VIDEO Scriitoarea Nora Iuga: „Când scrii poezie e ca şi când ai mânca din tine“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru „Artgothica”, Festivalul Internaţional de Poezie de la Sibiu,  Nora Iuga a prezidat jurizarea Premiilor Naţionale „Mircea Ivănescu”. De la accidentul de autocar din Muntenegru încoace, se teme să umble motorizată pe şosele, deci a venit de la Bucureşti cu trenul. Miercuri, 15 octombrie, la Librăria Bastilia, Nora Iuga îşi va lansa cel mai nou roman al său, „Harald şi luna verde”, apărut recent la Editura Polirom.

A participat la recitaluri, până târziu, în noapte. A citit din poezia proprie. I-a ascultat binevoitor-încordată pe toţi ceilalţi. A făcut observaţii. A lăudat. A dat sfaturi. A cântat. A stat la o bere. Crede că a fumat excesiv. A ţinut să nu piardă meciurile de fotbal ale Campionatului Mondial. A înmânat, cu solemnitate, trofee. A râs. A plâns. A dansat cu o gleznă luxată. S-a lăsat purtată oriunde era chemată. Din toate părţile, a primit cărţi cu dedicaţii sfioase. În ultima dimineaţă a Festivalului, până la prânz, a dat două interviuri. În loc de odihnă, a mai acordat unul. Pe acesta. Fiindcă îl promisese. Şi a uitat complet că CFR-ul merge după program. Noroc că scriitorul şi jurnalistul Silviu Guga, îngerul ei păzitor în această aventură, a smuls-o la timp din faţa reportofonului. Altfel aţi fi găsit-o şi acum tot la Sibiu, râzând, dansând, lăcrimând, fumând, recitând, purtând conversaţii înalte, fără să bage de seamă cu exactitate dacă se află la Kiev, la Milano, la Berlin, la Buenos Aries sau că timpul trece. Cei care au avut sau mai au treabă prin cultură s-au prins că e vorba despre o mare Doamnă a literaturii contemporane din România. Nora. Nora Iuga. 

Miercuri, 15 octombrie, la Librăria Bastilia, Nora Iuga îşi va lansa cel mai nou roman al său, „Harald şi luna verde”, apărut recent la Editura Polirom.
Gravitând în jurul imaginii obsedante a balonului verde de pe scena unui spectacol de balet, cartea Norei Iuga este un roman-puzzle format din amintiri, scrisori şi fragmente de jurnal. Împreună creează un roman captivant şi cutremurator ce se întinde de-a lungul unui veac, pendulând neîncetat între trei generaţii diferite. Bunicul, tatăl şi fiul, îndepărtaţi unul de celalalt, ajung mereu în puncte comune, iar vieţile le sunt legate pentru totdeauna. Cei trei sunt afectaţi de ororile ce au pătat întregul mapamond în secolul XX şi, deşi fiecare supravieţuieste în felul lui, niciunul dintre ei nu revine cu adevărat la vechea lui viaţă. De la lagărele naziste la gulagul sovietic, din epoca de aur în zilele noastre, în „Harald si luna verde” o multitudine de cioburi oglindesc faţa fascinantă şi în acelaşi timp hidoasă a lumii în care trăim.

 "Weekend Adevărul": Doamnă Nora Iuga, la o privire mai atentă, se poate constata că lucrurile acestei lumi sunt extrem de simple! Noi suntem cei care le complicăm inutil. Pe ritmurile drăceşti în care trăim, ce rost mai are poezia? Cui foloseşte ea?

Nora Iuga: Mă miră că tocmai tu, care eşti chiar prototipul poetului înnăscut, îţi pui întrebarea dacă scrierea poeziei foloseşte cuiva! Scrii pentru tine! Nu pentru că te face să gândeşti sau să trăieşti mai bine - nu cu poezia te descurci în viaţă! - ci fiindcă, în primul rând, poezia îţi aduce bucurie! Marele cadou pe care ni-l face nouă,  poeţilor, poezia este o bucurie cel puţin la fel de mare ca dragostea! Cu altceva nu o poţi compara! Pentru că Dumnezeu se află şi-L simţim cel mai intens exact în acestea două: în bucurie şi în iubire!  

 Eu cred că poezia îi ajută pe poeţi să se situeze într-un raport onest cu adevărul şi cu ei înşişi. Nu ştiu însă dacă azi ei mai sunt aşezaţi într-un loc anume: pentru societate ei nu prea mai există! Sunt văzuţi ca un fel de saltimbanci, dacă nu chiar ca nişte cazuri de patologie psihiatrică.  Stă în metabolismul organismului social să asimileze sau să respingă poeţii

Iartă-mă, dar, cu toate că eşti ditamai bărbatul, îmi pari puţin naiv când spui că poezia îi ajută pe poeţi să se situeze într-un raport onest cu adevărul! Nici în antichitatea greacă, nici în ultimii zeci de ani, poeţii nu au fost mereu foarte oneşti: poeţi de curte au existat întotdeauna, au fost apreciaţi şi le-a mers din plin, dar au scris poezie dintr-o totală lipsă de onestitate! Din păcate, chiar poezia, ca şi arta în general, intră conjunctural în slujba puterii. De altfel, ca tot ce există pe lumea asta. Poate doar poeţii rebeli sunt egali cu sine. Dar, culmea! şi aceştia se aşează, de fapt, în slujba forţei opuse puterii! Aşa încât, toţi suntem în slujba cuiva! Un poet să fie numai în slujba lui însuşi! Ce minunat! Asta ar trebui să fie definiţia poetului adevărat: omul care îşi este propriul lui slujbaş.

image

 „Cum să-ţi vinzi poezia, dacă-ţi dă atâta plăcere? Asta e prostituţie!”

 Cât de sărac şi cât de nefericit trebuie să fie un poet, ca să scrie bine?

Interesantă întrebare! Nu m-am gândit la asta niciodată! Dar probabil că am avut această convingere dintotdeauna: e foarte important ca poetul să fie sărac! Astăzi, lumea s-a schimbat total: poetul cere drepturi materiale, vrea să câştige ca oricare alt meseriaş. Adică începe să confunde poezia cu o profesie aducătoare de profit! Pe când mie mi se pare că tocmai asta îl distinge şi îi accentuează nobleţea spirituală: faptul că nu cere bani pentru ceea ce face! Poezia este un dar pe care îl primeşti, atunci când scrii…

       …nu pot să-l vinzi...

