Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Volumul „În căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea“, distribuit luni, pe 9 martie, cu ziarul Adevărul

1
3 Mar 2015 14:33:14
Autor: Simona Chiţan
"In cautarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea" va fi distribuit luni cu ziarul Adevarul
"In cautarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea" va fi distribuit luni cu ziarul Adevarul

Volumul "In căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea”, de Guido Barella,  va fi distribuit, împreună cu ziarul Adevărul, luni, pe 9 martie. O carte care nu ne lasă să uităm istoria. Preţ special: ziar si carte 12, 99 lei.

Vineri, 6 martie, la Librăria Mihai Eminescu (Bulevardul Regina Elisabeta nr. 16), de la ora 14.00. va avea loc lansarea cărţii luo Guido Barella - "In căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea". Invitaţi la lansare vor fi Marius Oprea, Lucia Hossu-Longin, Emil Constantinescu. Luni, cartea va distribuită cu ziarul Adevarul, la preţul de 12.99 de lei (carte şi ziar).

"În căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea", de Guido Barella, va fi distribuit luni, pe 9 Martie, impreună cu ziarul "Adevarul", la preţul de 12.99 de lei (ziar şi carte). Volumul este publicat de Editura Corint.
 

„Marius Oprea este un arheolog unic în felul său. Disident al epocii Ceauşescu şi fondator al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, el «cerne» România în căutarea istoriei care nu se uită, dar care, de decenii, este trecută sub tăcere, a martorilor care astăzi sunt din ce în ce mai puţini.” vaticaninsider.la stampa.it

„Marius Oprea a avut curajul, asumându-şi un risc deloc neglijabil pentru el şi familia lui, să descâlcească modul în care Securitatea, privatizându-se, şi-a întins tentaculele până în cele mai ascunse cotloane ale puterii.” Dennis Deletant

„Scrisă într-un stil jurnalistic, cartea lui Guido Barella, alcătuită dintr-un colaj de interviuri şi mărturisiri ale lui Marius Oprea şi ale colaboratorilor săi, este un tablou sugestiv al regimului Ceauşescu, definit mai ales prin represiunea care însemna execuţii sumare, gropi comune, închisori politice, familii şantajate permanent, o poliţie politică ameninţând iminent, fără milă – o imagine care şi astăzi a rămas întipărită în mentalul colectiv.” Luca Menichetti, www.lankelot.eu


Traducere din limba italiană de Cristina Andrei
Prefaţă de Emil Hurezeanu
Postfaţă de Marius Oprea
ISBN: 978-606-8623-80-1
Format: 13 x 20 cm,  208 pagini
Preţ: 14.99 lei, copertă broşată
COLECŢIA CORINT ISTORIE

Guido Barella, născut la Udine, este jurnalist la cotidianul Il Piccolo din Trieste. A avut trei mandate de consilier naţional al Asociaţiei Jurnaliştilor. Din întâlnirea sa cu Marius Oprea s-au născut deopotrivă o mare prietenie, dar şi prilejuri nenumărate de a povesti o aventură profundă, ale cărei rădăcini se află în istoria Europei şi în ticăloşia totalitaris¬mului.

 

