Trăsura albastră

În dimineaţa de februarie, tot Bucureştiul era ieşit pe străzi special pentru Leun, ca să vadă ce va face, dacă va urca spre Colţea sau dacă va trece podul, ca să se piardă fără urmă, ascuns în cupeul albastru pe care contele Hastatov îl plătise special pentru el.

Soarele urca deja spre prânzul mic, aurind cupola de la Zlătari, iar pe fereastră se vedeau bine prăvăliile lipscăneşti, de fapt, moţurile lor, ieşite prin crengărimea înnegrită de apa iernii. Stătea în geam, îmbrăcat de jumătate de oră, cu tunica încheiată până-n gât. Nu se gândea nici la trăsura care-l aştepta la pod, nici la casa din Colţei şi nici la bucureştenii adunaţi pâlcuri, pe toate străzile dimprejur, punând pariuri pe drumul lui, pe acel drum la care el refuza să se gândească.

În sfârşit, coborî treptele de lemn, trăgând în urechi rumoarea străzii. La poarta hanului, capetele curioşilor arătau ca un strugure multicolor. Chiar şi de la distanţă putea să aprecieze că mai mult de jumătate dintre fesuri mai trecuseră pe sub ochii lui. Erau caucuri de postav, jumătăţi de naramze înfăşurate în şaluri, potcapuri semeţe, mărginite cu pânză albă, işlice de astrahan sau de pâslă, care se mişcau în lumina iernii ca nişte ciuperci de fum. Iar dincolo de mulţimea bulucită în poartă încerca să se ridice cântecul unui guguştiuc.

În aerul iernii, numele lui Leun respira cu ecou, strecurat pe lângă zidurile caselor, aducându-i aminte acea zi în care îl auzise pentru întâia oară, ziua senină de iunie, când toată Calea Şerban-Vodă mirosea a zărzărică, iar de sub fustele de sandal se revărsa căldura îmbibată de romaniţă.

Din mers auzi glasurile de pariori. Riga nota sumele. Probabil că şi el pusese nişte galbeni pe plecarea lui Leun din oraş, mai ales că ştia toate amănuntele viitorului drum.

Leun ajunse la poarta lui Hastatov şi urcă în trăsură, iar bucureştenii răsuflară uşuraţi.

Leun făcu semn vizitiului să pornească. Slăbise pe timpul molimei, iar nasul lui, văzut prin fereastra trăsurii, arăta ca un iatagan. În câteva ceasuri era la Braşov, unde avea s-o aştepte pe Maiorca. O săptămână. Se văzu alergând spre menzil, căutând din ochi fusta largă şi ochii ninşi. Se văzu aşteptând zile grele. Săptămâni. Ani.

Din mai multe părţi ale oraşului se auzi că ajunse la Lascăr. Aruncă o privire spre pod, unde căpitanii fluturau steagul. Leun îi spuse vizitiului să rămână pe loc. Peste Bucureşti nu se mai auzi nicio şoaptă. Din foişoarele înalte sute de ochi înţepeniră în albastrul trăsurii. Însuşi contele Hastatov îl privea prin ocheanul montat în argint, curentat de o presimţire.

Fără pic de sunet, oraşul părea sfârşit.

Leun văzu drumul care urca spre Mitropolie şi tresări. Din apa Dâmboviţei se ridicase pe nesimţite faţa maghesnicei. Neagră, supărată, mişcându-şi buzele fără s-o poată auzi. În capul lui răsună numele, strigat de gura ei furioasă, iar ochii verzi aruncară o ploaie de stele. Gura spurcată a Trancăi era gura Maiorcăi, pe care o sărutase. Niciun cuvânt nu-i intrase în sânge ca numele dat de ea. Leun era numele lui ascuns, pe care numai limba de şarpe a Trancăi ştiuse să-l dibuiască. Iar acest nume se foia prin toate cotloanele, ca o boare, ca un fâşâit, ca un oftat colectiv. În sângele lui acest nume făcuse pui.

Peste Dâmboviţa pluteau norii, iar în zare se mişca Bozăria. Leun deschise fereastra. Din mâlul râului i se ridică până-n nări mirosul oraşului, iar dintre tufele de boz gurile mici îl strigară pe nume.

În liniştea care ameninţa să se rupă, o coardă de vioară pocni ca o chemare de mâţ. Ruşfet, care aşteptase prea mult, risipi în şoaptă o întrebare care stătea pe toate limbile, dând, în sfârşit, drumul refrenului pe care îl pregătise special pentru croitorul Leun:

Cine are piept să poarte/Focuri şi dureri de moarte?

Cuvintele se legănară, rupându-se pe mai multe tonuri, ieşite ca nişte ace din gâtul lăutarului, iar pe obrazul alb al lui Leun se rostogoli lacrima grea a despărţirii.

În aburii dimineţii de iarnă, când prin minţile pariorilor treceau numai pungi de galbeni şi mahmudele, trăsura, acea trăsură albastră care avea să se păstreze mult timp în mintea oricărui bucureştean, se întoarse şi-o luă spre Colţea.

(Manuscrisul fanariot)