  …cum să-l vinzi?! Mai ales dacă-ţi dă atâta plăcere! Asta se numeşte prostituţie. Ce susţin eu aici, o poetă de 83 de ani, poate fi taxat de poeţii „recenţi” drept Alzheimer sau Demenţă senilă. Dar, privind la marii poeţi ai tuturor timpurilor, mă simt îndreptăţită să cred că sărăcia face casă bună cu poetul:  specimenul ăsta ciudat nu tânjeşte după bunuri lumeşti, preferă să le deguste în taină pe celelalte, cele ascunse în el. Când scrii poezie e ca şi când ai mânca din tine. Bunurile materiale ajută poezia, aşa cum ajută ingredientele o mâncare bună. Ele pot să-i confere expresiei poetice eventual o savoare, o picanterie în plus. Ca marelui Gatsby, un costum extravagant. Îi schimbă fizionomia. Călătoriile, aventurile, accesul la diversitate…poezia câştigă prin toate astea, fiindcă îşi adaugă noi trăsături, devine mai expresivă. Sigur, arta are nevoie de fard, dar cel mai ieftin fard e fardul de scenă! Când vrea prea mult să fie văzut, poetul începe să prefere suprafaţa şi atunci îşi dă jos misterul, pierde din abisalitate. Înţelegi? Sărăcia îi dă poeziei mai multă profunzime. Ca şi suferinţa.

Fiindcă nu numai de sărăcie are nevoie poetul, ci şi de suferinţă! Că tot poetul cântă plângând şi se văicăreşte continuu, asta e altceva, o chestie pe care nu o suport deloc! Poezia, totuşi, sărmana!, e a omului, iar omul nu e numai o victimă lovită mereu de suferinţă…Dacă o durere adevărată cere fie scoasă în evidenţă prin poezie, în egală măsură şi bucuria are acest drept: trebuie să fie fifty-fifty. Ce dacă ne aflăm încă în eonul neîndurării! Nu ştiu de ce poetul crede că suferinţa este o pedeapsă nemeritată şi bucuria ceva normal, pe care nu-l mai observi, ca aerul, ca apa. Asta mă enervează. Ne fură din viaţă…

Îmi place enorm în poezia ta partea aceea de frivolitate, de dans! Parcă ai fi Nietzche! Îţi dai seama? Nietzche, Dumnezeule!, care a suferit atâta cu trupul, un om îngrozitor de bolnav, adora dansul! Toată opera lui filosofică şi poetică e plină de dans! Dansul era pentru el un dumnezeu! După cum şi la tine apare mereu dansul! Asta m-a înnebunit în poezia ta!

Vă mulţumesc pentru aceaste aprecieri năucitoare! Doamnă Nora Iuga, cât de cult trebuie să fie un poet?

Azi, poetul trebuie să fie cult. El îşi trăieşte cărţile citite, cum îşi trăieşte întâmplările. Eu mă declar absolut împotriva unui trend care s-a împământenit în România de multă vreme şi care nu există în ţările occidentale cultivate: noi acuzăm şi criticăm foarte drastic referirile culturale în poezie şi spunem: „Aaa, nu,  ăsta e un discurs livresc!”. „Livresc”, un cuvânt care mă irită groaznic! E „livresc” dacă îndrăzneşti să dai în poezie un mic citat, care duce textul în altă zonă îmbogăţindu-l, că pui ghilimele sau că nu pui, dacă-l înglobezi într-un distih de-al tău sau dacă spui un nume. Lampedusa, de pildă, care are şi o sonoritate frumoasă şi pe care poţi să-l asociezi făcând un vers oniric. De genul: „ Lampedusa trăgea la trăsura mea fără roţi…”.

Ei bine, domnule, încep să fie indignaţi, să se supere, să te critice că eşti „livresc”! Mie mi se pare că tocmai cultura te ajută! Vreau să cred că, atunci când scrie, un poet îşi imaginează că poartă o conversaţie cu cititorul său, pe care-l ridică la propriul nivel, gândind că omul acela îl va şi înţelege. Dacă eu l-am citit pe Lampedusa, când scriu, nu mă gândesc că insul care mă citeşte nu l-o fi citit şi el pe Lampedusa. Şi atunci, fără să vreau - să zicem într-o poezie politică a mea despre o lume pe cale de dispariţie sau despre moartea unei pături sociale sau despre răsturnarea unui regim - folosesc numele Lampedusa, nu doar că-mi imaginez că cititorul va şti despre cine e vorba, dar eu folosesc numele acelei personalităţi ca pe un reper care să-l conducă şi mai direct într-acolo, în acel context, în acea atmosferă. Se leagă astfel nişte punţi între oamenii care au citit acelaşi lucru! Astfel, ei vor pricepe mai bine ceea ce le transmit. Aşadar, îmi ajunge un citat sau un nume!

Nu trebuie să-i explic cititorului pe o pagină întreagă ce am vrut să spun. Cel care a citit un scriitor sau o carte anume este aruncat din textul meu şi în atmosfera de sensibilitate a cărţii celuilalt: se alcătuieşte, de la sine, o plasă de elemente sensibile, care îmbogăţesc mesajul textului iniţial.  
Nora Iuga

„După moarte, s-ar putea să cutreierăm Cosmosul sub  forma unor energii nomade”

Creaţia poetică este un act cultural sau unul mistic?

Nora Iuga

E foarte greu de răspuns. Dacă socoteşti creaţia poetică a fi un act strict cultural, o goleşti mult de conţinutul ei spiritual şi devine formală. Ea este şi formativă, e adevărat. Dimensiunea formativă e foarte importantă pentru societate. Însă nu societatea ne dă nouă darul acesta! Instinctul artistic exista chiar în primul om, în Nealderthal, în Cro-magnon! În societăţile tribale din comuna primitivă, se consumau acele dansuri ritualice, care erau închinate unei forţe supreme. De unde le-au venit lor toate acestea? Putem noi afirma că era vorba despre nişte acte culturale? Erau ei convinşi că astfel ridică societatea, că schimbă omul, că-l fac mai bun sau mai inteligent? Şi-au pus ei vreodată asemenea probleme? Eu cred că nu, doar noi ni le punem astăzi. Instinctul artistic a fost dintotdeauna în noi, ca o manifestare a bucuriei de viaţă.

Eu îmi imaginez altfel dumnezeirea decât tine. Deşi sunt credincioasă, eu nu merg neapărat pe linia bisericii. Fiecare individ poate să creadă foarte puternic, dar fiecare îşi imaginează altfel acea alcătuire în care crede. Deşi n-o vezi, n-o poţi nega, fiindcă ea e pretutindeni, conduce totul. Depindem de ea de la naştere până la moarte şi după moarte. Fiindcă, ştia şi bietul Lavoisier ceva, „ totul se transformă”. Într-o altă formă de viaţă, bănuiesc.

 Asta îmi aduce aminte de o povestioară. Un tip se trezeşte din morţi. În oraş se face vâlvă mare, oamenii cer să-l vadă, să le vorbească, să se convingă de adevăr. Individul apare pe un balcon, în faţa unei pieţe pline ochi şi spune: „Vin de Dincolo, am trecut prin moarte, ştiu cu exactitate ce am văzut acolo. De aceea, vă pot spune cu mâna pe inimă şi vă rog să mă credeţi: Dumnezeu nu există! Pur şi simplu, nu există! Mi-a spus-o chiar EL!"

 Am aflat de la un fizician că Newton susţinea exact acelaşi lucru pe care îl susţin şi eu, fără să-l fi citit pe Newton. Anume că e vorba de un mecanism perfect care pune în mişcare Cosmosul şi toate fiinţele înglobate în acest angrenaj. Cred că nu doar oamenii, ci şi plantele, şi microorganismele, şi tot ce-i aparţine acestei lumi reprezintă un mic şurubel din fantasticul mecanism numit Dumnezeu. Asta nu înseamnă că-l golesc pe Dumnezeu de spiritualitate! Mecanismul acesta este Spirit şi Materie îngemănate total şi identic în fiecare din noi. Dar mi se pare că atingem probleme înalte cu o penibilă naivitate. Probabil că şi primitivul îşi punea întrebările astea. Eu chiar cred că purtăm întreg Cosmosul în noi, că am fost creaţi şi am venit pe Pământ pentru a cunoaşte tot ce e dedesubtul şi deasupra noastră şi că suntem făcuţi pentru o imensă călătorie.

Ducem în alcătuirea noastră toate traseele unei nesfârşite peregrinări pe toate planetele şi stelele care compun Universul. Şi, după ce murim, particule din noi s-ar putea să ajungă să cutreiere Cosmosul sub forma unor energii nomade…Ce altceva e pulberea stelară?

Nichita Stănescu dădea următoarea definiţie pentru revelaţia poetică: „Conectarea instantanee şi simultană cu toate punctele din Univers”.

 Nichita era marele campion în explicarea acestor lucruri. El le avea în sine şi, fără îndoială, le simţea profund. Poţi să fii de acord cu poezia lui sau nu, poţi să-l consideri un poet genial sau nu, însă eu sunt absolut convinsă că el cunoştea limba stelelor. Nu-i zic înţelepciune, ci cunoaştere! El avea puterea de a-şi clarifica ceea ce nu se vede! Ceea ce nu vedem, vrem să ştim că există! Şi cine ne-a dat nouă gândul că există, dacă noi nu am văzut acele lucruri? Însuşi trupul ăsta pe care ni-l iubim atât şi care merită să fie iubit este construit exact după Cosmos! Noi am făcut un fel de filosofie chiar şi în timpul comunismului, la cursurile de socialism ştiinţific. Culmea!, de acolo am învăţat foarte multe lucruri adevărate şi foarte importante. Fiindcă am avut un profesor de filosofie nemaipomenit: pe Henri Wald. El ne-a învăţat aceste chestiuni. Apoi, fetiţă fiind, am învăţat din propria mea experienţă că toate invenţiile omului în domeniul tehnicii, toate aparatele utile, de necesitate zilnică, sunt construite după caracteristicile fizice ale omului sau ale naturii înconjurătoare. De pildă, avionul e făcut după modelul păsării, submarinul-după forma peştelui, picăturile care curg din pipetă sunt ca lacrimile sau ca stropii de ploaie. Şi chiar lucruri mai hazoase: când eram copil, de pildă, în bucătărie aveam la o chiuvetă, una mititică, o cişmea în formă de puţişoară de copil.

E limpede că noi reproducem, până şi în tehnica lucrurilor uzuale, modelele corpului nostru sau pe cele ale lucrurilor din jur, care nu au fost făcute de om, ci aparţin naturii, Universului. Toate acestea m-au făcut să am convingerea că nu am fi putut evolua decât imitând şi reproducând Universul din jurul nostru şi din noi! Noi suntem dependenţi de ceva ce pre-există!
image

 „De ce n-aş fi egală cu Sofocle sau cu Euripide?”

 Acum câteva luni, la o festivitate editorială, prietenul nostru George G. Asztalos a lansat un îndemn: ” Haideţi să mai scriem şi pentru oameni!”. Adică mai cald, cu vorbe obişnuite, mai pe înţeles, discursul poeţilor să se îndrepte către putinţa cititorilor de a pricepe poezia. Şi eu l-am întrebat: ”George, cum să scrii pentru un public de moment? Dacă organul său de recepţie şi de înţelegere a poeziei este eronat, ce te faci? Poate că e un gust care ţine doi-trei ani, poate e doar o fiţă, o modă!”. George a stat puţin în Bucureşti, dilema a rămas nerezolvată. Doamnă Nora, cum trebuie să scrie poetul? Testând gustul public şi mulându-se pe el? Sau să scrie pentru el, asumându-şi riscul de a nu fi înţeles? Iar dacă publicul prezentului îl acceptă bine, dacă nu, nu! Se va vedea dacă e asimilat peste zece, peste cincizeci de ani.

  Sunt întru totul de acord cu tine. Dar credulilor li se trag cacialmale. După ce Axa a fost învinsă de Armata roşie şi ruşii au intrat peste noi, s-a introdus proletcultismul şi realismul socialist. Iar noi, cei de bună credinţă, am fost foarte impresionaţi de faptul că ei susţineau arta pentru popor, zicând că doar prin frumos oamenii se ridică sufleteşte, devin mai buni şi mai generoşi în momentul când le dăruieşti o operă pe care ei o înţeleg. Iar chestia asta a prins foarte tare! Chiar şi la artiştii mai rafinaţi. Fiindcă toţi împărtăşim ideea că unui artist adevărat trebuie să-i pese de semenul lui şi să-l iubească. Dar asta nu se programează! Pentru nimic în lume! Noi oricum suntem asemănători! Ca om, prin constituţia mea, prin simţurile mele, prin sentimentele mele, prin puterea mea de pricepere mai mare sau mai mică, oare nu pot fi egală cu Sofocle sau cu Euripide? Poate că insul care se situează mai jos decât mine nu mă înţelege pe cale raţională sau culturală. Dar este imposibil să nu mă simtă pe cale emoţională, dacă nu este cu mintea complet dusă sau dacă nu e un monstru! Cred că până şi animalele simt! Se spune că vacile dau lapte mai mult şi mai bun da

că le pui să asculte muzică. Şi atunci, mi se pare că scriitorii nu au altă posibilitate decât să se spună pe ei înşişi. Eu nu pot să fiu un scriitor adevărat decât dacă spun ce gândesc şi cum gândesc! Gândesc mai elevat sau mai mundan, dar gândesc prin fiinţa şi prin simţurile mele, prin trupul ăsta trecător! În zona artei, simţurile şi instinctele ne dăruiesc mult mai mult decât raţiunea!

O creaţie artistică este o propunere către receptorul şi consumatorul de spirit. Dacă o acceptă, în sufletul lui apar concomitent două procese: re-creaţia şi re-crearea. Prima-devine spaţiu al destinderii, al odihnei, al stării de bucurie şi de bine, cea de-a doua - re-construcţie instinctivă şi individuală a operei cu pricina de către personalitatea care o degustă. Asta cred eu că înseamnă arta.

