Ce v-a impresionat cel mai mult în registrul acestui jurnal? În ce registru literar l-aţi încadra?

În mod hotărât, aceste memorii se încadrează în registrul realist. Nici nu s-ar putea altfel. Tatăl meu avea un cult pentru adevăr şi bănuiesc că, atunci când s-a aşezat la masa de scris, avea în minte, printre altele, şi ideea de a-i face să înţeleagă, pe francezii printre care a trăit în a doua parte a vieţii, dramaticele consecinţe ale minciunii comuniste. Aşa încât din fiecare cuvânt scris de el transpare efortul de a descrie o realitate care pendula necontenit între sordid şi tragic, realitatea în care fusese obligat să-şi ducă zilele. Descrierile avatarurilor prin care au trecut el şi familia lui sunt făcute cu o impresionantă grijă de a nu exagera, de a reda cât se poate de fidel ambianţa la care erau siliţi să se adapteze, fără văicăreli inutile. DG avea o natură de luptător, a făcut faţă împrejurărilor vieţii cu vitejie şi sportivitate.

Cel mai impresionant în acest jurnal mi s-a părut acest soi de eroism mărunt, liniştit, cu care a reacţionat la adversităţi – şi au fost foarte multe, acel eroism care a caracterizat o întreagă clasă de dezmoşteniţi ai comunismului şi care se citeşte printre rânduri în sutele de pagini ale jurnalului.

Cum l-aţi descoperit/ redescoperit, în paginile acestuia, pe tatăl dumneavoastră, Constantin "Dinu" Ghika? 

Jurnalul mi l-a readus în minte pe tatăl meu cu luciditatea, sinceritatea şi chiar cu umorul pe care i l-am cunoscut, acolo unde împrejurările i-l permiteau. Avea o ştiinţă, o preocupare constantă de a păstra viaţa de zi cu zi în limitele normalului, oricât de absurde, tragice, arbitrare şi de multe ori neprevăzute erau momentele ei.

Cum aţi descoperit în acest volum că funcţiona maşinăria comunistă de zdrobit vieţi şi suflete?

Am trăit personal o parte a efectelor funcţionării acestei maşinării. De la ambianţa oribilă care ne-a fost creată în casă prin obligarea noastră la a convieţui alături de un miliţian şi familia lui, impuşi drept colocatari, până la interdicţia de a mă duce la un concurs sportiv care avea loc „în străinătate”, în Cehia. Deşi eram adolescent, am resimţit brutal nedreptatea. Când am citit aceste memorii, am regăsit inechităţile societăţii în care mă născusem, teroarea, jaful, interdicţiile de tot felul, o întreagă gamă de rele tratamente care ni se aplicau, nu numai nouă şi familiilor noastre, dar unei pături destul de însemnate a societăţii, compusă din straturi sociale diverse, de la ţărani la intelectuali, reprezentanţi ai clasei de mijloc, elite.

Ce exerciţii de supravieţuire a făcut tatăl dumneavoatră?

Supravieţuirea era soarta de zi cu zi a celor închişi în închisorile comuniste. Tatăl meu nu a avut „norocul” de a le cunoaşte nemijlocit, dar fratele lui a făcut ani grei de puşcărie pentru o aşa-zisă „uneltire” împotriva statului. Cei care duceau încă o existenţă „normală”, fără detenţie, trăiau o viaţă ciuntita, degradată, sub presiunea intervenţiei permanente şi neaşteptate a regimului, în toate domeniile. Tatăl meu era o personalitate puternică, nu s-a lăsat doborât. A luptat fără răgaz împotriva nedreptăţilor care i se făceau: de la cererile repetate şi întotdeauna refuzate pentru un paşaport, la revendicarea hotărâtă a locului care i se cuvenea în baza calităţilor lui profesionale, şi până la încercarea de a prezerva un mediu plăcut în casă, pentru soţia şi copilul său. 

Când, în cele din urmă, a înţeles că lupta cu colosul comunist este fără speranţă, s-a expatriat, cu toată suferinţa pe care a îndurat-o la părăsirea ţării în care se născuse.

Cum aţi regăsit-o pe mama în paginile acestui manuscris? 

Curajoasă.  Arhitectă de profesie, Xenia Ghika a realizat multe dintre interioarele din muzeele din ţară, expoziţii la târguri, în ţară şi în străinătate. Două realizări semnificative marchează activitatea ei: amenajarea sălilor tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie a României, de pe calea Victoriei, şi un muzeu de artă decorativă în fostele grajduri de la Castelul Peleş, muzeu care era preferatul Elenei Ceauşescu.  Cum era o vizită de şef de stat cu soţia, „tovarăşii” rămâneau la discuţii, şi Elena o lua pe soţia respectivului la Sinaia, să se laude cu muzeul. 

Evident că securiştii care bâzâiau în jurul „academicienei” se fereau ca de dracu' să-i spună numele exact al autoarei acestui proiect.

Când a trebuit să se înceapă renovarea Peleşului, s-a pus problema materialelor, stofelor şi altor piese de decoraţii interioare. Elena şi-a amintit de arhitecta muzeului preferat şi a recomandat să fie trimisă într-o călătorie de documentare. Din care nu s-a mai întors.

Arhitecta era bolnavă, cu un pronostic de durată de viaţă de maximum 6 luni. A plecat totuşi, s-a putut trata cu succes şi-şi trăieşte azi a treia tinereţe alături de nepoţi.