Teatrul românesc şi relaţia lui cu contemporaneitatea

Cartea Fluturele gladiator- Teatru politic, queer şi feminist pe scena românească (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016) scrisă de Cristina Modreanu este o pledoarie în favoarea infuzării teatrului românesc de azi cu un plus de contemporaneitate.

Autoarea nutrind, pesemne, convingerea că încă persistă, cel puţin în această artă, dacă nu cumva chiar în ansamblul mentalului colectiv românesc, un decalaj destul de consistent şi, desigur, pernicios, între cei ce trăiesc astăzi şi felul în care se raportează respectivii la prezent. Există, totuşi, în teatrul românesc o seamă de creatori cu rol de salvatori care, în conformitate cu tendinţa despre care Cristina Modreanu, altminteri fată voiajată, ne asigură că ar fi precumpănitoare pe scena internaţională, au înclinat balanţa de partea eticului, a militantismului social şi politic. Partea proastă e că respectivii creatori nu prea sunt băgaţi în seamă de o parte îngheţată dintre critici, de cei care în virtutea unei încremeniri de gândire, fac încă legea în teatrul românesc, stabilind nefaste ierarhii. Prilej pentru un nou atac la premiile UNITER. Tocmai de aceea Cristina Modreanu şi-a conceput volumul ca un manifest în sprijinul acelei categorii, încă oropsite, de artişti. Despre care aproape că ni se spune, ca pe vremuri, că ar avea o gândire înaintată deloc tributară paseismului devastator.

În sprijinul opiniei şi al argumentaţiei sale, Cristina Modreanu convoacă o seamă de studii, de afirmaţii ale unor cercetători cum nu se poate mai înţelepţi. Majoritatea de peste Ocean. Bibliografia cărţii este, fără doar şi poate, una consistentă, citatele bine alese, oportun introduse, cu deplina respectare a normelor ştiinţifice, prima impresie fiind aceea că în cartea Cristinei Modreanu totul este mai mult decât ok. De pildă. Cum ai putea oare să-l contrazici pe Giorgio Agamben, atunci când susţine că însuşirea de a fi contemporan înseamnă relaţia singulară cu propriul timp, la care aderă, păstrându-şi în acelaşi timp distanţa. Mai precis, este acea relaţie cu timpul care aderă la timp prin disjuncţie şi anacronism? Conform opiniei lui Agamben,  care am înţeles că este însuşită şi de Cristina Modreanu, un om de azi trebuie să aibă capacitatea de a explora trecutul prin lentila prezentului, reactivându-l pentru a clarifica problematici de acum şi aici. Însă de aici şi până a susţine că un spectacol cu Hedda Gabler montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj de Andrei Şerban nu este defel cum trebuie fiindcă felul în care regizorul a portretizat personajul ce dă numele piesei, prezentându-l doar ca o femeie plictisită care îşi exercită în exclusivitate capacităţile de manipulare este o cale lungă. Falsă şi manipulatorie în acelaşi timp. Iar să chemi în sprijinul opiniei tale spectacolele inspirate tot de texte din Ibsen montate de Thomas Ostermeier aliniate cu cele create de... Carmen Lidia Vidu (sfântă, mare diferenţă de valoare şi de impact estetic!) e încă şi mai necinstit din punct de vedere critic.Unde mai pui că spectacolul domnişoarei Vidu a avut-o drept curator chiar pe doamna Modreanu. Este, poate, o inconştientă opoziţie la adresa însăşi a ideii de diversitate pe care tu însuţi o susţii atunci când produci pagini despre spectacole, uneori chiar curajoase şi bine făcute, despre specificul comunităţii LGBT.

În cele nici 170 de pagini ale cărţii, Cristina Modreanu adună eseuri sau cronici convertite ori reciclate în eseuri al căror rost ar fi acela de a deveni argumente în favoarea democratizării relaţiilor de creaţie şi de organizare din teatru, a teatrului politic şi social (ilustrat, dacă înţeleg bine, necondiţionat fără cusur de Geanina Cărbunariu, dar şi de încă câţiva creatori şi, mai cu seamă, creatoare fiindcă la o privire mai atentă, femeile sunt motorul principal al teatrului la noi). Ecaterina Oproiu rediviva! Cristina Modreanu mai referă asupra unor aspecte din poetica teatrală a lui Alexandru Dabija (motivul babelor ce reprezintă un semnal de alarmă tras de creator faţă de îmbătrânirea tot mai accentuată a populaţiei României) ori a lui Radu Afrim care se arată şi el preocupat de tema feminină.

Cristina Modreanu militează deopotrivă pentru o revizuire radicală în favoarea creşterii ponderii judecăţii din sfera corectitudinii politice a instrumentarului critic de la noi. Că respectiva solicitare apare într-un moment în care întreaga lume civilizată îşi pune o seamă de întrebări asupra posibilei perniciozităţi a acestui tip de gândire, totul din perspectiva îngrijorătoare a rezultatului alegerilor prezidenţiale din SUA, e cu totul altă poveste.

Sunt multe privinţe în care Cristina Modreanu are dreptate. Însă, cum era de aşteptat, autoarei cărţii îi joacă feste un anume exclusivism care transpare mai peste de tot din paginile volumului, subminându-i astfel credibilitatea argumentaţiei.

Surprinde neplăcut scoaterea din discuţie a oricărei urme de criteriu estetic. Ceea ce conduce la o nivelare nedorită, chiar în interiorul creaţiei unuia şi aceluiaşi artist. De pildă, Cristina Modreanu înregistrează conştiincios mai toate spectacolele semnate de Gianina Cărbunariu fără a opera nici un fel de ierarhii critice. Ca şi cum nu ar fi nici o diferenţă de valoare între excepţionalul Tipografic Majuscul şi mai puţin izbutitul Solitaritate. Motivul babelor apare la Alexandru Dabija în ambele spectacole invocate de semnatara cărţii, Sânziana şi Pepelea şi O ladă (între timp el şi-a făcut apariţia şi în Moroi de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu). Numai că între cele două montări invocate e o diferenţă de valoare incomensurabilă.

Tare mi-e teamă că mulţumindu-se să fie doar un simplu om care înregistrează teme şi care aplaudă conjuncţii cu contemporaneitatea, un aplaudac al teatrului cu teză sau cu tendinţă pe stil nou, excluzând în totalitate evaluarea de ordin strict estetic, tare mi-e teamă, zic, că criticul sau, mă rog, criticiţa, riscă să fie o nouă, poate ceva mai subtilă, Tamara Dobrin.

Cristina Modreanu - FLUTURELE GLADIATOR - Teatru politic, queer & feminist pe scena românească; Desene de Dan Perjovschi; Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016