Un poker şi o minge de fotbal

Bunicul meu dinspre mamă a fost mare pokerist. Îşi ţinea cărţile de joc într-o mapă specială din piele, pe care o aşeza peste o Biblie cu coperţi tot din piele (de fapt, dintr-o imitaţie). Toată vara, se ocupa cu măsluitul.

Lua fiecare carte şi-i desena un semn pe spate. Toamna, bunicul aduna via şi umplea damigenele cu must roşu. Înainte de Crăciun, se înfiinţa popa de la Botoşani, nerăbdător, şi el, să înceapă joaca. Venea însă cu un pachet de cărţi nou nouţe, astfel că, înainte de-a începe, avea loc o ceartă în toată regula pe alegerea cărţilor. Participau, evident, şi alte persoane (toate trăiesc, aşa că nu voi vorbi despre ele). Se aşezau, în camera din fund, la o masă mică, rotundă. Mobilele şi oglinda erau acoperite cu cearşafuri albe. Pokerul era lung: începea în ajunul Crăciunului şi se termina după Anul Nou. Concentrarea, maximă: nu ieşeau cu orele din cameră, nu mîncau, iar când venea cineva în camera de zi, înjura furios, mai ales bunicul. Jucau pe bani, evident. În acest timp, damigenele de vin se goleau, una câte una. La bucătărie, femeile făceau mâncare şi râdeau foarte des, în hohote. Mătuşile mele, mai ales, aveau un râs molipsitor. Le durea în cur de bărbaţii lor.

*

Când m-am născut eu, taică-meu avea 23 de ani, era student şi vedetă locală de fotbal. Maică-mea, 21, era o fată drăguţă. Se poate anticipa cu uşurinţă: copilăria mea a fost plină de petreceri, acasă, la restaurantele din Suceava, la mare, la ski şi cam peste tot în ţară pe unde mergeam, de obicei în grupuri de prieteni. Acesta e motivul pentru care, în spatele anxietăţii pe care mi-au transmis-o mai târziu, divorţând, se află totdeauna fondul cald şi plăcut al tinereţii lor frumoase. Nopţile petrecute la ”Aracaşu” sau ”Bucovina” (restaurante celebre din Suceava), verile la Mamaia şi iernile la Vatra Dornei mi-au dat, de la început, sentimentul că viaţa e frumoasă şi uşoară. Acest sentiment s-a împlântat adânc în mine şi m-a scăpat de la multe complicaţii interioare, inclusiv de la acelea provocate, mai târziu, de chiar părinţii mei.

*

- Despre originea ierarhiei în chestiunile de gust. Tocmai am muşcat dintr-un ardei capia şi mi-am amintit că, în vremea copilăriei mele, nu se prea găseau. Ăsta e motivul pentru care credeam că sunt mult mai buni decât ceilalţi ardei, ceea ce papilele mele mai cred şi astăzi.

*

Fiind bun la fotbal, în copilărie am fost cruţat de toţi golanii din Suceava. Driblingurile mele, ca şi golurile din orice poziţie mi-au asigurat un fel de imunitate în faţa violenţei lor fizice, dar şi de limbaj. O singură dată unul dintre ei s-a revoltat. Schema mea favorită era să dau, cu călcâiul, mingea printre picioarele adversarului. Asta se numea ”craci cu călcâiul” şi era (este şi astăzi) una din cele mai umilitoare, dar şi mai eficiente scheme. Practic, dacă scăpai astfel de ultimul adversar, ajungeai singur în faţa porţii. Ceea ce am şi făcut. Tipul s-a întors şi, după ce am terminat faza, s-a îndreptat hotărât spre mine, m-a privit în ochi şi apoi mi-a ars o palmă de am văzut stele verzi. A fost, din partea lui, o ieşire urgentă şi necesară din joc, o dovadă de demnitate, nu atât faţă de mine, cât faţă de golanii din tribună, care erau pe jos de râs. La următoarea fază, i-am dat din nou ”craci”. A fost uluit, a fost dărâmat. Imediat după aceea a plecat acasă. 

*

Acum câţiva ani, fiind realizatorul unei emisiuni la Radio City FM (un radio de rock!), am făcut o emisiune cu Dorin Goian, fundaşul de bază al naţionalei de fotbal. Partea cea mai interesantă n-a fost interviul în sine, ci faptul că ne-am revăzut după foarte mulţi ani, mai mult ca sigur după ultimul meci pe care l-am jucat împreună pe terenul Şcolii Generale nr.3 din Suceava. Pe atunci, îl băteam în orice situaţie. Dacă venea cu băieţii lui din faţa blocului, n-avea nicio şansă cu băieţii din faţa blocului meu. Dacă venea cu echipa de juniori a lui Papuc, pierdea previzibil în faţa echipei de juniori a lui Băltăţeanu, în care jucam eu. Şi totuşi Goian era bun şi toţi ne dădeam seama încă de pe-atunci că el va ajunge fotbalist. Cât despre mine...

*

Coşmar recurent: Joc fotbal, dar nu pot stăpâni mingea, nu pot dribla, aproape că nu pot alerga şi nu văd unde e poarta. Într-una din nopţile trecute, am făcut un efort imens pentru a trage un şut. Reuşisem, numai că piciorul meu s-a dus direct în perete. M-am trezit cu o durere groaznică.