De la Amorgos spre Răsărit

Prefaţă

La începutul anilor 1990, la Bucureşti, în birourile itinerante ale Europei Libere, care a descins oarecum târziu şi neconcludent în România primelor eschive neocomu-niste, am remarcat un tânăr poet şi istoric din Braşov. Avea părul mare şi purta barbă, dar aşa arătau mulţi optzecişti consacraţi sau nu. Privirea lui: un amestec de candoare şi cruzime, de fixare melancolică a ţintei, dar şi de fugitive ezitări, prea cuviincioase ca să nu ascundă precizia radioscopică a verdictului nefavorabil.
Fostul preşedinte al Franţei, François Mitterrand, spunea la un moment dat despre Margaret Thatcher, fostul premier britanic, că are surâsul lui Marilyn Mon¬roe şi privirea lui Caligula. Acest mixaj între bunăvoinţa politicoasă şi neînduplecarea rece nu strică personajelor publice normative. Este chiar ilustrarea mai vechiului enunţ „pumn de fier într-o mănuşă de mătase”, atribuit lui Bismarck, cancelarul de fier cu mănuşi de oţel, de fapt, dar utilizat ca un perfect alibi al acţiunii realismului politic în numele eticii rezultatului, nu a cauzei, cum ar spune Robert Kaplan. Adică, în viaţa obişnuită, bunele intenţii etice sunt cauza purtării frumoase, iar în viaţa competiţiei şi performanţei politice şi îndeosebi geopoli¬tice, scopului îi este îngăduit să scuze mijloacele, fără mustrări majore de conştiinţă.
În fine, Marius Oprea a rămas pentru mine un per¬sonaj complicat, poet şi inchizitor, să zicem. O ostilitate sinceră, cu substrat existenţial în ceea ce-l priveşte, faţă de fosta Securitate, se aliază în mod paradoxal cu o cu¬riozitate entomologică, atentă şi chiar altruistă, pentru biotopul vechilor şi noilor ofiţeri slujind sabia şi scutul. Nu văd o anomalie aici, având în vedere rezultatele, atât de interesante, ale acestei atitudini. Cărţile despre fosta Securitate scrise de Marius Oprea sunt printre cele mai clarificatoare incursiuni în universul carceral, fizic şi psi¬hologic, istoric şi structural al lumii româneşti.


Marius Oprea, arheologul vrednic din tinereţe, se alătură mai târziu jurnalistului chirurgical şi poetului difident şi, după inventarierea instrumentelor dictaturii, ajunge la oameni prin victime.
 

De ani întregi, Marius Oprea „sapă frate, sapă” în căutarea corpurilor delicte ale dictaturii comuniste. Ideea lui şi a prietenilor apropiaţi, cei „patru muschetari” din
carte, sprijinită de fostul Procuror General militar Dan Voinea şi de noi instituţii ale statului, este că orice act de condamnare a comunismului trebuie să prezinte şi dovezi, oricât de greu, riscant, tardiv şi împotriva tentaţiilor am¬neziei şi amnistiei autoimunitare ar opera ele.
Cartea italianului Guido Barella care-l descoperă perplex pe Oprea în insula Amorgos, din sudul Cicladelor, cu ani în urmă, este descrierea acestui tablou inedit de vânătoare, răscolire şi răscumpărare a trecutului suferinţei îngropate.
Marius Oprea este personajul central, pe care autorul îl urmăreşte şi interoghează cu admiraţie şi răbdare. Cartea este bine scrisă, cu nervozitate chiar, fiind destinată mai ales occidentalilor de azi, neatenţi şi uituci în raport cu propriul trecut dictatorial şi, vai, tot mai „impavizi” (de¬fectivi de reacţiile fricii) la posibile reîntruchipări.
Marius Oprea se autodramatizează cu inteligenţă, ştiinţă şi, deseori, falsă modestie, dar are mereu temeiuri valabile în ceea ce ştie şi face. Sigur, nu poate fi pe placul practicanţilor acomodării. O anumită fervoare critică, chiar distructivă, îl îndepărtează de adepţii ipocriţi ai observaţiei calme, în timp ce o perspectivă expertă, dar şi răbdătoare asupra întregului ansamblu îl face suspect revizioniştilor sanghinari de laborator supravegheat.
Şi uite aşa, navigând prin nemulţumirile contrare şi rareori neutralizate ale taberelor adverse, se poate trăi şi construi valabil până şi în România eternului scandal.
Marius Oprea, în mijlocul acestui vortex de zarvă şi zaveră ne face un semn discret de victorie, veghe şi în¬curajare. Semnalul a fost bine înţeles şi retransmis prin cartea intensă şi incitanta a jurnalistului triestin, atât de familiar cu proximitatea vulcanilor noroioşi balcanici. Vor fi ecouri.

Emil Hurezeanu
Bucureşti, februarie 2015

 

Introducere

Amorgos este, între Ciclade, insula cea mai depărtată de Atena. În fiecare an, în săptămâna care urmează Paştelui, Irene Giannakopoulou, o femeie de afaceri din partea locu¬lui, organizează o întâlnire culturală şi un festival cinema¬tografic de scurtmetraj. Autori de documentare, arhitecţi, artişti, jurnalişti şi fotografi din toate colţurile Europei îşi dau întâlnire aici şi, astfel, într o tavernă de la malul mării, împreună cu Donatella, prietena mea, m am „întâmplat” la aceeaşi masă cu o pereche de români. Ea, Cristina – jur¬nalistă de televiziune, specializată în programe religioase. El, după cum ne informa legitimaţia pe care o purta la gât, se numea Marius Oprea.
— Sunt ziarist, îi spun. Tu cu ce te ocupi?
Câteva clipe mai târziu, carneţelul meu era deschis pe masă şi pixul alerga cu viteză pe paginile lui. Povestea pe care mi o istorisea, povestea lui m a cucerit imediat: cău¬tarea trupurilor celor care fuseseră victimele Securităţii în vremea dictaturii comuniste, denunţarea acelor atrocităţi, persecuţiile personale pe care, în ciuda parcursului Româ¬niei spre democraţie, a fost şi este silit să le suporte dată fiind misiunea pe care şi a asumat o. 
Poate pentru că ştim foarte puţin sau nimic despre Ro¬mânia şi despre rolul său în Occident, poate pentru că ani întregi m am ocupat din Trieste, la graniţa răsăriteană a Italiei, de ecourile şi întâmplările perioadei imediate de după război, de naşterea Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei şi de toate consecinţele acestei construcţii. Am scris această carte pentru că toate istoriile povestite în în¬tâlnirile noastre, privind împreună albastrul mării Egee de pe terasa hotelului Aegialis din Amorgos, înainte de a face schimb de numere de telefon şi de adrese de e mail, m au făcut să văd altfel România. Odată întors acasă, am scris un articol lung pentru ziarul meu, cotidianul Il Piccolo din Triest, dar am rămas cu dorinţa de a continua, pentru că istoria povestită de Marius Oprea trebuie dusă mai departe nu doar printr un articol, ci într o carte.
În Italia nu există, totuşi, prea multe materiale in¬formative despre România. Iar despre Marius Oprea şi experienţa lui, mult mai puţine. Cercetând în arhivele internetului înainte de publicarea articolului, am găsit pe acest subiect un singur articol în ziarul Avvenire. În schimb, în Franţa se publicase ceva mai mult despre Ma¬rius, dar este ştiut că raporturile dintre Paris şi Bucureşti sunt mai strânse, iar ceea ce se întâmplă în România este mai des reflectat în presă. Neavând de ales, am luat un avion şi am plecat în România. O primă călătorie, a doua... În bagaj – un reportofon, obişnuitul carnet pentru notiţe şi aparatul de fotografiat.
Prima dată când am mers la Cluj, în Transilvania, se afla acolo şi o echipă de filmare de la divizia londoneză a televiziunii Al Jazeera, care realiza un reportaj despre Marius Oprea, echipa şi experienţa sa. Atunci, pentru a nu lăsa să se strecoare nicio urmă de neînţelegere, Marius ne a dus în sala de autopsii de la Institutul de Medicină Legală pentru a ne arăta, pe de o parte, în ce stare se aflau osemintele recuperate (în cazul acela era vorba despre un deţinut politic, poate chiar un preot greco catolic mort în închisoarea de la Aiud) şi, pe de altă parte, pentru a ne face să înţelegem mai bine procesul de cercetare şi analizele la care erau supuse rămăşiţele pământeşti, atunci când reuşea să găsească fonduri băneşti pentru a le executa.