Observaţia ta e absolut exactă. Sigur că da! Noi nu suntem identici. Şi fiecare individ care-ţi citeşte poezia o simte şi o interpretează după cum e plămădit el! Se naşte atunci o altă formă a mesajului trimis: cea simţită şi gândită în felul convenabil lui. Iar mesajul se îmbogăţeşte şi mai mult, prin adăugire!

image

Putem spune că, aparent, poetul scrie un poem, dar, de fapt, acel text se multiplică, în funcţie de câţi îl citesc!

Păi, aşa se naşte cultura!!! Dintr-o dată, mai mulţi indivizi, întreaga societate sau chiar lumea toată contribuie, la rândul ei, la creaţia artistică! Asta este demonstrată cel mai bine de arta populară, de creaţia orală, unde mereu se mai adaugă câte ceva, la nesfârşit. Tu crezi că Homer citit azi mai e Homerul Eladei sale?

„Să devenim poeţi, asta nu ne poate învăţa nimeni!”

Pe manuscrisul cărţii mele celei mai recente, ”Nimeni, nimic, niciodată”, mi-aţi făcut nişte observaţii care au devenit una dintre cele mai minunate lecţii de poezie pe care le-am primit în viaţa mea! Credeţi că poezia poate fi predată de la catedră?

Categoric nu!

Am citit de curând o carte foarte bună a lui Andrei Codrescu, care se numeşte chiar ”Lecţia de poezie”. Aşa am aflat cu surprindere că dânsul ţine, de multă vreme, cursuri de poezie la o universitate americană. Şi m-am întrebat: într-un amfiteatru, poţi să fabrici poeţi pe bandă rulantă sau poţi doar să-ţi educi auditoriul, spre a-i deştepta şi a-i rafina apetitul pentru poezie?

Şi eu mi-am pus această întrebare! Moda asta prinde tot mai mult teren în Occident, pe la toate universităţile există asemenea seminarii. Şi Herta Müller, premianta Nobel, a ţinut ani în şir asemenea lecţii de „creative writing”. Nu, nu cred că poezia se poate învăţa, predată de la catedră! De acolo, poţi învăţa să te exprimi frumos, dar nu să devii poet!  Dar oare nu cumva aceste cursuri pot să fie extraordinar de utile mai degrabă pentru a forma cititori de poezie? Aşa cum am spus la începutul discuţiei noastre, sunt absolut convinsă că te naşti ori nu te naşti poet. Dacă avem sensibilitate şi emoţie, poezia ar putea să ne placă şi o putem  mai mult sau mai puţin înţelege. Dar să devenim noi înşine poeţi, asta nu ne poate învăţa nimeni.

Sau, în cel mai bun caz, lecţia de poezie poate fi o însoţire între un maestru şi discipolul său.

 Mi-e foarte greu să-ţi răspund. Chiar şi în relaţia asta, eu refuz să cred că un maestru e investit cu harul de a face din discipolul lui un poet, dacă acesta din urmă nu ar avea încă de la început darul transcendenţei în el. Sunt lucruri pe care ţi le explici mai greu. Însă, eu ştiu?, e posibil ca oamenii de ştiinţă să fi ajuns acum la nişte rezultate spectaculoase, la care eu nu am acces.

image

 „Ceea ce ne ajută să avansăm este transformarea în formă

Pe vremea mea, se scria multă poezie, se trăia în boemă. Generaţia mea a ştiut la ce să se raporteze, a avut modele. Aţi constatat şi dumneavoastră că din urmă vine o cohortă de tineri poeţi, cu vârste de 16, 17, 19 ani, extrem de buni! De unde şi de ce mai scriu azi copiii? Ce-i determină să facă asta, când modelele lor, în măsura în care le au, sunt foarte, foarte îndepărtate? Să  fie vorba de o predispoziţie naturală?

Iată că ne întoarcem iar la începutul conversaţiei noastre…Ciprian, asta nu se termină niciodată! Pe măsură ce înaintez în vârstă, constat că, uluitor de repede, se schimbă o mulţime de lucruri. Însă, de secole, a existat o departajare foarte precisă, între clasic şi modern, între idealism şi realism. Încă din clasa a şasea de liceu, noi ne diferenţiam şi ne separam: unii alegeau umanioarele, alţii-partea de real. Deşi nu am fost un copil tâmpit, ci unul ager la minte, nu am putut niciodată să fac faţă ştiinţelor reale. Păi, de ce nu am putut să mă descurc în fizică, chimie şi, mai ales, în matematică şi de ce eram eu tot timpul cea mai bună din clasă la literatură ? Aici este vorba de un dat, sădit în noi de la naştere şi transmis din generaţie în generaţie. La fel se poate explica de ce unora din cine ştie ce cătun sau din ce ţară înapoiată, ruptă de lume, sau păstorilor, în transhumanţă pe vârful muntelui, privind cerul înstelat, le trece prin cap un vers nemaipomenit, genial, iar ei nu-şi dau seama! Şi asta se întâmplă fără cultură, fără modele, fără maeştri! Dar, fiindcă nu suntem primitivi, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Nu mai putem rămâne la stadiul în care să credem, cum spunea Walther von der Vogelweide în Evul Mediu, că poetul cântă ca pasărea cerului! Lucrurile se schimbă. Tânăra generaţie începe să scrie cu totul altfel. Există ceva din afara noastră care ne impulsionează şi care ne face să ne schimbăm.  Dar nu avem cum să schimbăm impulsul iniţial: acela va rămâne acelaşi, din fericire! Însă trebuie să evoluăm, pentru că legea Universului este dialectica, mişcarea înainte! Omenirea trebuie să progreseze, deşi progresul e însoţit şi de regresul care are rostul să asigure contra-balansul, echilibrul: nu întotdeauna regresul e în spate şi progresul-în faţă! Uită-te la societatea de azi! Pe noi, scriitorii, ceea ce ne ajută să avansăm este transformarea în formă.

Pentru artă, transformarea în formă este extraordinar de importantă! Dar nu  profesorii de poezie ajută nimfa să devină fluture. Ne transformăm în formă citind, citind şi citind mereu ceea ce se scrie nu doar aici, ci şi pe alte meleaguri. Ceea ce ne marchează teribil este timpul şi spaţiul în care trăim, marile noastre dimensiuni.

Fiindcă locul, ceea ce vezi în jurul tău, ceea ce respiri, ceea ce mănânci, ceea ce auzi te influenţează şi te face să scrii mai altfel decât acela care se află la mii şi mii de kilometri depărtare de tine şi pentru care altă culoare are cerul, altă culoare-iarba, altfel sunt trilurile păsărilor şi probabil că şi mamele îngână alte cântece de leagăn pentru pruncii lor. Acestea sunt lucruri extrem de importante: ce poveşti asculţi înainte de culcare, cum sună glasul mamei care-ţi murmură un cântec de leagăn, cum sună acel cântec în limba aia…Există diferenţe foarte mari de sensibilitate, dar care sunt grefate pe acelaşi flux, pentru că, oameni fiind, avem emoţii similare. Dar, în formă, acestea nu au acelaşi tip de „îmbrăcăminte”: aceasta este oferită, cum spuneam, de specificitatea elementelor de limbă, de loc, de familie, de timp, de obiceiuri etc.

