Timpul trecut al argatului

Anul 1795, luna februarie. Într-o trăsură cam ponosită, Hagi Ion, polcovnic mărunt din Prahova, şi fiica lui, evident fără nume, coboară la Mitropolie.

Amândoi sunt încotoşmăniţi în blănuri, poartă căciuli mari - el un işlic globular, cam mărişor, iar fiica  - un potcap roşu, înfăşurat în voaluri. Tatăl merge hotărât, fără zâmbet, iar fiica e gata de orice, mai ales să dea apă la şoareci, impresie întărită de nişte ochi mari, deschişi la culoare.

Ce se poate face cu personajele astea? Întotdeauna e vorba despre un conflict, fie deschis - de genul că cele două personaje se întâlnesc cu al treilea, care le opune o rezistenţă în creştere -, fie un conflict risipit, prin mici naraţiuni care ne spun lucruri despre viaţa de dinainte de ziua în care polcovnicul şi fiica sa au coborât în faţa mitropoliei. Evident, pe nimeni nu interesează de unde veneau, ce-au făcut înainte. Nu acum. Desigur, vrem să aflăm ce s-a petrecut mai departe.

Astăzi, însă,  am să vă dovedesc două lucruri: în primul rând că oricât m-aş strădui să povestesc ce-au făcut la mitropolie, tot la faptele anterioare o să ajung; iar în al doilea rând, că nimic din ceea ce se întâmplă în prezent nu interesează cu-adevărat. În ciuda mult lăudatei forţe a clipei prezente, când e vorba de povestit, tot acolo alergăm: la timpul trecut, la faţa lui de prună uscată.

Prin urmare, în timp ce personajele noastre, polcovnicul şi fiica lui, fac paşi spre clădire, un tip cam şifonat e deja pe coridor, aşteptând cu emoţie. Grigore, Gore, Gorache, săracul! E un tip trecut puţin peste 20, cu părul strâns cuviincios într-un şal, cu baston aurit, cu  ghete noi. N-are palton ori cum era pe-atunci - o malotea - mai ca lumea, ci un suman grosolan, însă scos la selamet de un guler de ied, nou-nouţ.

Pe acest Gore îl caută polcovnicul pentru a da cu el de pământ.

Povestea e scurtă: nefericitul de Gore nu mai vrea să se însoare cu fiica lui Hagi Ion. Recunoaşte că a făcut o făgăduială. Mai mult: recunoaşte că s-au iubit, încălcând toate canoanele. Recunoaşte chiar c-a fost o legătură lungă, de aproape un an. Mitropolitul trece prin minte zilele, inspectorul domnesc vede fustele ridicate. 365 de zile cei doi s-au tăvălit prin dependinţele caselor polcovniceşti, făcându-şi de cap.

 Dar acum Gore n-o mai vrea, e supărat rău şi are şi-un motiv serios: această fiică, împopoţonată cu fes roşu, cu ochii în lacrimi, supărată că nu se mai mărită cu Gore, ei bine, fata asta a avut o legătură la fel de trainică, în acelaşi timp, adică de-a lungul acestui an îndopat cu promisiuni. Iar celălalt tip, rivalul, iubitul de taină este un nenorocit din vecini, o slugă, mai precis un argat de-al cumnatului lui Ion Hagi, polcovnic.

Mitropolitul face ochi mari. Fata e neagă, polcovnicul e indignat de această neruşinată învinuire. Nu-şi vede fata pipăită de un argat. Gore susţine că are dovezi. Fata plânge în hohote.

Mitropolitul ascultă povestea fără să comenteze, fără să pună vreo întrebare. Cazul i se pare clar de la primele vorbe: e un proces greu, care cere proba blestemului.  Prin urmare scrie un document prin care strămută procesul în Prahova, mai precis în parohia celor trei supăraţi. Atât fata, cât şi Gorache par să aibă dreptate. Pentru astfel de cazuri, povestea era susţinută cu mâna pe cruce, iar într-un timp oarecare verdictul îl dădea Cel de sus. Mereu se întâmpla câte ceva după aceea: fie că murea careva din neamul mincinosului, fie că se schiodea o găină - nu conta cum, ci doar faptul că exista mereu un mesaj, venit  din eter.

 Desigur, în situaţia dată, putem vorbi şi de elementul-surpriză, acel personaj în stare să schimbe povestea, să arunce paie pe fac - anume, argatul!

 Am zis că vă aduc înapoi la trecut, la faptele întâmplate în urmă cu un an, dar n-am făcut-o până la capăt. Aceste argat se dovedeşte un personaj legat mai degrabă de viitor. La o primă vedere. Pentru că în realitatea care contează, orice ar spune până la urmă tot trebuie să povestească despre anul care-a trecut: despre întâlnirile clandestine, despre faptele reprobabile. Ori, dimpotrivă, despre alibiuri, despre ochii străini, despre presupuşii martori.

Dar cine ia în seamă povestea unui argat, după ce un mitropolit, ca Deli Zorzo, a scris negru pe alb că acest caz se va rezolva prin proba blestemului?