FRAGMENT Un nou roman al lui Paulo Coelho, din 1 octombrie, în librăriile româneşti
0
Pe 1 octombrie, la editura Humanitas, va apărea cel mai recent roman al celebrului scriitor Paulo Coelho, „Hippie”. În noul său roman autobiografic, Coelho reînvie visul de iubire şi pace universală al generaţiei hippie de la începutul anilor 1970. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din roman.
În „Hippie”, Paulo, un brazilian de 23 de ani care îşi doreşte să devină scriitor, străbate lumea în căutarea libertăţii şi a sensului profund al existenţei.
La începutul anilor 1970, două locuri erau cele mai importante din lume: Piccadilly Circus din Londra şi Piaţa Dam din Amsterdam. Un fir invizibil îi unea pe cei care ocoleau turismul de masă şi tot ce ţinea de „bunul-gust al oamenilor aşezaţi“: ştirile cele mai importante pentru tinerii hippie circulau prin „Poşta invizibilă“. Astfel erau cunoscute locurile de întâlnire ale hipioţilor, la fel ca datele marilor concerte, traseele călătoriilor iniţiatice şi pelerinajelor către locuri cu puternică încărcătură spirituală.
În septembrie 1970, Paulo călătoreşte la Amsterdam, atras de faima Pieţei Dam, unde tineri îmbrăcaţi în haine neobişnuite, cu flori în păr şi şiraguri de mărgele la gât, se strângeau să mediteze, să cânte sau să discute despre libertatea sexuală, despre limitele conştiinţei şi căutarea adevărului lăuntric. Aici o întâlneşte pe Karla, o tânără olandeză, inteligentă, seducătoare, independentă, care îşi aştepta partenerul predestinat pentru a ajunge în Nepal.
Cei doi se îmbarcă la bordul legendarului Magic Bus, care străbătea Europa şi Asia Centrală până la Kathmandu, împreună cu alţi tineri, fiecare având povestea sa şi fiecare având parte, de-a lungul acestei călătorii, de întâmplări ce-i vor marca destinul. Pentru Paulo şi Karla, călătoria cu Magic Bus se dovedeşte a fi prilejul de a explora relaţia ce se înfiripă între ei, o adevărată poveste de dragoste, a cărei amintire o vor păstra mereu vie.
La Istanbul, Paulo trece printr-o serie de experienţe iniţiatice care îi dau posibilitatea să descopere valori şi principii ce-l vor ghida întreaga viaţă.
Hippie, a douăzecea carte scrisă de Paulo Coelho, este un roman despre găsirea propriului drum, despre căutarea spirituală şi curajul de a lua decizii, despre solidaritate şi toleranţă şi, mai ales, despre importanţa călătoriilor în construirea identităţii.
„Înainte de a începe să scriu Hippie, m-am întrebat: oare le mai pasă oamenilor de această impresionantă mişcare? Dar cartea era în sufletul meu şi n-am putut să nu-mi spun povestea.“ – Paulo Coelho
-FRAGMENT-
„În septembrie 1970, două locuri îşi disputau privilegiul de a fi considerate centrul lumii: Piccadilly Circus din Londra şi Piaţa Dam din Amsterdam. Însă nu toată lumea ştia asta. Cei mai mulţi oameni, dacă ar fi fost întrebaţi care e cel mai important, ar fi răspuns: „Casa Albă din Statele Unite ori Krem linul din Uniunea Sovietică“. Fiindcă oamenii cu pricina aflau noutăţile prin intermediul ziarelor, al televizorului, al radioului, mijloace de comunicare acum complet depăşite şi care nu îşi vor recăpăta niciodată relevanţa avută în vremurile în care au fost inventate.
În septembrie 1970, biletele de avion costau foarte mult, ceea ce însemna că doar o elită îşi permitea să călătorească. Însă lucrurile nu stăteau chiar aşa când venea vorba de o mulţime uriaşă de tineri, pe care mijloacele de comunicare tradiţionale se limitau să îi descrie doar în privinţa aspectului lor exterior: aveau părul lung, purtau haine colorate, nu făceau baie (o minciună, dar tinerii respectivi nu citeau ziarele, iar maturii erau gata să creadă orice ştire i-ar fi putut jigni pe aceia pe care ei îi considerau „o ameninţare pentru societate şi bunele moravuri“) şi puneau în pericol o întreagă generaţie de tinere şi tineri studioşi, deoarece voiau să-şi trăiască vieţile dând exemple cu desăvârşire negative de libertinaj şi „amor liber“, cum se zicea pe atunci cu dispreţ. Ei bine, această mulţime de tineri din ce în ce mai numeroasă avea un alt fel de sistem de a-şi transmite ştirile, pe care nimeni, absolut nimeni nu-l putea detecta.
