Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Teme fundamentale: căsătoria (XI)

0

Publicat: 16.10.2017 09:01

Ultima actualizare: 05.08.2022 03:44

Eseul intitulat „Despre anumiţi scriitori moderni şi instituţia familiei” este textul cu care închei, deocamdată, seria de eseuri inedite pentru cititorul român ale lui G.K. Chesterton din serialul despre căsătorie; mai jos, prima parte a eseului.

Supranumit „prinţul paradoxului”, G.K. Chesterton este unul dintre cei mai prolifici scriitori englezi ai secolului XX – a publicat peste 100 de cărţi în timpul vieţii, la care se adaugă câteva mii de eseuri; a excelat în toate genurile literare, de la roman la proză scurtă, poezie, teatru, critică literară, istorie, şi chiar economie şi teologie. S-a convertit la anglicanism, şi apoi la catolicism relativ târziu, după o perioadă pe care el însuşi o înfăţişează drept una de „vagabondaj spiritual”.

(C.S.)

*

Familia poate să fie considerată, se poate spune pe drept, o instituţie umană fundamentală. Oricine va recunoaşte că ea a reprezentat celula şi unitatea de bază a aproape tuturor societăţilor, de-a lungul istoriei, excepţie făcând, într-adevăr, societăţi precum cea a regelui mitic Lacedaemon, a cărei celulă a fost „eficienţa” şi care, prin urmare, a dispărut, fără a lăsa nici o urmă după ea. Creştinismul, oricât de imensă a fost revoluţia pe care a produs-o, nu a modificat această sanctitate străveche şi sălbatică; doar a răsturnat-o. N-a negat treimea tatălui, a mamei şi a copilului. Doar a citit-o invers, în ordinea copil, mamă şi tată. Aceasta nu e numită familie, ci Sfânta Familie, pentru că multe lucruri sunt sfinţite fiind răsturnate cu susul în jos. Dar unii înţelepţi ai decadenţei noastre au pornit un atac serios asupra familiei. Au contestat-o, cred eu, în mod greşit; iar apărătorii ei au apărat-o, şi au apărat-o în mod greşit. Apărarea comună în favoarea familiei e aceea că, în mijlocul apăsărilor şi a instabilităţii vieţii, aceasta e plină de pace, e plăcută, şi e unitară. Dar mai există şi o altă apărare a familiei care este posibilă, şi pentru mine mai evidentă; această apărare este că familia nu este paşnică, nu este plăcută, şi nu este unitară.

Nu este la modă să spui prea multe în ziua de azi despre avantajele comunităţii mici. Ni se spune că trebuie să visăm la imperii mari şi la idei mari. Există, totuşi, un avantaj al statului, al oraşului şi al satului mic, pe care doar cei care se orbesc pe ei înşişi în mod voit îl pot trece cu vederea. Omul care trăieşte într-o comunitate mică trăieşte într-o lume mult mai mare. Ştie mult mai multe despre varietatea aprigă şi despre ciocnirile ireconciliabile ale oamenilor. Motivul este evident. Într-o comunitate mare putem să ne alegem tovarăşii. Într-o comunitate mică tovarăşii ne sunt aleşi pentru noi. Astfel în toate societăţile vaste şi foarte civilizate grupurile iau naştere pe baza a ceea ce se cheamă simpatie, şi închid obloanele faţă de lumea de afară mai ermetic decât porţile unei mănăstiri.

Nu există nimic cu adevărat îngust în legătură cu clanul; lucrul care este cu adevărat îngust este clica. Oamenii dintr-un clan trăiesc împreună deoarece ei poartă cu toţii acelaşi ecosez scoţian sau se trag, cu toţii, din aceeaşi vacă sacră; dar în sufletele lor, mulţumită orânduielii divine, vor exista mereu mai multe culori decât în orice ecosez scoţian. Dar oamenii dintr-o clică trăiesc împreună deoarece au acelaşi fel de suflet, iar îngustimea lor e o îngustime a coerenţei spirituale şi a mulţumirii de sine precum cea care există în iad. O societate mare există ca să formeze clici. O societate mare are ca scop promovarea îngustimii. Este o maşinărie creată cu scopul de a păzi individul solitar şi sensibil de experienţele compromisurilor omeneşti, în acelaşi timp amare şi formatoare. Este, în sensul cel mai literar al cuvântului, o societate făcută să împiedice cunoaşterea creştină.