Deci e foarte bine să cunoaştem, deşi nu putem cuprinde totul de pe lumea asta într-o viaţă de om. De aceea, trebuie să citim. Dar, dacă un poet are ceva de învăţat, dacă poate şi vrea să se transforme în formă - pentru că nu avansăm decât schimbându-ne din când în când -,  atunci trebuie să citească mult. Cred că cititul este adevăratul dascăl al poetului! Tu îţi alegi singur haina care ţi se potriveşte, ştii ce te face frumos, ce te avantajează, nu trebuie şi nu poate să aleagă profesorul pentru tine!
Nora Iuga

 „Isteria americanizării este masivă şi dăunătoare la culme!”

E bine că există poeţi destui în România, dar cititorii de poezie sunt din ce în ce mai rari. Dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine industria cărţii din Vest. La noi, editurile prind să dea din colţ în colţ,  când se pune problema să scoată cărţi de poezie, mai ales dacă este vorba de nişte debutanţi. Criticii încep să dispară, pot fi număraţi pe degete. Critici de întâmpinare, precum a fost Nicolae Manolescu, nu mai există! Şi, mai ales, într-un sfert de secol, nu am reuşit să punem pe picioare o meserie extrem de importantă: aceea de agent literar. În România, abolut miraculos!, încă se scrie poezie, se publică puţin, se difuzează şi mai puţin şi se citeşte din ce în ce mai puţin. Occidentul deţine de mult altgoritmul câştigător, prin care, din poezie, câştigă toată lumea: şi autorul, şi editorul, şi difuzorul, şi publicul.  Aici nu merge. De ce?

 La noi în ţară, anomalia asta nu se manifestă numai în artă, în cultură şi în distribuţia poeziei, mai ales. Din păcate, noi rămânem în urmă, din ce în ce mai mult faţă de Vest. Iar asta se resimte şi în plan economic, şi în plan cultural. Spuneam cândva că noi suntem cu 50 de ani în urma Occidentului. Dar mi se pare că azi distanţa este mult mai mare. În ciuda acestei globalizări masive, acceptată de unii, refuzată de alţii, care are părţi bune şi părţi rele. Ea reprezintă totuşi un sprijin: faţă de vremea în care noi am trăit, tineretul are posibilitatea acum să cunoască mult mai mult şi mult mai bine ceea ce se întâmplă în lume. Tu eşti încă tânăr, mai ai posibilitatea asta. Eu am avut-o abia la 70 de ani, deci îţi dai seama că se poate spera! Există însă un risc foarte mare: suntem îngrozitor de mimetici! Dar aici eu nu-i pot judeca pe tineri! Tânărul este ca un burete. Fără să vrea,  absoarbe mult mai profund şi mult mai rapid informaţia de aiurea, dar nici nu se poate apăra de contaminările dăunătoare! Şi să nu ajungă, Dumnezeule mare!, la o dependenţă, cum e cea de droguri, care te face de nerecunoscut! Spre exemplu, iată, această dominaţie teribilă, detectabilă în toate ţările, a elementului anglo-saxon; inflaţia poeziei americane a devenit ameninţătoare. Isteria americanizării este masivă şi dăunătoare la culme! Sunt epoci de înflorire a poeziei şi a culturii în general şi epoci în care ele decad. Sigur că în vremuri de criză şi editurile suferă. Dar nu numai la noi, ci şi în Occident, deşi acolo au oameni competenţi, deşi au altă organizare, deşi au nişte redactori de carte uluitori! Acum câţiva ani, Herta Müller, care a luat Nobel-ul pentru literatură, îmi spunea cât de datori le sunt ei, scriitorii, redactorilor de carte! Aceştia observă când există într-un text „burţi”, repetiţii, lungimi păguboase şi le semnalează! Iar unul care ajunge premiant Nobel se supune acestor rigori şi le este recunoscător acestor redactori! De asemenea, editurile au colaboratori externi: aceştia sunt nişte scriitori importanţi, dotaţi cu senzori de apreciere a valorii fără cusur. Ei sunt primii cititori ai manuscriselor, care hotărăsc în ce autori merită să se investească încredere şi bani.

Lucrurile acestea sunt extrem de necesare! La noi, chestiunile acestea sunt haotice, iar cititorii de poezie, ai remarcat foarte bine, nu prea mai există! Şi cum nu există la noi, nu există nicăieri! Nimeni nu mai are nici timp şi nici chef să citească nimic! Cu atât mai puţin poezie! Ce să ne mai amăgim?, oamenii nu mai vor să citească, în general! În trecutul nu prea îndepărtat, la noi se făcea coadă la poezie. Eram o ţară care iubea poezia şi aveam cititori cu duiumul! Dar acum nu mai se citesc nici romane! Mai nou, la mare modă e proza scurtă.

Fiindcă se citeşte repede, în tren, în metrou. Evident, vorbim acum şi despre contextul marcat de lupta pentru tehnologizarea omenirii şi de goana după bani! Pentru că de aici vine totul: cum să-mi pierd eu vremea cu poezia? Mă culc şi visez cai verzi pe pereţi, dacă vreau poezie! Dar nu-mi pierd timpul cu prostii din astea! Şi atunci nici nu fac efortul necesar ca să ajung la miezul ascuns al poeziei, să-mi pun măcar întrebarea: ce-o fi vrând să spună insul ăsta? Sau doar fabulează, aşa, ca să se afle în treabă? Oamenii nu mai au timp de întrebările pe care poezia le propune! Poate că sunt o babă nostalgică, o babă comunistă, cum spune Dan Lungu, dar noi am avut o poezie extraordinară. Culmea, sub plină cenzură! Primii primenitori au fost poeţii anilor ’60, care au făcut întâia spărtură în zid, pentru reîntoarcerea la poezia adevărată după proletcultism. Dar, după aceea, s-a produs marea schimbare, odată cu apariţia curentului oniric: un mic grup de poeţi ai anilor ’68 a revoluţionat radical discursul poetic. Vocea lor nu mai avea nimic declamator, declarativ, explicativ, cum se mai întâmpla la şaizecişti. Poezia nu este o formă de exprimare a spiritului cu înţeles logic imediat! Oniricii transmiteau ceea ce se petrece înlăuntru nostru profund, fără să explice nimic, iar poezia era asimilată de cititorul sensibil nu prin raţiune, ci pe calea emoţiei, pe calea vibraţiei interioare, printr-un conglomerat de senzaţii cu mai multe dimensiuni şi cu mai multe direcţii. Căci, atunci când scrie, un om trăieşte infinite stări! Eu nu parcurg emoţional aceeaşi stare de la început şi până la sfârşit, ci fac salturi în gândirea şi în simţirea mea, când intru în ficţiune. Lasă-mă deci să pun toată incoerenţa asta pe hârtie şi apoi primeşte-o! Când vei citi, şi în tine se vor produce alte salturi, scurte electrocutări, la care, cu siguranţă, vei reacţiona. Asta mi se pare mie că e poezia! Trebuie ca tu să ai curiozitatea să înţelegi ce vrea să spună exaltatul ăla! Fiindcă acolo se spune ceva ascuns, ceva ce nu se vede! Poate că şi tu porţi în tine aşa ceva, dar nu ai răgazul necesar să-ţi conştientizezi starea, pentru că trebuie să pui la punct nu ştiu ce afaceri urgente şi să câştigi bani. Or,  poeţii aceştia despre care-ţi vorbesc sunt aproape uitaţi.

 Vă referiţi la generaţia din care faceţi parte dumneavoastră, alături  de Almosnino, Mugur, Mazilescu, Ursachi...

  Mă refer la poeţii care au apărut în acea perioadă, adică la sfârşitul anilor ’60 şi începutul deceniului al şaptelea, nu numai la grupul oniricilor.  De pildă: recent, s-a publicat în revista „Observator” un grupaj cu poeziile lor. Toţi au murit foarte tineri. M-am apucat să le răsfoiesc cărţile şi am dat peste nişte poeţi absolut formidabili! De pildă, Nicolae Ioana, a cărui carte o deschid aproape zilnic şi sunt uluită de cât de mare poet a fost! Nimeni nu-l ştie! Vasile Petre Fati e un poet aproape genial şi nimeni nu vorbeşte de el! Cine-şi mai aminteşte de Florica Mitroi? Cred că e cea mai mare poetă a noastră! Şi ea a murit tânără. Era considerată nebună, probabil chiar avea certificat medical, dar ce scrie ea este covârşitor! Nu se poate! Pe oamenii ăştia i-am îngropat fără să îi înţelegem, fără să vedem ce minuni au lăsat în urmă! Şi să nu-ţi închipui că, atunci, critica stătea indiferentă! Ai pomenit de Manolescu. Dar nu era doar el. Pot să enumăr aici câţiva care-l depăşeau cu mult! Un Lucian Raicu, cum nu vom mai avea niciodată! Un Balotă, strălucit analist! Sau excepţionalul Valeriu Cristea, cel care l-a crescut pe Daniel Cristea Enache! Mai mult, ei înşişi erau nişte mari poeţi! Le citeam cărţile de critică cu mai multă pasiune decât cel mai grozav volum de versuri sau roman. „Mais ou sont les neiges d’antan?”. Şi în străinătate, de când laptopul a mâncat cartea – evident, exagerez! – s-au produs schimbări, dar acolo se găsesc mereu forme noi care reaprind interesul pentru poezie. Cunosc bine viaţa artistică din străinătate, mai ales pe cea din ţările germanice, fiindcă am frecventat vreme de zece ani mediul literar din Occident, pentru că în Germania mi-au apărut patru cărţi, dintre care trei de poezie. Fără să mă laud, asta e o raritate, e incredibil. Poezie nu mai publică nici nemţii!

                   

image

„Sunt sigură că poezia n-o să dispară!”

    În Vest, se poate trăi din poezie?

-         O, Doamne!, nici vorbă! Dar ei reuşesc să trăiască din poezie altfel. Volumele care apar sunt plătite destul de puţin faţă de bogăţia şi de posibilităţile lor. În schimb, au alte avantaje! Spre exemplu, beneficiază de burse, pe bani foarte buni. Participă la multe festivaluri de poezie sau la turnee de lecturi personale prin diverse oraşe…

        …care sunt plătite!

Dumnezeule, dar cum sunt plătite! Noi nu suntem de-ai lor, dar acolo tot bine suntem plătiţi, comparativ cu banii pe care-i primim în ţară. Ca scriitor din Est, eu, de plidă, la o lectură de poezie care dura o oră, primeam în Germania 200-300 de euro. Tu-ţi dai seama? Evident că 200 de euro acolo nu era echivalent cu 200 de euro în România. Dar o lectură de poezie însemna spectacol, la care publicul plătea bilet de intrare! Nu exista bilet mai ieftin de 10 euro! Păi, atunci e cu totul altceva: publicul te respectă, iar poetul, e privit ca un actor, devine vedetă. El singur, în faţa unei săli pline –ochi, citindu-şi, interpretându-şi propriile creaţii. Fără elemente secundare de spectacol, care să susţină poezia şi să atragă altcumva simpatia spectatorilor: spectacolul era însuşi poetul! Dar poetul acela nu se prezintă ca ai noştri! El poate să danseze, să se mişte, să facă jonglerii! Adeseori, nebunii de americani făceau asta sau unii nemţi mai duşi cu pluta. Era captivant! Dar eu nu pledez neapărat pentru genul ăsta. Pe mine mă îngrijorează, pentru că textul se pierde, oamenii se uită ca la circ, le place când unul face nu ştiu ce scamatorii cu o gambetă. Herta Müller nu ar fi făcut în viaţa ei aşa ceva! Oscar Pastior mai obişnuia, dar nu în felul acesta! El era creator de limbă, făcea poezie experimentală şi propunea nişte volute lingvistice: îmbina silabe sau părţi de cuvinte din limbi diferite - slave, romanice! - construia nişte cuvinte noi, pe care, absolut incredibil, le pricepea toată lumea! Inventa un fel de Esperanto poetic. A fost considerat aproape un patriarh al poeziei germane. Experimentul lingvistic este necesar, el nu trădează poezia, e poezie adevărată, duce poezia înainte! Trebuie să ne transformăm în formă! Altfel încremenim într-adevăr în proiect, vorba lui Liiceanu. Acum, noi nu putem să mai scriem ”Mioriţa”, o capodoperă. Eu o citesc şi astăzi uimită de splendoarea acelei limbi, fiindcă totuşi evoluăm! Noile descoperiri, precum Internetul, ne schimbă radical gândirea. Eu nu pot să ajung la expresia poetică a tinerilor de azi cu aceeaşi emoţie, deşi am o structură modernă şi flexibilă. Mi-a dat Dumnezeu acest dar, însă nu pot să-mi schimb substanţa, înţelegi? Chiar sufăr din cauza asta! Dar aşa e făcută lumea! Sunt sigură că poezia n-o să dispară! Se vehiculează de multă vreme chestia asta! Aşa cum, încă de pe vremea când am terminat facultatea, se profeţea că „galaxia Guttenberg” este pe moarte, că va dispărea scrisul! Şi, o dată cu el, cartea! Iată că, după apariţia Internetului, în concurenţă cu acesta, editurile au început să aibă greutăţi tot mai mari. Toată lumea citeşte pe Internet.

 V-am cam obosit!

Nu m-ai obosit! Îmi place!

„De ce toată lumea se uită spre literatura din Vest şi nu spre cea din Asia?”

O altă „specie” pe cale de dispariţie: traducătorii! De ce nu se traduce poezia românească?

