„Viaţa lui G.“, romanul lui Mihai&Gabriel Vacariu inspirat de opera lui Dostoievski

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Coperta cărţii Viaţa lui G.
Coperta cărţii Viaţa lui G.

"Viaţa lui G.", publicat de editura Litera, este debutul în proză al lui Mihai & Gabriel Vacariu, o carte în care elementele autobiografice şi ficţiunea îşi dau mâna pentru a-l crea pe G., un personaj cu chipuri suprapuse, ce nu reuşeşte să îşi găsească locul în lume. Opera lui Dostoievski a fost sursa de inspiraţie pentru acest demers al fraţilor Mihai&Gabriel Vacariu.

"Romanul Viaţa lui G. are la bază o întâmplare reală: doi fraţi gemeni studiază la Oxford, iar unul dintre ei cade de la etajul doi, se loveşte la cap şi stă în comă pentru câteva săptămâni. Reuşeşte în mod miraculos să supravieţuiască, urmează o perioadă de recuperare, dar şi o schimbarea majoră a viziunii despre viaţă a celor două personaje, a modului în care consideră că trebuie să îşi trăiască viaţa. Este vorba de ,,viaţa vie”, concept postulat de către F. M. Dostoievski, spre care tindem, cred, cu toţii, spre acea viaţă la finalul căreia să nu avem regrete. Despre asta este vorba în carte: un mod de viaţă al domnului G., un personaj cu multiple faţete, care încearcă unificarea experienţelor, a trăilor mai multor personaje din roman, tocmai pentru a atinge această viaţa vie”, spune unul dintre autori, Mihai Vacariu.

Oxford, sfârşitul secolului XX: doi fraţi, gemeni, veniţi din România, bursieri la Filosofie. Unul dintre ei are un accident, cade în cap, medicii nu-i dau şanse la viaţă, dar îşi revine miraculos. Întors în România, trece prin tot felul de crize, are două căsătorii ratate, îşi revizitează întreaga viaţă, caută să-şi înţeleagă viaţa sexuală, începută într-un canal lângă Gara de Nord, hrăneşte porumbei şi câini de pripas, crede că teoriile lui filosofice sunt plagiate de oameni din toată lumea, plânge când descoperă o vulpe rănită pe marginea drumului şi se revoltă când îl vede pe fostul preşedinte Ion Iliescu la o susţinere de doctorat.

fratii Vacariu

Celălalt frate este „povestaşul“, care citeşte mereu din Dostoievski. De fapt, Dostoievski este însoţitorul şi mentorul lor, cel care face conexiunea magică între cei doi fraţi, cel care îi reuneşte şi îi separă, continuu, până când povestea curge spre un azil de bătrâni. Sunt ambii fraţi acolo, e numai unul sau e doar o iluzie, un fâlfâit de pasăre pe care unul o vede, iar celălalt o ignoră?

Mihai & Gabriel Vacariu (foto) sunt absolvenţi ai Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Au fost bursieri la diverse universităţi din întreaga lume: Oxford, Sorbona, Sydney, New York, Viena,

Adelaide, Budapesta, Saint Louis, Sofia. Gabriel Vacariu, conferenţiar la Facultatea de Filosofie a
Universităţii din Bucureşti, are un doctorat obţinut la UNSW (Sydney), a publicat numeroase articole şi cărţi în filosofia minţii şi a ştiinţelor cogniţiei, filosofia fizicii şi ontologie, printer care Epistemologically Different Worlds (2008), Illusions of Human Thinking (Springer, 2016), The Metaphysics of EDWs (2019).
Mihai Vacariu a obţinut doctoratul cu o teză despre Dostoievski şi este autorul cărţii Îndrăgostit de Tarkovski (2013).

FRAGMENT

"Apoi a venit ziua aceea…

Nu ai cum să îţi dai seama ce a fost acolo, nu ai cum! Auzi tu?... NU ai cum!:.. Povestea ta cu prostituata şi guzganul e o copilărie pe lângă ce a fost acolo!

Ascultă aici: a venit o asistentă şi a zis că unul din marii medici, dintre neurochirurgi, vrea să vorbească cu mine; se vedea că e o chestie serioasă; toată treaba părea prea oficială… o secundă mi-a trecut prin cap că vor să te deconecteze de la aparate; poate îi costa prea mult, dar am alungat imediat gândul…

Oricum îngrijorarea mea a sporit considerabil. A venit să ne vadă în cămăruţa noastră, adică în sala aia de aşteptare – pff, auzi, cămăruţa noastră!; păi dacă doar noi stăteam acolo, devenise a noastră, nu?

Un tip înalt, în costum de cea mai bună calitate şi foarte scump, aşa mi s-a părut, chiar dacă nu mă pricepeam deloc la chestiile astea, dar prea era la patru ace şi ce m-a frapat era că avea papion, unul grena sau roşu, nu mai ştiu, şi ochelari, deci era foarte distins, aşa ca un lord şi vorbea altfel, nu ştiu cum…

Parcă era din altă lume… Din filme, exact ca din filme; mi-a zis că are de discutat o problemă foarte serioasă cu mine, ca frate al tău şi după un scurt istoric al bolii, mi-a zis că ai ajuns la un moment critic şi mi-a prezentat alternativele: în esenţă, idea era că ori aşteptăm să vedem ce se întâmplă, şi poate scapi, dar mult mai probabil să mori, mai ales dacă ţinem cont că trend-ul e negativ şi că situaţia se înrăutăţeşte de la zi la zi.

De fapt, cam spre asta se mergea, şansele tale de supravieţuire erau tot mai mici şi ei ca medici, datoria lor în primul rând, să facă tot ce e posibil ca pacientul să nu moară, adică să te ţină în viaţă cu orice preţ, bla, bla şi că mai există o singură şansă să rămâi în viaţă: să te opereze şi să îţi scoată o bucată de creier!

Da, ai auzit bine: să îţi scoată o bucată de creier!! Să facă loc creierului, că era umflat...

Nu mai ştiu care a fost discursul lui, dar a zis parcă ceva de viaţă, la modul general, că ei trebuie să apere viaţa etc. etc.

Sincer, poate e doar în închipuirea mea tot argumentul ăsta, dar parcă a fost ceva acolo; nu puteau totuşi să vină să îmi spună aşa deodată – ar fi fost un şoc şi oricum a fost un şoc, şi mi-a zis că ei consideră că singura ta şansă pentru a trăi e să îţi scoată lobul temporal stâng – cred că a zis extragă, nu mai ştiu...

Îţi dai seama ce zguduit am fost!

Ştiam exact ce înseamnă asta – doar studiasem şi noi chestii din astea la facultate, şi culmea, chiar la ei, la Oxford, şi mi-a spus că au nevoie de acordul meu pentru operaţie, că operaţia nu implică nici măcar că vei rămâne în viaţă, fiind în sine de risc foarte mare, iar dacă supravieţuieşti, nimeni nu poate spune cum vei fi, ce va mai fi funcţional şi ce nu, ce capacităţi vor fi afectate şi care nu.

Era de aşteptat, de fapt era sigur, că nu vei mai fi acelaşi om şi că, foarte probabil, nu vei putea merge şi nici vorbi şi altele de genul ăsta; ştiam că lobul temporal stâng e responsabil de vorbire şi că dacă îl “extrag” aproape sigur nu vei mai putea vorbi, adică sigur, ce mai…

Nu era loc de amăgeală aici.

Atunci am înţeles fără echivoc că din momentul în care voi semna acea hârtie vei fi o legumă, efectiv o legumă, într-un scaun cu rotile, incapabil să vorbeşti şi foarte probabil incapabil să înţelegi ceva din jurul tău…

Ştiam asta, îmi era extrem de limpede, nu aveam nici un dubiu; poate doar un licăr de speranţă că nu va fi aşa, însă, acel licăr practic nu conta pentru mine, era nesemnificativ… nu mai eram în stare să raţionez; poate doar simţeam, dar şi de asta mă îndoiam, pentru că, nu-i aşa, în momente din astea, viaţa înlocuieşte judecata![1] Tot ceea ce doream în acel moment, era ca tu să trăieşti…" (Copyright Editura Litera)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite