Un nou Iluminism?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Disciplinele umaniste sunt Cenuşăreasa noii cunoaşteri, o cunoaştere dominată de ştiinţele exacte şi de ştiinţele naturii. Cele mai mari finanţări sunt acordate proiectelor de cercetare din aceste domenii, artele şi ştiinţele umaniste fiind sortite unei consecvente discrimări.

Edward O. Wilson, Originile creativităţii umane, trad. Elena Drăguşin-Richard, Humanitas, 2019, 192. p

După o eră a „repubicii literelor”, a urmat, iată, una a ştiinţelor „cantităţii”, a măsurilor cât mai riguroase şi a calculului exact. Lucru lesne de înţeles: ştiinţele exacte şi ştiinţele naturii au produs şi continuă să producă efecte de-a dreptul revoluţionare asupra lumii, schimbându-i înfăţişarea de la o generaţie la alta, dacă nu chiar şi mai rapid. Bogăţia ştiinţelor exacte şi ale naturii se explică prin productivitatea, prin eficienţa lor, prin practicitatea lor, atât de râvnită, în felul lor, – să ne amintim! – şi de ştiinţele şi artele umaniste. Din punctul de vedere al practicităţii putem trasa o graniţă fermă între cele două domenii: în vreme ce „ştiinţele” produc efecte asupra oricărui individ, indiferent şi independent de gradul de familiarizare cu ele, „umanioarele” produc efecte doar asupra indivizilor ce le-au absorbit în profunzimile fiinţei şi gândirii lor. Pentru teologi, „omul practic” este situat în vârful ierarhiei edificării spirituale, este cel ce reuşeşte să transfigureze teoria în exemplu viu, cel ce metabolizează spiritul transformându-l în propria lui carne. De altfel, până la începuturile ştiinţei moderne, alchimia rămâne ancorată în acelaşi model de gândire: pentru a putea obţine efectele fizice vizate, era absolut necesar ca însuşi agentul operaţiei alchimice să-şi supună spiritul fazelor implicate de transmutaţie. Filosofia, implică, aşijderea, o edificare personală, un efort de iniţiere mentală, spirituală, fie numai pentru înţelegerea unor judecăţi specifice, nemaivorbind despre producerea lor.

La polul opus, ştiinţele produc efecte asupra oamenilor care nu ştiu (şi nici nu trebuie să ştie) nimic despre ele. Câţi dintre noi ştim cum funcţionează calculatorul, telefonul, televizorul sau internetul – instrumente ce au devenit aproape „elementele” lumii noastre, de o fineţe, acurateţe, fidelitate ce ameninţă să capete o tot mai înspăimântătoare perfecţiune? Deplângem faptul că roboţii rămân închişi în programele lor, neputând empatiza cu noi, oamenii; dar nu este oare şi mai tristă situaţia privită dinspre celălalt capăt, anume că noi, oamenii de azi, nu putem înţelege nici cel mai rudimentar robot, că nu ştim mai nimic despre ceea ce este, în definitiv, produs de om, că – pe măsură ce ştiinţele descifrează misterele naturii şi ale universului, artefactele devin tot mai misterioase pentru omul comun, într-atât de ermetice încât le luăm ca lucruri de la sine înţelese, cuvenite prin naştere, că suntem înconjuraţi tot mai mult de mistere de uz comun – de la automobil până la avion? Nu, pentru majoritatea oamenilor nu e deloc trist: ei îşi schimbă, într-o perpetuă veselie, ustensilele – cu altele tot mai „performante”, mai „fiabile”, mai „practice”. Devine astfel mult mai limpede de ce, într-o lume ca a noastră, vor fi privilegiate acele ştiinţe care pot produce efecte asupra unui număr cât mai mare de oameni, fără niciun efort personal din partea lor (altul decât cel financiar – tot mai redus şi acela). Economia duduie doar cu condiţia existenţei unor consumatori depersonalizaţi, din motive evidente: consumatorul personal implică costuri ridicate, costuri ce au consecinţe asupra profitului realizat de producător-vânzător. Dar numai un asemenea consumator personal poate aprecia, „consuma” şi evalua corect un bun spiritual. Îl poate el şi plăti? Da, ar fi răspuns străbunii noştri acum câteva sute de ani – când aristocraţii, oameni bine formaţi, educaţi, cu fine gusturi şi cu mulţi bani susţineau respectiva producţie spirituală. Cât despre vremurile de azi, să lăsăm cititorul să răspundă...

blog

Cărţile lui Edward Wilson pun, cu un ascuţit simţ critic, problema situaţiei ştiinţelor şi artelor umaniste astăzi, făcând astfel o figură destul de aparte: venind dinspre ştiinţele naturii (biologie) este un înfocat apărător al drepturilor umanioarelor în lumea de astăzi. Wilson nu doar că respinge abordarea simplistă şi imbecilizantă asupra lor – ineficacitatea, inutilitatea lor – dar consideră, dimpotrivă, că fără ştiinţele umaniste lumea este sortită pieirii. Poate trăi omul fără ştiinţele umaniste? Poate, răspunde Wilson, dar doar dacă redevine maimuţă. Progresul ştiinţific şi tehnologic – deja accelerat se va accelera şi mai tare, dar îşi va reduce în timp, tot mai mult,  viteza şi în cele din urmă se va opri. Vom descifra mai curând sau mai târziu mai toate misterele naturii – ce va mai rămâne atunci, se întreabă creatorul sociobiologiei; (candoarea interogaţiei te face să te gândeşti cum ar citi biologul american Cenzura transcendentă a lui Blaga). Nu va mai rămâne nimic în afară de ceea ce umanioarele fac posibil cu creativitatea lor – impredictibilă, pentru că sursa ei de provenienţă este haosul, fertil, al emoţiilor, sentimentelor şi gândurilor. De aceea, nicio ştiinţă nu trebuie să îndrăznească să scoată fiinţa umană din sfera afectivităţii, aceasta fiind sinonimă cu evacuarea lui din „casa Fiinţei”.

Ştiinţele umaniste au avut, crede Wilson, partea lor de vină în marginalizarea pe care o suferă. Dezinteresul aproape total al filosofilor pentru ştiinţele naturii – a făcut ca filosofia să fie închisă într-o bulă teoretică, autistă, suficientă, separată de tot restul cunoaşterii ştiinţifice. Din câte înţeleg, Wilson se referă de fapt la reflecţia filosofică asupra omului, reflecţie care neglijează evoluţionismul, preferând să se situeze pe un teren pre-darwinist. Altfel, critica biologului american este neîndreptăţită – căci un întreg filon al ei s-a aflat în imediata vecinătate a ştiinţelor, apropiere care a tins uneori spre transformarea filosofiei într-o ancilla scientiae. În privinţa relaţiei filosofiei cu evoluţionismul, Wilson nimereşte un punct sensibil. Într-adevăr, filosofii – chiar şi atunci când obiectul reflecţiilor lor ţine de antropologie – evită să părăsească domeniul umanului, să pună omul în legătură cu animalul, pedalând în principal – într-o bună şi redutabilă tradiţie – pe ideea diferenţei radicale dintre om şi animal. Dar, pentru a puncta cum trebuie deosebirile, reale, dintre om şi animal, nu trebuie, oare, să înţelegi cât de bine poţi elementele lor comune? Pentru a stabili diferenţa specifică, nu trebuie să fii foarte familiarizat cu genul proxim? Filosofii se menţin însă în „bula” umană, cercetează omul în cadrul societăţilor umane, atunci când nu-l „cercetează” direct în contextul relaţiilor cu Dumnezeu însuşi, precum fac fenomenologii creştini. Pe scurt, filosofii se fac că n-au auzit de Darwin şi întorc discret privirea când, în salon, se face auzit cuvântul „maimuţă”. Procedând astfel însă, filosofii ratează înţelegerea multor lucruri despre om, fapt straniu dacă ne gândim că ştiinţele naturii au fost cu numai două secole parte a filosofiei, chemându-se pe atunci „filosofia naturală” şi că iluminismul promova tocmai idealul absolut al cunoaşterii pure, eliberate de paraziţii gândirii deziderative (credinţe religioase, prejudecăţi etc.) Un nou iluminism – este singura şansă de renaştere a disciplinelor umaniste, în speţă a filosofiei, dar şi a ştiinţelor naturii; filosofia şi ştiinţele naturii vor extrage beneficiile inestimabile ale simbiozei.

Trebuie totuşi înţelese corect şi motivaţiile rezervei filosofilor de a accepta evoluţionismul ca teorie fundamentală a reflecţiei asupra omului. În definitiv, ce mai poţi spune în plus decât că, în evoluţia sa, cutia craniană a trecut de la 500 cm3, în versiunea australopitecă,  la 900 cm 3, în ipostaza de Homo habilis, ajungând, în sfârşit la 1400 în versiunea reprezentată de Homo sapiens. Te miri o dată, te miri de două ori, te miri de trei ori, dar de câte ori te poţi mira în faţa unui lucru stabilit în mod definitiv? Tot ce-ţi rămâne să faci e să repeţi – ca într-un nou ritual religios – aceeaşi formulă, de astă dată ştiinţifică, şi să te pătrunzi (sau să te faci că te pătrunzi) de fiecare dată de încărcătura ei sacramentală, extraordinară, ieşită din comun. De altfel chiar în cărţile lui Wilson – aceste informaţii privitoare la om sunt deosebit de redundante. Oare reflecţia filosofică, dar şi creaţia artistică (şi în cele din urmă, şi cea ştiinţifică) nu devin posibile doar în faţa unui obiect... deschis, pe fondul unui nedogmatism asumat, al unei ignoranţe prealabile – acceptată măcar ca ipoteză de lucru. Nu e mai profitabil să ne facem măcar că nu ştim unele lucruri – chiar dacă le ştim pe de rost şi cât se poate de limpede? Ignoranţa, asumarea ignoranţei sau măcar mimarea ei – asigură şi stimulează creativitatea umană. Orice cunoaştere veritabilă este, în definitiv, o docta ignorantia, iar celebra vorbă socratică – ştiu că nu ştiu – poate fi considerată un adevărat principiu metodologic: orice demers cognitiv este dependent de experienţa prealabilă şi paradoxală a ignoranţei subiectului cunoscător.

Ne putem întreba dacă dezinteresul oamenilor de azi faţă de cunoaşterea ştiinţifică nu este declanşat chiar de denumirea ei: ştiinţă. Dacă ştiinţa ştie deja, ce l-ar mai putea motiva să-i asimileze cunoştinţele şi informaţiile când forţa de atracţie a cunoşterii este exercitată tocmai de ceea ce nu a fost încă aflat, de necunoscut, mai mult, de către incognoscibil (şi tocmai de aceea, prin însuşi obiectul ei, religia va continua să-şi menţină mereu puterea asupra spiritului uman, în ciuda sau chiar datorită descoperirilor ştiinţifice.)

Textul a fost publicat în numărul 7 al revistei România literară

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite