Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Vocea fermecată

0
12 Feb 2017 02:06:06
Ciprian Apetrei
Foto Ciprian Apetrei
Foto Ciprian Apetrei

A trecut mult timp de când nu îşi mai amintea nimic. De la ultimul pahar. Tăiase, scurt şi violent, legătura cu trecutul. Îşi făcuse curaj sa asculte o voce care îi vorbea demult.

Îşi privise îndelung paharul de vin. Roşu, aspru şi plin de tanin. Îi plăcea să mişte paharul, ţinându-l în lumina unei lumânări. În urmele lăsate de lichidul uleios şi-ar fi citit cu plăcere viitorul, aşa cum ghicesc vrăjitoarele în cafea. Dar nu în acea noapte.

Acum vedea în mişcarea vinului derularea vieţii sale. Nu în totalitatea sa, nu era pregătit să moară. Deloc. Doar regretele dansau în faţa sa, la braţ cu deciziile greşite pe care le luase vreodată.

Închise ochii, obosit cum nu fusese niciodată. Nu îl ajută la nimic, acum îi vedea în gând pe cei care dirijau dansul. Păpuşarii ironici, care râdeau la el. Persoanele în care crezuse, cărora li se dăruise, care îl folosiseră fără regret.

Atunci a auzit vocea, clară şi hotărâtă:

- Poţi termina acest dans. Trecutul este al tău, nu al lor. Ucide-l şi vei fi liber.

Privi paharul cu o hotărâre care îl sperie şi îl încurajă, în acelaşi timp. Îl duse la buze şi bău încet lichidul care avea, acum, un gust fierbinte şi acru. Îşi simţi gura arsă şi cleioasă. Puse paharul gol pe masă.

- Nu mai ai mult, îi spuse vocea. Până aici nu a fost greu.

- Mulţumesc. Ştiu ce urmează.

Strânse paharul în mână, cu forţa celui care îşi cunoaşte şi asumă condamnarea. Simţi cum se transformă în cioburi, care i se înfigeau în piele. Desfăcu palma şi le privi. Pline de sângele său, i se părură trepte spre un castel construit de un inorog. Le culese unul câte unul şi le sfărâmă între dinţi. Sticla pisată şi sângele se aşezară peste gustul de asfalt al vinului.

- Eşti aproape.

- Aşa este!

Mai avea în palmă un singur ciob. Cel mai mare. Sângele aproape uscat sclipea stins pe muchiile sale.

- Da, sunt gata. Aşteptăm mereu prea mult. Nu şi astăzi.

Scoase ciobul şi îl apropie de lumânare. Lumina nu avea unde să se reflecte.

- Poate că nu ne alegem întotdeauna mormântul, dar eu ştiu ce voi îngropa în el.

Închise ochii. Era gata. Ritualul îi apărea clar acum, vocile pe care le auzea demult se limpeziseră.

- La revedere este o expresie fără noimă. Nu există viitor pentru trecutul de care mă lepăd acum. Sfârşit! Târziu, dar meritat. Sfârşit!

Luă ciobul şi îl trecu peste cealaltă palmă, fără tăieturi.

- În sfârşit!

Îşi răzui pielea, încet şi fără să evite vreo bucată din corp. O mână, a doua, pieptul, picioarele, figura. Ciobul dezvelea tendoane, muşchi, oase. Aşa cum şerpii îşi leapădă pielea, el îşi năpârlea trecutul. O legătură de sânge cu el însuşi.

Renaştere.

Când termină, plin de sânge şi bucuros ca un demiurg în prima zi a Creaţiei, sfărâmă ciobul în palmă. Suflă pulberea fină peste corpul său:

- Acum te-ai ridicat. Cât timp nu vei uita asta, vei umbla liber şi toate vor fi ale tale. Tu eşti drapelul libertăţii tale.

Ne acceptăm cu greu vocile care ne ajută. Ne luptăm cu greu cu vocile care ne ţin prizonieri. Ne rostogolim poverile trecutului ca şi cum ar fi ale noastre.

Dar nu sunt.

Decât dacă le împrumutăm din viaţa noastră.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările