Un bruiaj în creier
0Se ia o scenă din Twin Peaks, una dintr-un film de Tim Burton, se amestecă în acelaşi pahar, cu gheaţă, se toarnă peste ele alcool, vulpi, arici, înaripate blestemate, se ia o iubită de mână, se sărută, se merge pe malul mării îngheţate, cu moartea în picioare, se dansează, se închid ochii, se visează şi se bea tot conţinutul până la golirea nesfârşită a paharului.
Cam ăsta a fost, pe scurt, felul în care mi-am petrecut ultima dimineaţă a anului 2016. N-am ajuns fizic pe malul mării, nici în pădure, nici în Tim Burton n-am ajuns, dar mi-am dat puţină poezie în creier şi a fost fix ce trebuia. Ultima carte pe care am citit-o în 2016 se numeşte „bruiaj“ şi e semnată de George Chiriac. Volumul publicat la Editura Charmides este al patrulea al autorului, după „frica circulă prin subteran“, „s-a zis cu noi“ şi „Lucruri care se desfac şi se sorb“.
Să te trimită în poezie cu mâinile legate fedeleş la spate şi cu o floare între dinţi, să te cheme cu el şi apoi să te lase singur pe coclauri, în desişuri, printre animale fantastice şi morţi absurzi, ăsta e felul lui George Chiriac de a te face părtaş la un act singular, complicat, aproape invizibil. Ceva care durează un pic mai mult de o clipire. Un scurt, minor, tăios bruiaj. Poetul te roagă, aproape te imploră să fii atent, pentru că acum vine totul, încă puţin, încă puţin, acum, acum vine totul, şi fericirea, şi singurătatea, şi părăsirea, şi vedeniile, şi drogurile, şi frumuseţea, şi hăul, toate vin acum, încă puţin!
Bufniţe, vipere, creaturi inventate de David Lynch, o seară petrecută în Biertan, o plimbare printr-un cimitir, întoarceri la sentimentele din alte volume (şi din alte vieţi), toate compun tabloul unei enorme frici: „Marea Nordului nu se împrieteneşte/ cu liniştea. După şase beri Orval scenariul:/ dacă l-aş întreba acum pe bătrânelul Hrabal/ cum o mai duce mi-ar spune pe şleau/ că dă boabe la porumbei./ Bătrâni bogaţi, mult prea bogaţi, speriaţi/ de vântul ce aduce furtuna,/ se refugiază la un pahar. Spiritele lor/ dansează pe tavan şi/ se izbesc cu ţestele de pereţi“.
L-am citit pe George Chiriac de la primul volum, ba chiar şi de la primul nevolum, şi văd clar cum toate forţele lui, toate alinierile de planete, toate nedumeririle şi toate însingurările, toate obsesiile, toată groaza, toată dragostea, aceste lucruri care compun interiorul unui om, s-au adunat, deloc cuminţi, picătură cu picătură, în cea mai recentă carte a sa. S-au strâns, s-au ascuns în creier şi continuă să vibreze acolo neatinse, un bruiaj de o clipă care te deturnează definitiv.
Poate că veţi dori să începeţi şi voi anul cu mintea în poezie sau poate nu, dar oricum vă las şi versurile care mi-au plăcut cel mai tare, cu speranţa că pe lume diferenţa dintre vise bune şi coşmaruri este şi va fi din ce în ce mai mare: „Îmi potrivesc capul pe marginea/ de lemn a pontonului. Viziunile-s tot împrejurul tău./ Tipul/ cu ochelari Willy Wonka/ e pe cealaltă parte./ Muşc din puloverul dăruit/ Crăciului trecut. Muşc/ şi ţâşneşte sângele./ Câini fermecători/ aleargă pe gheaţa subţire./ Zgomotul din difuzoare – efect invers/ al sentimentelor. Dai şi nu primeşti./ Stările dinaintea impactului/ sunt ca un de fel de hai că se întunecă./ Şi chiar se foarte întunecă“.
Acest text poate fi citit şi în ziarul „Weekend Adevărul“ de vineri, 6 ianuarie 2017.
Citiţi şi:
Uită-te la ei, sunt puşi pe crime
Lecţie de tranşat o găină oarbă
Se încarcă comentariile...