Putem vedea această schimbare, de pildă, în transformarea modernă prin care a trecut ceea ce numim un club. Când Londra era mai mică, şi diversele părţi ale Londrei mai autonome şi parohiale, clubul era ceea ce încă e la sate, opusul a ceea ce este acum în marile oraşe. Pe atunci clubul era preţuit ca loc unde omul putea să fie sociabil. Acum clubul este preţuit ca loc unde omul poate să fie antisocial. Cu cât societatea creşte şi devine mai sofisticată, cu atât clubul încetează mai mult să fie un loc unde un om poate să se bucure de o dispută zgomotoasă, şi devine un loc unde un om poate să se bucure de ceea e numit, oarecum fantastic, o îmbucătură liniştită. Scopul e să-l facă pe om să se simtă comod, şi să faci un om să se simtă comod înseamnă să-l faci opusul a ceea ce numim sociabil. Sociabilitatea, precum toate lucrurile bune, e plină de disconforturi, de pericole, şi de renunţări. Clubul tinde să producă cea mai degenerată dintre toate combinaţiile – anahoretul de lux, omul care îmbină autoindulgenţa lui Lucullus cu singurătatea nebunească a Sf. Simion Stâlpnicul.

Dacă mâine dimineaţă ne-am trezi înzăpeziţi pe strada pe care locuim, ar trebui să păşim, brusc, într-o lume mult mai mare şi mult mai sălbatică decât cea pe care am cunoscut-o vreodată. Şi toate eforturile omului modern tipic sunt depuse ca să scape de pe strada pe care locuieşte. Mai întâi inventează igiena modernă şi merge la tratament la Margate. Apoi inventează cultura modernă şi merge la Florenţa. Apoi inventează imperialismul modern şi merge în Timbuktu. Merge până la frontierele fantastice ale pământului. Pretinde că împuşcă tigri. Aproape călăreşte o cămilă. Spune că fuge de pe stradă deoarece este plictisitoare; dar minte. Motivul adevărat pentru care fuge de pe stradă este că e mult prea captivantă. Este captivantă deoarece este exigentă; este exigentă deoarece este vie. Poate să viziteze Veneţia deoarece pentru el veneţienii sunt doar veneţieni; oamenii de pe propria lui stradă sunt chiar oameni. Poate să se holbeze la chinezi deoarece pentru el chinezii sunt un lucru pasiv la care să te holbezi; dacă se holbează la o bătrânică din grădina de vizavi, ea devine activă. E obligat, pe scurt, să fugă de societatea prea stimulantă a egalilor săi – cea a oamenilor liberi, în mod pervers, personal, intenţionat diferiţi de el însuşi.

Strada din Brixton este prea strălucitoare şi copleşitoare. Trebuie să se calmeze şi să se liniştească printre tigri şi vulturi, cămile şi crocodili. Aceste creaturi sunt, într-adevăr, foarte diferite de el. Dar nu-şi angajează forma sau culoarea sau obiceiurile lor într-o competiţie intelectuală decisivă cu ale lui. Nu încearcă să-i distrugă principiile şi să şi le impună pe ale lor; monştrii mai ciudaţi de pe strada din suburbie caută să facă asta. Cămila nu-şi contorsionează trăsăturile într-un fin zâmbet de dispreţ deoarece Dl Robinsons nu are o cocoaşă; domnul cultivat care locuieşte la Nr. 5 afişează un zâmbet de dispreţ deoarece dl Robinson nu şi-a decorat gardul după ultima modă. Vulturul nu va râde în hohote deoarece un om nu zboară; dar maiorul de la Nr. 9 va râde în hohote pentru că un om nu fumează.

Lucrul de care ne plângem, în general, când vine vorba de vecinii noştri e că ei, aşa cum se spune, nu-şi vor vedea de propriile lor treburi. Nu vrem să spunem, în fapt, că nu-şi văd de treburile lor. Dacă vecinii noştri nu şi-ar vedea de treburile lor, li s-ar cere, foarte tăios, chiria, şi ar înceta, rapid, să mai fie vecinii noştri. Ceea ce vrem să spunem când zicem că nu-şi pot vedea de propriile treburi este ceva mult mai adânc. Nu ne displac deoarece au atât de puţină forţă şi energie încât nu le pasă de ei înşişi. Ne displac deoarece au atât de multă forţă şi energie încât le poate păsa inclusiv de noi. Ceea ce ne îngrozeşte la vecinii noştri, pe scurt, este nu îngustimea orizontului lor, ci tendinţa lor splendidă să şi-l lărgească. Şi orice aversiune faţă de umanitatea obişnuită stă sub acest caracter generic. Acestea nu sunt aversiuni faţă de slăbiciunea ei (aşa cum se pretinde), ci faţă de energia ei. Mizantropii pretind că dispreţuiesc omenirea pentru slăbiciunea ei. Când în realitate o urăsc pentru forţa ei.

Desigur, retragerea din faţa vivacităţii brutale şi a varietăţii brutale a omului de rând este perfect rezonabilă şi scuzabilă atâta timp cât nu se pretinde a fi vreun argument al superiorităţii. Însă atunci când se autointitulează aristocraţie sau estetism sau o superioritate a burgheziei slăbiciunea ei inerentă trebuie să fie, pe drept cuvânt, numită pe numele ei. Capriciozitatea e cel mai scuzabil dintre vicii; dar este cea mai puţin scuzabilă dintre virtuţi. Nietzsche, care ilustrează, la modul cel mai proeminent, această revendicare pretenţioasă a capriciosului, are pe undeva o descriere – o descriere foarte puternică la modul pur literal – a dezgustului şi a dispreţului care-l cuprind la vederea oamenilor de rând cu feţele lor de rând, cu vocile lor de rând, şi cu minţile lor de rând. Aşa cum am spus, această atitudine este aproape frumoasă dacă o putem privi drept patetică. Aristocratismul lui Nietzsche e împănat cu toată sacralitatea care aparţine celor slabi. Când ne face să simţim că nu poate să suporte chipurile fără număr, vocile fără oprire, omniprezenţa copleşitoare care aparţine gloatei, se va bucura de simpatia oricui i s-a făcut vreodată rău pe un vapor sau care s-a simţit vreodată obosit într-un autobuz aglomerat. Orice om a urât omenirea pe când era mai puţin decât un om. Orice om a simţit omenirea în ochi ca pe o ceaţă orbitoare, omenirea în nări ca pe un miros sufocant. Dar când Nietzsche e atât de incredibil de lipsit de umor şi lipsit de imaginaţie încât să ne facă să credem că aristocratismul lui este un aristocratism al muşchilor tari sau un aristocratism al voinţei puternice, se impune să spunem adevărul. Este un aristocratism al nervilor slabi.

*

(va urma; prima parte a eseului “On Certain Modern Writers and the Institution of the Family” / „Despre anumiţi scriitori moderni şi instituţia familiei”, în Heretics, 1905; traducerea şi sublinierile îmi aparţin.)

Pentru cei interesaţi de opera lui G.K. Chesterton, recomand două lecturi introductive:

Ortodoxia. O filozofie personală, eseu, traducere de Mirela Adăscăliţiei, Ed. Humanitas, 2008 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

Omul care era joi, roman, traducere de Cătălin Sturza, Ed. Humanitas, 2007 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

O bibliografie mai cuprinzătoare a operelor lui G.K. Chesterton găsiţi pe site-ul American Chesterton Society, la link-ul de aici.