Cărţi

articolul anterior articolul urmator

„Trenul spre Samarkand“ al scriitoarei Guzel Iahina, romanul toamnei la Humanitas Fiction FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

1
23 Oct 2021 13:03:14
Autor: Ana-Maria Şchiopu

„Adevărul“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din „Trenul spre Samarkand“ un nou roman Guzel Iahina, autoarea romanelor „Zuleiha deschide ochii“ şi „Copiii de pe Volga“. Cartea va fi disponibilă în librării din 1 Noiembrie. Cărţile lui Guzel Iahina, apărute în colecţia „Raftul Denisei“, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, s-au vândut în peste 80.000 de exemplare în România.

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă şi încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziţionărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii şi a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forţelor civile de tineret Deev primeşte misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de şase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi şi stepele kazahe până în deşertul Kîzîlkum şi munţii Turkestanului, desfăşurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, ţărani porniţi în bejenie, cekişti, basmaci şi, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferinţe tăcute, umor, cruzime şi speranţă – într-o alternare de lumină şi întuneric demnă de marea pictură şi acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obişnuit deja Guzel Iahina.

„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieţii bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de ţărani, avea mulţi fraţi şi surori şi, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre „trenurile lui Dzerjinski “. Aşa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunţe la al treilea fiu al său şi să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat şi m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni şi-au dat copiii unor instituţii? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înţeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii, şi este similară chiar cu a lor. Şi poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund şi la ale celorlalţi“, spune autoarea romanului.

FRAGMENT

„Ghirlanda“ era la locul ei, dar calea spre ea era dificilă: şina de alături era ocupată de un tren de marfă, care dimineaţa nu se aflase acolo. Între două trenuri s‑a format o trecere lungă, prin care copiii urmau să ajungă la vagoane.

Iar la capătul trecerii viitorii pasageri erau aşteptaţi de Belaia. Nu aştepta singură: lângă ea era o masă luată nu se ştie de unde, cu picioare curbate, cândva lăcuite (după toate aparenţele, fusese rechiziţionată de la barul gării); pe ea, teancuri de hârtii, peste ele cu bucăţi de cărămizi, ca să nu le ia vântul. Alături şedea pe un sertar întors cu fundul în sus felcerul Bug, în halat alb peste tunică, şi surorile încremenite în aşteptare – se aşezaseră în rând, cu chipuri identice, încordate, şi numai una stătea la masă cu un creion în mână.

— Ce‑i cu biroul ăsta?!

Deev, ud leoarcă de atâta alergătură pe şine, ajunsese primul la „ghirlandă“.

În urma lui gâfâiau copiii mai mari – cei mai rezistenţi şi cu picioare mai lungi; după ei se împleticeau băieţii mai mici, iar ţâncii se târau la coada procesiunii, îmboldiţi de Şapiro şi colegele ei. Plutonul era încheiat de cavaleriştii însoţitori.

Comisarul abia dacă i‑a aruncat o privire, apoi a început deodată să ţipe atât de tare, că între vagoane a zbârnâit ecoul:

— Tovarăşi copii, adolescenţi şi tineri! Mă numesc comisar Belaia…

Forţa vocii comisarului l‑a făcut pe Deev să tresară. Pe adolescenţi şi tineri, nu.

— Comisar, comisar, ia condu‑ne la pisoar! a glăsuit imediat unul dintre ei ca răspuns – cel cu o singură ureche, pe care Deev îl remarcase încă de la centrul de primire.

Belaia doar s‑a uitat lung la neobrăzat, parcă înfierându‑l cu privirea.

— Vă ordon! a continuat ea. Unul în spatele altuia, înşiruiiii‑rea! Câte unul, fără îmbrânceli şi fără gălăgie – la doctor! Ridicaţi‑vă cămăşiiii‑le!

— Cum „câte unul“? Eu trebuie să predau cizmele! s‑a indignat Deev. I‑am promis comandantului Academiei!

Soarele se ridicase deja deasupra plopilor din preajma gării – aluneca în forţă pe cerul palid: după toate aparenţele, era ora nouă, poate chiar şi un sfert. Dar Belaia a pus doar palma pe umărul lui Deev şi a apăsat, ca pentru a spune: aşteaptă, mai e timp. Umărul i s‑a încălzit de parcă i‑ar fi fost aplicată o prişniţă cu muştar. Deev a privit degetele femeii, care îi cuprinseseră mâneca: erau lungi, cu unghii roz şi egal tăiate.