   Stai, dragul meu, că aici tu eşti într-o mică eroare! Poezia română se traduce bine şi foarte bine! În general, literatura română este tradusă bine, când translaţia e făcută de scriitori nativi în ţările respective. Pentru că importantă e limba în care traduci! Noi putem avea în România nişte excelenţi cunoscători de limbă germană, spaniolă sau italiană, dar limba aceea perfectă, curată, precisă pe care o cunoaşte un român este o limbă moartă, o limbă osificată! Fiindcă ea nu trăieşte în spaţiul acela viu! Limba germană, vorbită în Germania de nemţi, e altfel decât limba academică. Noi, în România, dacă vorbim o germană perfectă, e limba lui Thomas Mann, în cel mai bun caz! Iar dacă un Thomas Mann traduce la perfecţie o carte românească pentru Germania, ea nu este bună! Pentru că e o limbă veche, care nu mai spune nimic, nu mai trăieşte! În Germania, omul de pe stradă vorbeşte cu totul altfel! Revenind, observ în schimb că traducerile din limbile străine în România au căpătat amploare: librăriile sunt pline de literatură de peste hotare! Mă rog, este discutabil cât de bune sunt traducerile. În privinţa traducerii noastre în afară, mai poate fi semnalat un aspect: s-ar putea ca genul nostru de literatură să nu fie prea gustat la ei, pentru că desincronizarea culturală există clar şi este una de amploare. Atenţie: nu vreau să zic că literatura din Occident este mai bună decât literatura română! Îţi spun asta cu toată sinceritatea, nu din patriotism ! Dar gustul e cu totul altul!  Aici nu e vorba de valoare, ci de necunoaştere: pur şi simplu,  nu sunt obişnuiţi cu ceea ce le oferim noi. Cineva mi-a dat să gust ouă din China, din acelea pe jumătate îngropate în pământ. Mie mi s-au părut delicioase, dar unii se cutremură doar când aud, refuză ideea! Cam în felul ăsta stau lucrurile: nu le place! Nu le spune nimic! Punct! Mie mi se pare o crimă: de ce toată lumea se uită spre literatura Vestului, de ce cred toţi că acolo se află miracolul suprem? Dumnezeule, dar de ce să cultivăm în exces doar literatura angloamericană şi să nu aruncăm puţin un ochi şi către marea literatură asiatică? Păi, acolo sunt nişte comori de profunzime inimaginabile, acolo e miezul pământului!

Eu nu mai citesc decât literatură japoneză! Şi Japonia e o ţară ultracivilizată! Dar literatura japoneză este cu totul şi cu totul fantastică, situată la antipodul literaturii din Statele Unite! Sigur că unii dintre ei au început să scrie influenţaţi de literatura americană, dar nu aceia îmi plac mie! Mie îmi plac Mishima, Kawabata, Kobo Abe, cu „Femeia nisipurilor” sau cu „Chip străin”, cei mai vechi adică. Tu ştii unde e marea diferenţă dintre ei? Vesticii merg spre exterior, spre social, spre politic, spre tehnic, ei uită de subsolurile umane ale spiritului, ale sufletului, ale emoţiei! De asta am spus „miezul pământului”! Mă gândeam la miezul trupului şi spiritului nostru. Toată literatura japoneză mare este centrată pe individ.

Nu pe societate, nu pe politic! Dramele din „Jurnalul unui bătrân nebun”, a lui Junichiro Tanizaki, sunt sfâşietoare! În carte este vorba despre un bătrân, cvasi-paralizat, un bărbat care se îndreaptă spre 80 de ani. El se îndrăgosteşte deodată de nora lui, o femeie tânără şi foarte frumoasă, care are un amant. Şi, în colţul camerei unde el zace în pat, se află cabina de duş, cu un perete semitransparent, din spatele căruia se vede umbra trupului femeii, care se spală. Iar aceasta are un sadism crâncen şi dezvoltă o formă de perversitate foarte accentuată: ştie clar că bătrânul o doreşte, că îşi imaginează fel de fel de lucruri care-l sfâşie. Dar merge mai departe: îşi invită amantul şi face duş împreună cu el, sub privirile bătrânului. Câteodată, bătrânul se rostogoleşte ca o târâtoare, ca un vierme, când noră-sa e singură la duş, iar ea îi întinde talpa piciorului şi el îi suge degetele. Ţi-am dat doar un exemplu, cu amănunte cutremurătoare, fiindcă acestea sunt marile probleme ale fiinţei noastre de carne. Ecce homo! Asta este substanţa umană abisală, care ne conduce mai mult decât toate maşinăriile lumii!

image

„Păunescu a fost mai curajos decât unii care declară  că n-au făcut niciun compromis”

 Doamnă Nora, aici, la Festivalul „Artgotica”, de la Sibiu, în prima seară de recitaluri, aţi făcut o referire cu care m-aţi blocat de-a dreptul! Aţi vorbit elogios despre poetul Adrian Păunescu! Cu nici un chip, nu mă aşteptam ca tocmai dumneavoastră, care sunteţi locuitoarea unei alt fel de retorică poetică şi v-aţi situat mereu pe alte baricade culturale, să-l pomeniţi în felul acesta, după trei ani de când peste existenţa lui tumultoasă s-a aşezat un obroc de refuz şi de tăcere! Ca oricare dintre noi, şi Domnia Sa a avut păcate! Dar  de ce să plătească pentru ele poezia lui incontestabilă?

Ai pus punctul pe „i”! Haide să fim serioşi! Câţi dintre cei care se consideră acum intangibili şi de o verticalitate indestructibilă n-or fi avut şi nu au destule păcate?! Imediat după revoluţie, oamenii au vrut să-l linşeze, dar niciodată n-am văzut la lansarea vreunei cărţi de poezie asemenea fluvii de cititori în faţa librăriilor. Am avut ocazia să-l cunosc, când era aproape un copil, la cenaclul „1 Mai”, care îşi ţinea lucrările pe lângă Piaţa Romană. Acolo a cunoscut-o pe Constanţa Buzea şi tot acolo s-a născut marea lor iubire. El avea 17 ani, era un tânăr înalt, frumos, cu ochi albaştri, cu părul blonziu şi ondulat şi era marea vedetă! Pentru că, în mod clar, nu era un altul mai bun ca el! Trebuie să recunoaştem că, încă din adolescenţă, el a fost un poet adevărat. Nu i se pot trece cu vederea multele compromisuri, nu putem să ne facem că am uitat acele poezii omagiale, pentru care era răsplătit împărăteşte. Poate sunt naivă, dar cred că, de multe ori, aşa cum a şi declarat public, a făcut compromisuri, spre a-şi câştiga libertatea şi dreptul de a fi mult mai virulent critic la adresa acelor vremuri! Fiindcă, prin ceea ce a scris, el a fost mai curajos decât confraţii lui care declară azi că nu au făcut niciun compromis, niciodată! El a fost nevoit să plătească, pentru a-şi obţine libertatea despre care vorbeam.

Şi la Cenaclurile „Flacăra” coexistau două personalităţi în el. Aşa a fost el alcătuit! Sigur că am auzit despre unele prietenii de-ale lui cu secretarii de partid din diverse judeţe, de unde venea încărcat cu tot felul de bunătăţi, când noi muream de foame! Dar iată cât de poet era!  Într-o seară, în jur de ora 8, am plecat de la o şedinţă de cenaclu. În perioada aceea sumbră, încercam şi noi să ne trimitem marii poeţi prin ţară, ca să ţină lecturi de poezie. Păunescu trebuia să plece pe la miezul nopţii. I se dăduseră bani pentru deplasare - se deconta drumul - şi o sumă de bani pentru lectură. Cum spuneam, după cenaclul „1 Mai”, ne-am adunat vreo şapte prieteni, într-o crâşmă de pe lângă Gara de Nord. Că, pe vremea aia, nu ne duceam noi la Athenee Palace! Cum spunea bietul Dan Laurenţiu, ”La Athenee Palace / Unde mie nu-mi place!”

. Bineînţeles, am dat-o pe vodcă, era băutura noastră cea de toate zilele în vremea aceea. Şi, la un moment dat, începe Păunescu să recite! Dar nu poeme pe care le scrisese, ci ceea ce îi dicta atunci, pe loc, vocea inspiraţiei! A intrat în transă şi a început să ne spună un poem cum nu am mai auzit în viaţa mea! Absolut genial! Sunt un om foarte sincer, nu mi-e frică să rostesc nici lucruri inconvenabile, nici laude! Dar îţi jur că, de când sunt, nu am mai auzit niciodată un asemenea poem! Poate că o fi fost şi atmosfera, dar omul ăsta a fost în stare ca, două ceasuri în şir, să „vorbească-n poezii”!

Nu am mai pomenit aşa ceva, a fost complet neaşteptat! Era o chestie din altă lume! Salturi între onirism, suprarealism, expresionism, între toate curentele posibile! Zău, că i se dicta! I se dicta de undeva! A fost ceva fantastic, a fost un moment de miracol, cum nu am mai trăit! Şi, după ce poemul s-a sfârşit în eter, am cerut nota de plată. Era trecut deja de 11. El s-a uitat la ceas şi a exclamat: ”Vai de mine, am uitat, trebuie să mă duc la tren!”. Nu ne-a permis să plătim, a luat nota, s-a căutat în buzunar, a achitat consumaţia, a constatat că nu mai are niciun ban şi a zis : „Dă-o dracului de lectură!”. Vreau să-ţi spun că era atât de poet şi avea o atât de mare generozitate, că i s-a fâlfâit pur şi simplu, nu l-a interesat deloc dacă va avea sau nu probleme cu deplasarea aceea! El atunci a trăit total, fix cât ne-a spus nouă poemul! Ce-l mâna pe el să se ducă şi să citească unora nişte versuri, la Cucuieţii din Deal, unde erau numai copii şi pensionari aduşi cu arcanul la Căminul cultural, ca să asiste la lectură? O chestie pe care nu am s-o uit niciodată! Între altele, şi din cauza asta bag mâna în foc că a fost un poet pe care mai bine să-l hulim, decât să-l uităm! Pe de altă parte, o a doua faţă a omului! A fost parlamentar într-un parlament compromis. Or fi pe acolo unii deputaţi mai acătării: sunt destui intelectuali şi scriitori care ocupă scaunele degeaba. Dintre ei, nu am auzit pe nimeni să pledeze cum a făcut-o Păunescu, ca să obţină până la urmă acele indemnizaţii de merit, pe care le primesc astăzi aproximativ 100 de scriitori pensionari. Care, altfel, ar fi fost muritori de foame: pensile scriitorilor sunt mici sau deloc! Mulţi nu au avut serviciu la stat, deci ar fi rămas la ora actuală cu pensia de la Uniune, care presupun că e la limita existenţei. Or, Adrian Păunescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca noi să avem bani de medicamente sau de o consultaţie medicală la bătrâneţe! Nu putem să uităm asta, n-avem dreptul să uităm!

  Vorbeam cu dânsul despre Cenaclul „Flacăra” şi îl zgândăr: ”Maestre, e limpede că vă foloseaţi de Cenaclu, ca să manipulaţi mulţimile!”.  Şi-mi răspunde: ”Da, Ciprian! De obicei, manipularea se face în jos, dar nu uita că există şi manipulare în sus!”

Da, da, da! Sunt convinsă de asta! Este un răspuns inteligent!

 Timpul poeţilor

 O ultimă întrebare: ştiţi ce spunea Nichita, atunci când ciocnea paharul cu cineva? ”Hai noroc şi să trăim în timpul vieţii noastre, nu în timpul vieţii altora!”. Doamnă Nora, poeţii trăiesc în timpul vieţii lor?

 Poetul trăieşte întotdeauna în timpul vieţii lui, fiindcă el îşi face singur timpul când scrie. Singura problemă ar fi că, vorba lui Ioan Mureşan, „eternitatea nu prea mai are timp”!

Şi ce treabă am eu cu eternitatea?

NORA IUGA

• Poetă, romacieră şi traducătoare din limbile germană şi suedeză
• S-a născut în Bucureşti, la 4 ianuarie 1931
• Membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN-Club
• Între 1971 şi 1978 - interdicţie de publicare pentru Nora Iuga
• 13 volume i-au fost traduse şi publicate în străinătate
• Volumul de proză „Sexagenara şi tânărul” i-a apărut tradus în Germania, Italia, Spania, Franţa, Slovenia şi Bulgaria
• Dintre volumele de poezie, trei i-au fost publicate în Germania, unul în Franţa şi unul în Elveţia
• A tradus 35 de volume, între care „Pianista”, de Elfriede Jelinek (Ed. Polirom, 2004), „Toba de tinichea”, de Günter Grass (Ed. Univers, 1997) sau „Animalul inimii” (Ed. Univers 1977) şi „În coc locuieşte o damă” (Ed. Polirom, 2005), de Herta Müller. După ce au fost traduşi în limba română, cei trei au devenit laureaţi ai premiului Nobel.
• 1980: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de versuri „Opinii despre durere”
• 1994: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Săpunul lui Leopold Bloom”
• 1996: Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru volumul de poezie „Dactilografa de noapte”
• 1998: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru o traducerea romanului „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), de Günter Grass.
• 2000: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Sexagenara şi tânărul”

• În 2007, i-a fost înmânat  Premiul „Friedrich Gundolf”,  de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung. Distincţia i-a fost oferită într-un cadru festiv, la Castelul Wörlitz.
• În 2009, a obţinut diploma „Una dintre cele mai frumoase cărţi apărute în anul 2007 în Germania”, pentru antologia de poezie Gefährliche Launen („Capricii periculoase”), apărută la editura Klett-Cotta, în 2007. Traducerea în germană a antologiei îi aparţine lui Ernest Wichner, iar postfaţa este semnată de Mircea Cărtărescu.
• Între 15 mai 2009 - 15 mai 2010, Nora Iuga a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite