o viaţă scurtă şi agitată. Finanţate din buzunare private, multe stăteau la mâna binevoitorilor care aveau sau nu aveau banii trebuitori unei apariţii regulate. De aceea unele reviste erau suplimente ale marilor cotidiane. În timpul comunismului, revistele, ca şi cotidianele, aparţineau statului. Era şi bine, şi rău. Era bine fiindcă statul le susţinea destul de corect material, fie şi în perioadele în care cenzura economică o suplinea pervers pe aceea ideologică. Era rău, se înţelege, tocmai din cauza cenzurii pe care statul-partid o exercita. În prezent lucrurile stau oarecum diferit faţă de ambele perioade anterioare. În primul rând, nu mai există acei particulari care să investească exclusiv în reviste literare. Vor fi fiind excepţii, dar regula aceasta este.

Capriciile autorităţilor

Revistele literare atârnă de un fir de păr în cadrul unor trusturi media. Nu din politeţe, fiindcă îi sunt colaborator, spun că „Weekend Adevărul“ este una din cele mai bune din această categorie. Alte reviste, îndeosebi locale, sunt susţinute de Consilii judeţene sau de primării. Nu sunt la adăpost de capriciile autorităţilor. A se vedea ce s-a întâmplat sau era să se întâmple la Oradea, la Iaşi, la Tg. Mureş. În fine, Uniunea scriitorilor editează parţial sau total 9 publicaţii. Din subvenţii şi sponsorizări ocazionale. E necesară o lege de subvenţionare pentru a pune capăt provizoratului şi incertitudinii. Mi s-a făcut inima cât un purice când am auzit deunăzi declaraţia unei doamne parlamentar, membră a unei comisii de cultură, că guvernul actual „risipeşte“ banii pe activităţi culturale.

Şi acum pot să răspund la întrebare: fără revistele care o promovează, cultura ar deveni semiclandestină. Când tirajele sunt cele care sunt, uneori sub o mie e exemplare, n-am avea niciun mijloc de a şti ce cărţi apar şi câte parale fac. Târgurile, „atelierele“ şi revistele ţin în viaţă cultura naţională.