— Da’ nu ni le ridici tu? nu s‑a lăsat cel cu o ureche. Eu tare m‑aş uita ce ai tu ascuns sub cămaşă!

Între timp, se dezmeticiseră şi alţi glumeţi – au început să chicotească şi să fluiere:

— Eu nu vreau un vraci, mai bine colaci!

— Eu nu mă tratez, ci mă uşurez!

— Hai să ne pişăm, nu mai îndurăm!

— N‑am de gând să mă rog de voi. Vocea comisarului era aspră, ca de bărbat. Cine nu vrea, să rămână deoparte. Toţi zurbagiii, cârtitorii şi certăreţii, toţi scandalagiii şi bătăuşii – acolo! A luat mâna de pe umărul lui Deev (iar umărul a continuat să frigă) şi a arătat cu degetul undeva spre începutul „ghirlandei“, în dreptul bucătăriei de campanie. Toţi încrezuţii şi căpoşii – tot acolo! Rămâneţi în oraş.

Părea că li se adresează tuturor, dar se uita numai la cel cu o ureche – se uita fix, cu capul ei înalt dat uşor pe spate, parcă mărindu‑şi şi mai mult statura şi aşa impresionantă.

Acesta se holba la ea cu nişte ochi obraznici şi absolut maturi, albaştri‑deschis pe faţa brună. Trupuşorul puştiului era costeliv şi scund, iar picioarele atât de strâmbe, încât păreau aproape mai scurte decât trunchiul. Putea să aibă vreo zece ani, dar la fel de bine şi paisprezece.

— Ceilalţi, când se vor urca în vagoane, vor primi de mâncare. Tovarăşe bucătar, ce avem la prânz?

Belaia a lovit cu pumnul în uşa bucătăriei, care s‑a deschis ascultătoare, şi s‑a ivit Memelea, cu o tichie alb‑murdară şi cu o cratiţă în mână, mormăind ceva neinteligibil.

— Aţi auzit? a ridicat din sprâncene Belaia, cu înţeles. Chiar asta!

La vederea bucătarului şi a cratiţei, copiii au început să se agite şi să murmure însufleţiţi.

— Cam pipernicit bucătăraşul, n‑o să facă faţă! au continuat cei mari în batjocură, dar li se simţea bucuria în glas.

— Să ne facă o caşă – cât mai groasă! au cerut cei din spate. Pentru noi o caşă e ca o mamaşă!

— Da’ mahorcă după masă avem? au continuat să se fando­sească cei din primele rânduri.

Se vedea însă că se abţineau din toate puterile să nu se bulucească spre masa felcerului pentru examinare, iar apoi, în vagoane.

— Şi praf? Dacă praf nu tragi pe nară, viaţa nu este uşoară! Da’ cu praf… – a făcut o pauză, ca un actor experimentat, şi le‑a făcut cu ochiul triumfător tovarăşilor săi – …cu praf, până şi tu, comisare, ajungi să semeni a femeie!

Primele rânduri au izbucnit în hohote de râs. Gluma s‑a răs­pândit în mulţime, transmisă din gură‑n gură şi însoţită de râsete şi exclamaţii.

— Griga, să‑ţi fie ruşine! Şapiro s‑a repezit la băiatul cu o ureche scuturându‑şi palmele, parcă vrând să‑l plesnească peste gură pe obraznic, dar Griga n‑a făcut decât să rânjească satisfăcut.

— De ce? a zis Belaia, ridicând mâna şi liniştind mulţimea întărâtată. Întrebarea e îndreptăţită. A mers de‑a lungul şirurilor, privindu‑i în ochi rapid şi atent pe toţi cei care chicoteau. Vă răspund: în tren nu va fi nici praf, nici cocaină, şi de asemenea nici antrax, nici iarbă, nici făină, nici sodă. Iar dacă se găseşte la cineva, acela va zbura pe loc din vagon. Nici n‑o să stăm la discuţii – îl aruncăm pe drogat din mers şi gata!

— Şi dacă nu vrem să ne aruncăm din mers? a insistat Griga Ureche, încă zâmbind.

— Atunci fii tu primul, i‑a propus Belaia, astfel încât s‑o audă toţi. Şi a adăugat imediat, nelăsându‑i timp să răspundă: Sau ai băgat‑o pe mânecă?

