Tudorel Urian, traducătorul cărţii „Dragă, mă duc la Charlie”: Realmente, ca traducător, am simţit că „Maryse Wolinski c’est moi!”

Paris, la 7 ianuarie 2015. În jurul orei locale 11:30, doi atacatori mascati şi înarmaţi au luat cu asalt birourile editoriale ale revistei Charlie Hebdo, o revistă satirică săptămânală, care genera în ultima perioadă polemici în legătură cu Islamul. A urmat o adevarată tragedie.

Procurorii parizieni au confirmat că 12 oameni au fost ucişi (10 jurnalişti şi 2 poliţişti) şi 11 au fost răniţi în atacul asupra sediului săptămânalului satiric. Printre cei care şi-au pierdut viaţa în atac a fost şi caricaturistul Georges Wolinski, renumit la nivel internaţional pentru desenele sale. Totuşi, publicul din România ştie puţine despre el. Cartea „Dragă, mă duc la Charlie” de Maryse Wolinski, soţia carcaturistului, tradusă de Tudorel Urian în limba română, corectează această lipsă de notorietate a artistului în România.

Blogger adevarul.ro: Cine a fost Georges Wolinski, personajul central al romanului „Dragă, mă duc la Charlie”, pe care l-aţi tradus la foarte scurt timp după apariţia lui în Franţa?

Georges Wolinski a fost unul dintre clasicii desenului de presă din a doua jumătate a secolului XX. A fost, încă din anii ’60 ai secolului trecut colaboratorul revistei „Hara-Kiri” (din care se trage „Charlie Hebdo”), a publicat în toată presa cotidiană, în vremuri în care caricatura de presă conta infinit mai mult decât astăzi, era un maestru iubit şi respectat în breaslă dincolo de hotarele Franţei. Cu toate acestea, Wolinski nu avea în el nimic de erou. Era un om obişnuit, cu dezamăgiri şi momente de frenezie, cu bucurii şi înnegurări ale sufletului, cu momente de tandreţe, dar şi cu destule momente în care era ursuz. Un artist original, tot mai sigur pe inspiraţia şi formele lui de exprimare în lumea caricaturii, a desenului de presă şi chiar a picturii (visul său ultim), iubitor de cărţi, de muzică de jazz şi de femei frumoase, un estet atins de un drăcuşor subversiv, pentru care impertinenţa compoziţiilor, reproşată adesea celor de la „Charile Hebdo” era mai degrabă un exerciţiu tematic decât o stare de spirit.

Autoarea volumului „Dragă, mă duc la Charlie”, Maryse Wolinski este soţia lui Georges Wolinski, iar această frază este ultima pe care soţul i-a adresat-o înainte de a-şi pierde viaţa în atentatul de la Charlie Hebdo. Despre ce este vorba în această carte?

Exact despre asta: despre drama acestei femei  care începe o zi de miercuri absolut banală (7 ianuarie 2015), cu lenea cotidiană de a se da jos din pat atât de specifică speciei umane, cu ritualurile de dimineaţă executate mecanic (spălarea, pregătirea micului dejun, cafeaua, discuţiiile de rutină cu soţul) şi a cărei existenţă se schimbă din temelii după auzirea cuvintelor pe care le-aţi invocat şi care sunt chiar titlul cărţii, Dragă, mă duc la Charlie , urmate instantaneu de trântitul uşii de la intrare. Fireşte intrarea într-un coşmar fără sfârşit nu se face însă brusc, ci încetul cu încetul, conţine clipe de ignoranţă, de speranţă, de neîncredere, de teamă, de melancolie, de tandreţe, de revoltă, de şoc, de disperare. Este un fel de Odisee întoarsă pe dos, în care drumul este parcurs nu spre casă ci spre dezastru existenţial şi îndepărtarea de casă.

Se vorbeşte despre ataşamentul care se dezvoltă între traducător şi textul tradus. Cum a fost, din acest punct de vedere experienţa dumneavoastră cu această carte?

Este prima carte pe care o traduc. Sunt un familiar al cărţilor, dar nu am fost niciodată tentat să fac traduceri. În general mintea mea freamătă de idei şi de raţionamente şi reproducerea ideilor şi raţionamentelor altora în altă limbă mi s-a părut mereu pierdere de vreme. Această carte a fost însă cu totul altceva. Ştiam bine circumstanţele atentatului de la „Charlie Hebdo”. În ultimii doi ani am citit o mulţime de cărţi despre terorism şi antiterorism, chiar în clipa de faţă citesc o istorie a terorismului din antichitate până în prezent, cumpărată de pe Amazon.  Cartea  asta mi-a oferit însă o şansă unică pe care am dorit să o redau publicului românesc: aceea de a privi evenimentele pe care le ştiam, din imediata apropiere a unei dintre victime: soţia sa. Experienţa este covârşitoare. Totul se amplifică la o stare greu de imaginat. Pe măsură ce am realizat traducerea (am făcut-o în fix 10 zile) am locuit în mintea şi în inima lui Maryse Wolinski. Mi-am modificat stările de spirit în funcţie de ale ei, am grăbit sau am încetinit ritmul scrierii simţind-o că a făcut acelaşi lucru. De pildă, halucinantul traseu al asasinilor spre redacţia „Charile Hebdo” l-am scris cu pauze lungi, dorind instinctiv să le prelungesc drumul în speranţa deşartă că ar putea interveni ceva care să schimbe deznodământul. Realmente, ca traducător, am simţit că „Maryse Wolinski c’est moi!

Care a fost cea mai mare provocare în privinţa traducerii acestei cărţi?

Cum spuneam, până acum nu am simţit niciodată nevoia să traduc cărţi. Pe măsură ce citeam această carte în original, am fost şocat de forţa confesiunii. Nu mai citisem niciodată aşa ceva. În câteva rânduri am tradus mici fragmente care mă tulburaseră foarte tare pentru prietenii mei de pe Facebook. Reacţiile lor au fost impresionante. Atunci m-am gândit că merită efortul să le ofer toată cartea, gândindu-mă  mai ales la faptul că şi mie mi-ar fi plăcut să citesc o asemenea carte, menită să schimbe ceva în felul meu de a înţelege lumea.

Aţi ales să păstraţi titlul original al cărţii pe piaţa din România. Există riscul ca volumul să pară un roman de dragoste; ar fi complet greşit să gândim acest lucru despre cartea lui Maryse Wolinski?

Evident, titlul original este decisiv în construcţia cărţii. Sunt ultimele cuvinte auzite de Maryse Wolinski cu vocea soţului ei. Ele se vor repeta în diverse momente ale cărţii, ca un laitmotiv. Dacă există riscul ca această carte să pară un roman de dragoste? Dar ea este un uriaş roman de dragoste.  O dragoste frântă,  din care a rămas doar amintirea unor gesturi de tandreţe abia sesizabile în viaţa cotidiană, dar atât de semnificative, fotografii şi obiecte fanate, amintiri solare, pline de bucuria vieţii, replici impudice şi revărsări de sentimentalism.

Ce v-a plăcut cel mai mult când aţi citit această carte, înainte să o traduceţi? Când va fi lansată cartea în România?

Aşa cum am spus mai sus, curajul confesiunii lui Maryse Wolinski m-a făcut praf. Faptul că la doar câteva luni de la atentat (ediţia franceză a apărut la începutul acestui an, când se comemora un an de la atentat, ceea ce înseamnă că scrierea ei a început cu luni bune înainte), ea a privit adevărul în faţă, a retrăit la nesfârşit clipele fatidice, a pus pe hârtie fiecare secundă a acelei zile de 7 ianuarie care i-a aruncat în aer existenţa m-au făcut să văd în această carte o confesiune esenţială, demnă de a fi cunoscută de câţi mai mulţi oameni ai planetei. O alt faţă, poate cea reală, a tragediei din redacţia „Charlie Hebdo” decât cea văzută la demonstraţia de solidaritate a şefilor de stat europeni care au defilat braţ la braţ pe străzile Parisului.