Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Vârcolacul

1
4 Feb 2020 18:36:31
Doina Ruşti

Astăzi am să vă povestesc tot ceva de prin cărţile de folclor, însă nu un basm, ci o întâmplare reală. Liuba, învăţătoare din părţile Severinului, îi scrie lui  Hasdeu despre vecinul ei şi despre o toamnă înfricoşătoare, a anului 1883. V-o imaginaţi?

O femeie tânără, deschizând uşa şcolii din satul Maidan (astăzi, Brădişoru de Jos), potrivindu-şi pălăria, intimidată de privirile elevilor ei, dar străduindu-se să pară severă… Această învăţătoare tânără (mă abţin să spun tânăra mea institutoare de agat, deşi sunt sigură că toţi o aveţi în minte) era vecină cu George.

Învăţătoarea n-are o părere prea bună despre el. Din scrisoare, înţelegem repede că bărbatul face imprudenţa să-i povestească Liubei despre strania lui întâlnire cu un vârcolac.

Este toamnă, una dintre acele toamne în care lumea se umple de culori, iar într-o seară, chiar înainte de-a cădea întunericul, în gospodăria lui George intră o fiinţă nepământească, o umbră, o boare de foc. Totuşi pentru o infimă unitate de timp, îi vede faţa adevărată, îi simte tristeţile.

Vizita este scurtă, iar în urma ei rămân câteva oi moarte şi-o noapte sumbră, fără lumină de lună.

Întâmplarea îl îndârjeşte, iar George pune mâna pe puşcă şi mai multe seri stă la pândă, nu înainte de a-şi avertiza vecina să nu iasă din casă.

Lucrurile se repetă: umbra trece cu o viteză exagerată, iar puşca nu face faţă. Desigur, Liuba zâmbeşte la geam, pregătindu-se să-i scrie lui Haşdeu, care-o rugase să completeze vestitele lui chestionare.

Povestea lui George n-ar fi ajuns în cărţile de folclor, dacă n-ar fi fost şi întâlnirea din zăvoi, un fel de punct culminant în viaţa lui de povestitor.

După mai multe nopţi de pândă şi agitaţie, pe când noiembrie se pregătea să înceapă, George s-a întâlnit faţă-n faţă cu vârcolacul. Cum era lună plină, l-a văzut bine, iar descrierea este amănunţită. Acest pricolici, care pusese botul la oile bietului George, arăta ca un câine de vânătoare.

Un tablou al lui Daniel Rosenthal, de la jumătatea secolului, ne înfăţişează această rasă, numită copoi românesc. Din literatură ştim că e un ogar, ca toţi ceilalţi, cu botul subţire, şi nişte ochi pe care-i iubeşti la prima vedere. În tabloul postat (luat de pe Wikipedia), îl puteţi vedea pe copoiul lui Nicolae Golescu (paşoptistul), privindu-şi stăpânul cu o cuminţenie bine jucată, uneori numită devotament.

Ei, bine, cu un câine de genul ăsta s-a întâlnit George, într-o pădurice din marginea satului. În ciuda înfăţişării canine, l-a recunoscut fără dificultate, aşa cum îi mărturiseşte învăţătoarei ceva mai târziu. Avea aceleaşi mişcări, aceiaşi ochi şi mai ales acelaşi mod de a-şi drege glasul, tuşind arogant. Cu toate că n-a scos nicio vorbă, se vedea bine după cum se uita, că nu dă doi bani pe George sau pe oile lui.

Păstrându-şi sângele rece, bărbatul a apăsat pe trăgaci, fără să-şi ia ochii de la vârcolacul-ogar. După aprecierile lui de după aceea, l-a lovit între ochi.

Blana dihaniei strălucea sub risipirile lunii, iar din pădure se auzea cucuveaua. O secundă, iar în următoarea nu mai rămăsese nici amintirea vreunui cadavru. Totul se spulberase cum se întâmplă în vise.

George a alergat acasă şi i-a povestit învăţătoarei toată această întâmplare, care lui i se părea logică: vârcolacul îl păcălise, îşi bătuse joc de el, prefăcându-se mort, dar cu prima ocazie o luase la fugă, cu acea viteză dementă, pe care o ating numai vârcolacii.

Prin urmare, Liuba a notat întâmplarea menţionând două lucruri. Mai întâi spune că, deşi s-a străduit mult, n-a putut să scoată din capul lui George nişte superstiţii atât de puternice. Apoi, notează, la finalul scrisorii, că în toamna cu pricina au murit mai bine de 50 de oi din gospodăria ciudatului ei vecin.

PS. Trebuie să vă spun că primele culegeri de folclor s-au făcut greu, prin a doua parte a secolului al 19-lea. Folcloriştii trimiteau nişte chestionare unor învăţători, iar aceştia băteau din poartă în poartă, repetând întrebările, care erau punctuale: ce ştiţi despre vrăjitoare? ce basme cu strigoi aţi auzit? care este legenda ştirului? Şi aşa mai departe.  Iar sătenii - de, ca orice om, se lăsau duşi de val, mai ales când vedeau în poartă o domnişorică de la oraş, cu pălărie de catifea.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Adrian Foangǎ
5.02.2020, 00:36:55

Despre varcolac se stie in popor ca umbla cu catelul pamantului, alta lighioana necurata. Astia se inhaiteaza la rele, mai ales la vremuri de restriste pentru om, cand le creste lor puterea.

Modifică Setările