Griga, continuând să zâmbească, a scuipat pe jos – a scuipat cu artă, fără să ţuguie buzele şi fără să‑şi descleşteze dinţii. A meditat, rostogolindu‑şi teatral ochii spre cer, şi, leneş, abia mişcându‑şi picioarele, s‑a îndreptat spre punctul de examinare.

Felcerul Bug, deşi stătea pe scaun, părea un munte pe lângă puştiul pirpiriu. Griga şi‑a ridicat cămaşa cu un aer plictisit, umflându‑şi pântecul slăbănog – s‑a lăsat sucit în toate părţile, arătându‑şi torsul costeliv, împestriţat de vânătăi şi zgârieturi de vechimi diferite. Când Bug şi‑a pus mâinile puternice pe capul mititel al lui Ureche ca să‑i examineze ochii şi gâtul, acesta a părut că dispare cu totul. Dar a reapărut iute, de partea cealaltă a mesei. Examinarea fusese trecută cu bine.

— Acum scoate marfa interzisă, i‑a ordonat Belaia. Iar dum­neavoastră, soră, i‑a spus uneia dintre surori, ajutaţi‑l!

Holbându‑şi nedumerit ochii şi aşa mari, Ureche şi‑a întors pe dos buzunarele jachetei ponosite şi le‑a fluturat ca pe nişte aripi: goale. În hohotele de aprobare ale spectatorilor, a încercat să scoată ceva din unica‑i ureche: gol. Iar apoi, până să apuce cineva să spună ceva, şi‑a dat jos pantalonii şi, apucându‑se cu mâinile de fesele slăbănoage despuiate, le‑a depărtat şi s‑a întors conştiincios – poftim, uitaţi‑vă, şi‑aici e gol! Cei din primele rânduri au chicotit de emoţie, iar cei din spate au început să se agite, privind întrebător – de la ei nu se vedea bine.

Sora – care pesemne primise indicaţii de la Belaia – a încercat să-l percheziţioneze pe neobrăzat, dar acesta a guiţat ca un purcel:

— Mă gâdili! Mai bine să mă caute comisarul, are mai multă experienţă!

— Ce ai în cizme? Belaia s‑a apropiat de masa de examinare, dar a rămas deoparte, ca să nu blocheze vederea privitorilor.

— Da’ tu vii direct de la Solovki? a rânjit Griga. Sau pe unde ai tras pe nas?

Şi‑a scos din cizmă piciorul gol, negru de murdar ce era, şi l‑a pus pe masă, peste hârtiile împrăştiate – direct sub nasul sorei uluite. A dat din degete: uite, asta am în cizme, şi nimic altceva! De pe picior i‑a căzut pe documente un păduche gras şi a început să se plimbe pe hârtie.

— Aici aşteaptă o întreagă academie militară desculţă! s‑a ener­vat Deev. Trebuie să le înapoiem cizmele imediat! Ne mai jucăm mult de‑a dezbrăcatelea?

Fără să‑i răspundă, Belaia s‑a aplecat repede şi a înşfăcat cizma goală de jos. Puştiul a tresărit, schimbându‑se la faţă, şi s‑a repezit la cizmă, dar piciorul de pe masă l‑a împiedicat: dezechilibrându‑se, s‑a prăvălit la pământ. Iar Belaia deja scotea din adâncurile cizmei un săculeţ de cârpe – ascuns în petice de pânză şi bucăţi de ziar, era un cuţit improvizat. L‑a ridicat în faţa mulţimii amuţite şi a stat aşa câteva clipe, ca să vadă bine cu toţii. Apoi l‑a aruncat pe masă. Şi abia după aceea s‑a uitat cu înţeles la Deev, răspunzându‑i din priviri la întrebarea pusă.

— În eşalonul nostru, armă poartă un singur om, a spus ea apăsat. Deev, arătaţi‑le!

El a scos revolverul din buzunar şi l‑a ridicat deasupra capului – l‑a ridicat sus, cum făcuse înainte Belaia. Şi l‑a ţinut în aer, la fel ca ea. Din mulţime s‑au auzit fluierături respectuoase.

Iar Griga Ureche s‑a ridicat de jos, dar nu mai era acelaşi Griga: ochii lui strălucitori se stinseseră şi se ascundeau sub gene, capul era vârât între umeri, torsul îi devenise din mărunt, minuscul. Fără să‑şi cureţe măcar praful de pe haine, şi‑a scuturat piciorul încălţat – şi cea de‑a doua cizmă a zburat, rostogolindu‑se, spre Belaia, dar n‑a nimerit‑o, şi a căzut la picioarele ei.