— Bine aţi venit!
Facem cunoştinţă cu cei trei membri ai echipei sale de „arheologi ai contemporaneităţii”, Gheorghe Petrov (Ghiţă), al cărui surâs e ca o strângere de mână, Paul Scro¬botă, tăcutul Paul, cu părul lung strâns în coadă de cal, şi bonomul, veşnic pus pe glume, Horaţiu Groza. Şi de acolo încep drumurile către locurile pe care ei le cercetează în Transilvania, începând cu Aiudul. Ori către închisorile cu regim special, precum aceea de la Râmnicu Sărat, pe dru¬mul care leagă capitala de Moldova.
La Bucureşti am mai întâlnit nişte prieteni de ai lui Marius, alţi tovarăşi de aventuri, pe colaboratorii săi de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. La masă, într un restaurant din centrul oraşului l am cunos¬cut pe generalul Dan Voinea, procurorul militar care în 1989 a pledat în proces împotriva soţilor Ceauşescu şi care, într un anume sens, este el însuşi un arheolog, scormonind printre documentele arhivelor (unde i se permite accesul).
El este unul dintre prietenii şi colaboratorii apropiaţi ai lui Marius. În sfârşit, în timpul uneia din vizitele la Palatul Parlamentului, am vorbit cu un alt prieten al său, senatorul Sorin Ilieşiu, regizor şi intelectual care a adunat ore întregi de înregistrări conţinând mărturisiri privind ceea ce s a în¬tâmplat în închisorile din România unde au fost încarceraţi deţinuţi politici şi mai ales despre cea de la Piteşti, unde tortura a atins forme halucinante.
Ore şi ore de înregistrare şi pentru mine: în micul salon din apartamentul Cristinei, prietena lui Marius, care a tra¬dus cu răbdare în italiana ei perfectă, la Bucureşti, sau în birouaşul lui Gheorghe Petrov, din mansarda muzeului din Cluj, transformat în adevărată cameră de gazare din cauza fumului de ţigară pe care el şi Gilda, traducătoarea discuţiilor noastre, le sting doar pentru a aprinde altele. Atât de concentrate erau discuţiile, încât adesea uitam chiar să mergem la masă, captivaţi fiind de intensitatea poveştilor. Înregistrări făcute în maşină, în avion, la masă în restaurant, în faţa televizorului, consultând între timp şi materialul adunat de la Marius şi de la colegii săi.
Ore şi ore pentru a cunoaşte o lume. Ore pline de suferinţă şi de nelinişte, pentru că aşa sunt cuvintele lui Marius şi ale lui Gheorghe şi ale lui Dan sau Sorin când po¬vestesc ce s a întâmplat. Mii de instantanee ale unei drame fără sfârşit, care a lovit România şi pe locuitorii ei pentru o lungă perioadă a secolului XX. O ţară care şi a adus în faţa instanţei dictatorul, dar care nu a vrut niciodată să facă procesul dictaturii, o ţară săracă astăzi, dar demnă, mândră şi extraordinar de primitoare, sfâşiată însă de puternice şi tulburătoare contradicţii.
Marius şi, alături de el, Gheorghe, Dan şi Sorin mi au deschis cu prietenie cartea propriilor experienţe şi astfel s a născut profunda stimă pe care le o port şi, aşîndrăzni să adaug, o prietenie de care sunt foarte mândru. Şi s au născut aceste pagini dedicate lor, misiunii lor şi acelei Ro¬mânii care vrea ca istoria ei să fie cunoscută. Acelei Româ¬nii care s a revoltat împotriva tăcerii care a supus o, dar sub stăpânirea căreia a rămas din păcate până în prezent. Tăcerea impusă în închisorile politice, tăcerea la care erau obligaţi supravieţuitorii lungilor detenţii şi rudele lor, tă-cerea intelectualilor şi a tuturor celor care ştiau şi nu vor¬beau. Tăcerea care astăzi, chiar după Revoluţia din 1989, străbate amintirile şi în interiorul, şi în afara ţării. Tăcerea care a devenit şi este o tortură. Astăzi, ca şi ieri.