„Poşta invizibilă“ nu se ocupa cu anunţuri şi comentarii despre noul model de Volkswagen sau cu noile tipuri de detergent pudră, proaspăt lansat în toată lumea. Se rezuma la veşti despre următoarea rută importantă pe care aveau să o parcurgă acei tineri insolenţi, murdari, practicanţi ai „amorului liber“, îmbrăcaţi în haine pe care nici un om cu bun gust n-ar fi fost capabil să le poarte. Fetele – cu părul împletit, împodobit cu flori, şi fuste lungi, bluze colorate, fără sutiene, mărgele de toate culorile şi în toate formele; băieţii – cu părul şi barba netunse de luni de zile, cu blugii decoloraţi şi rupţi de-atâta purtat, pentru că blugii erau scumpi în orice parte a lumii – cu excepţia Statelor Unite, acolo ieşiseră din ghetourile muncitorilor din fabrici şi ajunseseră să fie purtaţi la cele mai mari concerte din San Francisco şi din împrejurimi.
„Poşta invizibilă“ exista datorită celor care se duceau mereu la acest fel de concerte, unde făceau schimb de păreri despre locurile în care ar putea să întâlnească pe alţii ca ei, despre cum să descopere lumea fără să fie nevoiţi să se urce într-un autocar turistic, în care un ghid descrie peisajul, în timp ce călătorii mai tineri se plictisesc, iar cei mai bătrâni dorm. Şi astfel, din gură în gură, toată lumea afla unde avea să fie următorul concert sau următoarea rută importantă de parcurs. Şi nimeni nu era constrâns financiar, pentru că autorul preferat al tuturor din acea comunitate nu era nici Platon, nici Aristotel, nici vreunul dintre puţinii ilustratori de benzi desenate care ajunseseră celebri. Marea carte, fără de care practic nu călătorea nimeni pe
marele continent, se numea Europe on 5 Dollars a Day de Arthur Frommer. Cu ajutorul ei, puteai să afli unde să găseşti un loc de dormit, ce să vezi, unde să mănânci şi care sunt punctele de întâlnire şi locurile în care poţi asculta muzică live, toate astea fără să cheltuieşti aproape nimic.
Singurul defect al ghidului lui Frommer, la vremea respectivă, a fost că se mărginea doar la Europa. Oare nu existau şi alte locuri interesante? Lumea n-ar fi vrut să meargă mai degrabă în India decât la Paris? Frommer avea să îndrepte greşeala câţiva ani mai târziu, dar până atunci, „Poşta invizibilă“ s-a ocupat să răspândească vestea despre o rută din America de Sud, spre Machu Picchu, fostul oraş pierdut, însă cu menţiunea să nu fie dată mai departe celor care nu cunoşteau cultura hippie, în caz contrar locul avea să fie rapid invadat de barbarii cu aparate de fotografiat şi explicaţii interminabile (care se uită imediat) despre o ceată de indieni care întemeiase un oraş atât de bine ascuns, încât nu putea fi descoperit decât de sus – lucru pe care ei îl credeau imposibil, fiindcă oamenii nu zboară.
Însă mai exista un bestseller foarte important, e drept, nu la fel de popular precum cel al lui Frommer; în schimb, acesta din urmă era consumat de oameni care trecuseră deja prin faza socialistă, marxistă, anarhistă – toate curmate de o profundă deziluzie faţă de sistemul inventat de cei care susţineau că „preluarea puterii de către muncitorii din întreaga lume e inevitabilă“. Sau că „religia este opiul popoarelor“, dovedind că autorul unei fraze atât de stupide nu ştia prea multe despre popoare şi cu atât mai puţin despre opiu. Fiindcă în credinţele acelor tineri prost
îmbrăcaţi, cu hainele lor neobişnuite, se aflau Dumnezeu, zei, zeiţe, îngeri şi câte şi mai câte. Singura proble mă era că această carte, numită Dimineaţa magicienilor, semnată de francezul Louis Pauwels şi de sovieticul Jacques Bergier – matematician, fost spion, cercetător neobosit al ocultismului – susţinea exact opusul faţă de manualele politice: lumea e alcătuită din lucruri extrem de interesante: există alchimişti, magi, catari, templieri – asemenea cuvinte însă nu au ajutat-o să fie un succes de librărie, căci, din cauza costului ei exorbitant, un exemplar ajungea să fie citit de cel puţin zece persoane. În sfârşit, Machu Picchu era menţionat în această carte, ca atare toată lumea voia să se ducă în Peru, iar acolo puteau fi întâlniţi tineri din lumea întreagă (mă rog, poate că din lumea întreagă e puţin exagerat, pentru că cei care trăiau în Uniunea Sovietică nu puteau să iasă din ţările lor chiar aşa uşor).
Dar, revenind la subiect: tineri din toate colţurile lumii, cel puţin cei care reuşeau să obţină un bun de o valoare inestimabilă numit „paşaport“, se întâlneau pe aşa-numitele „rute hippie“. Nimeni nu ştia exact ce înseamnă cuvân tul „hippie“, dar asta nu avea nici un fel de importanţă. Poate că sensul era de „mare trib fără conducător“ sau „derbedei inofensivi“, ori poate cel din descrierile enumerate la începutul acestui capitol.
Paşapoartele, acele carneţele puse la dispoziţie de guverne şi purtate într-o borsetă legată la brâu, împreună cu banii (mulţi sau puţin, atâţia câţi erau) aveau două moduri de utilizare. Primul, cunoscut de toată lumea, era la trecerea frontierei – atâta vreme cât poliţiştii nu se lăsau influenţaţi de ştirile din presă şi nu hotărau să te întoarcă din drum doar pentru că li se părea neobişnuit acel gen de haine, ori de pieptănături cu flori, de şiraguri de mărgele sau acel zâmbet de extaz continuu – o stare pusă de obicei, deşi pe nedrept, pe seama drogurilor diabolice, pe care presa spunea că tinerii le consumă în cantităţi din ce în ce mai mari.
Cea de-a doua funcţie a paşaportului era să-l scape pe purtătorul său din situaţii extreme – atunci când i se terminau toţi banii şi nu mai avea la cine să apeleze. Prin „Poşta invizibilă“ se furnizau întotdeauna informaţiile necesare despre locurile în care puteai să-l vinzi. Preţul varia în funcţie de ţară: un paşaport de Suedia, unde toţi sunt blonzi, înalţi şi cu ochi albaştri, nu valora foarte mult – din moment ce nu putea fi revândut decât celor blonzi, înalţi, cu ochi albaştri, şi deci nu se afla pe lista celor mai căutate. Dar un paşaport de Brazilia valora o avere pe piaţa neagră, fiind vorba de o ţară în care, pe lângă indivizi blonzi, înalţi şi cu ochi albaştri mai sunt şi negri înalţi sau scunzi cu ochi căprui, asiatici cu ochi oblici, mulatri, indieni, arabi, evrei, în sfârşit, un amestec uriaş de culturi care ajungea să transforme paşaportul brazilian într-unul dintre cele mai râvnite documente de pe planetă.
Odată vândut paşaportul, deţinătorul iniţial se ducea la consulatul ţării sale unde, prefăcându-se speriat şi deznădăjduit, spunea că fusese atacat şi jefuit de tot ce avea – rămăsese fără bani şi fără paşaport. Consulatele ţărilor mai bogate ofereau gratuit un paşaport şi un bilet de avion înapoi către ţara de origine, ceea ce se refuza imediat, sub pretextul că „Cineva îmi datorează o sumă mare de bani, mai întâi trebuie să-mi recuperez ce-i al meu“. Ţările sărace, supuse de obicei unor sisteme severe de guvernare, aflate în mâinile militarilor, porneau un adevărat interogatoriu pentru a verifica dacă solicitantul nu era pe lista „teroriştilor“ căutaţi pentru subversiune. Dacă se constata că tânărul (sau tânăra) avea dosarul curat, funcţionarii erau obligaţi, împotriva voinţei lor, să elibereze documentul. Nici măcar nu ofereau bilet de întoarcere, căci nu aveau nici un interes ca acele elemente declasate să se ducă înapoi şi să influenţeze o generaţie crescută cu frica lui Dumnezeu, în spiritul respectului pentru familie şi proprietate." (Copyright: Editura Humanitas)
Se încarcă comentariile...