— Ori cuţit, ori eşalon, a zis Belaia ferm.

— Ăsta nu e un cuţit oarecare, a mormăit Griga abia auzit, gâfâind. Ăsta e Zeks. Suntem împreună de trei ani.

Sprâncenele şi buzele îi tremurau, bărbia i se încreţise jalnic – nici vorbă să aibă paisprezece ani, poate nici zece.

— Vagonul doi, a curmat Belaia discuţia. Soră, conduceţi‑l.

Şi s‑a întors spre Griga.

— Nu ai voie să‑ţi însuşeşti bunuri.

Acesta se tot împleticea în spatele ei, mic, prăpădit, cu privirea lipită de cuţitul de pe masă – nu era în stare să‑l părăsească pe iubitul lui Zeks.

— Eşti nedreaptă, comisare.

— Aşa‑i la noi, la militari, a rostit Belaia apăsat, fără să în­toarcă măcar capul, şi tare, ca s‑o audă toată lumea – are dreptate ăl cu coaie mari.

— Adică tu? a întrebat amărât Ureche spre spinarea ei indiferentă.

— Eu, a răspuns comisarul.

Nu lui Griga i‑a răspuns, ci spectatorilor încremeniţi în aşteptare.

— Tovarăşă directoare, drăguţa mea! a zis deodată Ureche cu glas subţirel, şi pe faţa lui se citea o suferinţă adevărată. Şapirka, comoara noastră! Ca pe o mamă vă rog, luaţi cuţitul de la ea şi păstraţi‑mi‑l! Sunteţi o femeie bună, salvaţi copii – salvaţi‑l şi pe Zeks al meu! Şi când mă întorc din Turkestan, primul drum la dumneavoastră îl fac, după Zeks!

Belaia a dat din cap a aprobare, şi Şapiro, palidă de emoţie, a luat cuţitul – l‑a luat neîndemânatic, de lamă, cât pe ce să se rănească – şi i‑a dat drumul în poşetuţa ei jerpelită…

Mai departe totul s‑a desfăşurat repede. Coada s‑a perindat pe lângă masa felcerului cu cămăşile ridicate dinainte şi limbile scoase. Pe masă au căzut şişuri, cuie şi briciuri. Surorile alergau de‑a lungul trenului, împărţind copiii: băieţii mai mici într‑un vagon, cei mai mari în altul, fetele în al treilea. Din când în când, felcerul ofta îngrijorat şi îi făcea semn din cap lui Şapiro – aceasta îi lua şi îi dădea la o parte pe copiii care lui Bug nu‑i plăcea cum arată: aceşti nefericiţi rămâneau în Kazan, trebuiau trimişi la spitalul orăşenesc.

Belaia se mişca în trecerea îngustă dintre două vagoane – îi lăsa pe cei mici să o ia înainte, îi încuraja pe cei obosiţi, răspundea la glumele prichindeilor şi glumea la rândul său, dădea ordine, ţipa, flutura din mâini – zbura ca o pasăre mare. Faţa îi era însufleţită şi fericită.

Deev îi ducea în braţe pe cei mici din căruţa rămasă în piaţa de lângă gară peste şine, la „ghirlandă“. Îl ajutau cavaleriştii: fără să se dea jos din şa, ei luau copilaşii din braţele lui Deev – stângaci, desfăcând coatele şi ţinându‑le trupuşoarele ca pe nişte baionete – şi strângeau uşor coapsele cailor cu tălpile desculţe. Abia putând să păşească peste şine, caii îşi mişcau copitele încet şi măsurat – nu mergeau, ci pluteau, purtându‑şi călăreţii şi încărcătura lor bizară.

Umărul pe care îl atinsese o clipă Belaia era cald încă. Deev încerca să nu privească spre soarele care urca pe boltă.

*

Când toţi ţâncii de un an şi de doi ani au fost în vagon – au hotărât să‑i pună în vagonul pentru personal, în compartimentele cele mai comode şi mai aproape de baie –, a venit rândul bolnavilor la pat.

Principala şmecherie era să‑i bage în tren fără să‑i vadă Bug: acesta nu ştia că erau aşteptaţi şi bolnavi; comandantul nu se îndurase să‑i spună, temându‑se de un refuz hotărât al felcerului. Bug nu ştia nici că Deev hotărâse să‑i instaleze pe bolnavi în infirmerie.

De aceea i‑a cărat singur, neavând încredere în cavalerişti. Şi pe ascuns: în drum spre „ghirlandă“ se pitea după sălcii şi grămezile de gunoi, ca să ajungă la tren prin partea nevăzută. Ocolea eşalonul, alerga întins şi fără zgomot – să nu fie observat de pe peronul unde se făcea examinarea medicală –, şi urca din spate în vagonul‑infirmerie. Îi instala cu grijă pe copii în paturi – fetele în stânga, băieţii în dreapta – şi se grăbea după următorii.

Erau uşori, ca de hârtie. Şi reci la pipăit, ca nişte şopârle. În trupurile lor deja imponderabile nu mai era nici o putere: copiii abia dacă puteau să ridice o mână ori un picior sau să întoarcă capul, să stea mai comod. Ar fi putut fi duşi la grămadă, câte doi‑trei, dar lui Deev nu i se părea corect. I‑a dus unul câte unul, murmurându‑le neobosit: „O să primiţi curând caşă. Curând primiţi caşă. Curând, curând, curând primiţi caşă…“ Copiii nu‑i răspundeau. Încerca să nu se uite la feţele lor – nu putea îndura privirea aceea, identică la toţi cei bolnavi: bătrânicios înţeleaptă şi absolut indiferentă. Un copil nu trebuie să privească aşa. Nimeni nu trebuie să privească aşa.

La vederea fiecăruia îi venea să închidă ochii – şi se ruşina faţă de el însuşi: doar nu duce monştri! Îşi permitea câteodată să arunce doar o privire unui copil – să se uite drept în ochii lui obosiţi şi impasibili – şi să‑i zâmbească încurajator. Nu‑i ieşea un zâmbet, ci o grimasă: buzele nu‑l mai ascultau.

Corpul îi era ud până‑n ultima cută, de‑ai fi zis că a cărat saci cu grăunţe, dar nu era sudoarea fierbinte şi curată de dimineaţă, când transportase copiii, ci una rece şi vâscoasă, care nu se usca. Şi degetele îi îngheţaseră, de parcă se molipsise cumva de răceala bolnavilor.

Abia acum, luând în braţe aceste trupuri lipsite de greutate, Deev şi‑a dat seama cât erau de fragile de fapt. Oasele copiilor păreau casante, ca vreascurile. Pielea le era subţire ca pânza de păianjen. Şi îi era frică de cea mai mică mişcare mai stângace: să nu rupă gâtul subţire, să nu fisureze din greşeală vreo coastă. Îl speria totul: că micuţii deschideau ochii (se întâmplase ceva?) şi că îi închideau (o să‑i mai deschidă?), dacă respirau zgomotos (le e rău?) şi dacă respirau slab (mai respiră oare?), când stăteau nemişcaţi şi când se agitau…

Câţiva vorbeau. La început, Deev s‑a bucurat de un semn de viaţă atât de clar, dar mai târziu i‑a trecut.

— Astăzi am mâncat miere, i‑a comunicat pe drum una din fetiţe cu glas liniştit şi limpede.

— Ce bine! s‑a bucurat Deev. Cine ţi‑a făcut trataţia?

— Un kilogram am mâncat, a continuat ea, de parcă nu auzise întrebarea. Şi ieri unu’ jumate. Şi alaltăieri am înfulecat două kilograme. Aş fi mâncat şi mai mult, dar îmi intră ceara între dinţi.

Deev s‑a uitat la picioruşele subţiri, îndoite şi strânse la piept, la ochii negri sub sprâncenele incredibil de dese, la gura strânsă într‑un nod – şi s‑a gândit că fata semăna într‑adevăr cu o albinuţă. Avea vreo douăsprezece kilograme, nu mai mult.

— Şi am băut un butoi întreg de melasă.

Deev o ducea în braţe şi dădea din cap în tăcere: se temea că i s‑ar frânge glasul dacă ar vorbi.

— Tu eşti şeful aici?

Fetiţa îl privea cu ochi foarte limpezi.

A dat din nou din cap.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Roy Walker
23.10.2021, 16:16:44

Cititori ai discutiilor BTL, ca sa stiti la ce dezinformare va expuneti pe acest forum, iata un raport live al postarilor antivacciniste pe forumurile Adevarul: https://telegra.ph/LIVE---Postaci-Antivaccin-Forumurile-Adevarul-10-20 Enjoy! Cat timp conturile trollilor platiti nu vor fi suspendate, acest mesaj va continua sa apara. Luv u!

-1 (1 vot)
Modifică Setările