Ultim cuvânt
Postfaţă

Am trăit, trebuie să recunosc, momente stranii citind această carte al cărei protagonist, printre alţii, mă număr. Fără îndoială, sunt un protejat al sorţii: câţi oameni se pot bucura în această lume de şansa de a citi o carte despre ei? M-am dus cu gândul imediat la Ceauşescu şi la ce o fi simţit el citind biografia ziaristului francez Michel Hame¬let despre faptele sale de arme. Nu mă îndoiesc că el nu a resimţit jena pe care eu am clădit-o cu fiecare pagină în mine însumi citind cartea lui Guido Barella, care tinde să mă transforme pentru publicul italian (acum, prin tradu¬cerea cărţii de către editura Corint, şi pentru cel din Ro¬mânia) într-un fel de cruciat anticomunist. Mărturisesc, am insistat (şi mulţumesc, atât lui Guido, cât şi editurii Corint pentru îngăduinţă) să-mi fie permis să fac anumite retuşuri pentru ediţia în română a cărţii.
Pe Guido Barella şi pe prietena sa Donatella i-am cunos¬cut, cum el povesteşte, într-un golf de pe insula Amorgos, cea mai sudică insulă a Greciei, mai aproape de Creta decât de Grecia continentală, la un festival de film, unde am prezentat un scurtmetraj regizat de un om cu a cărui prietenie mă mândresc, domnul Nicolae Mărgineanu.
Filmul i-a tulburat pe cei prezenţi: era vorba despre execuţia sumară căreia i-au căzut victime un număr de cinci tineri şi un bătrân, undeva în Năsăud. Am primit o menţiune specială la festival pentru această reconstituire rece, dar poate cu atât mai tulburătoare, a uciderii celor şase persoane de către Securitate şi a descoperirii osemin¬telor acestora aruncate într-o pădure din inima înspăi¬mântătoare (cum o văd occidentalii) a Transilvaniei.
Guido m-a întrebat dacă nu ar putea să vină să vadă cu ochii lui „cum se face”, cum am procedat la reconstitu¬irea acestor crude omoruri la care, dacă nu le descoperim, cred eu, ne putem socoti părtaşi. Cu răbdare şi discreţie, Guido ne-a însoţit în vara următoare pe mine şi pe prie¬tenii mei în peregrinările pe care nu contenesc să le nu-mesc o căutare a poporului nostru pierdut, a celor ucişi şi înmormântaţi fără de cruce.
M-a tulburat, mai mult decât m-a flatat povestirea sa. Îi mulţumesc nu în numele meu, ci în numele celor a căror memorie căutăm să o descoperim, de acum, iată, aproape un deceniu, cu toate greutăţile pe care le avem de trecut în investigaţiile noastre.
Ar trebui să mulţumesc unui şir enorm de oameni, dar o fac în alt fel tuturor celor care ne-au ajutat pe parcursul timpului, menţionând aici doar editura Corint, care şi-a
asumat misiunea riscantă (pentru ei şi pentru mine) de a publica biografia unui om în viaţă; eu nu mă consider un om al istoriei, precum probabil se simţea Ceauşescu ci-tindu-l pe biograful său francez, ci mai degrabă dedicat ei.
Închei aceste câteva rânduri cerându-vă îngăduinţa să mă credeţi atunci când vă spun că la lectura acestei cărţi nu am fost atins de păcatul trufiei, ci mai degrabă de un soi de pudoare; şi să vă rog, citind rândurile ei, să nu vă gândiţi la mine, ci la cei morţi şi îngropaţi fără cruce. Cartea, ca şi puterea mea, le aparţine lor.

Marius Oprea

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Annie Albici
7.03.2015, 14:16:45

Se poate gasi si traducerea in engleza?

Modifică Setările