„Zbor în jurul soarelui“, povestea unei femei temerare, fascinanta Beryl Markham, un icon uitat al secolului XX. Citiţi un fragment în exclusivitate

Miercuri, 6 iulie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu are loc o seară dedicată unui bestseller New York Times tradus în peste 25 de ţări, „Zbor în jurul soarelui“ de Paula McLain, un roman ce recompune povestea fascinantei Beryl Markham, antrenoare de cai de curse şi aviatoare temerară care a realizat, în 1936, primul zbor solo peste Atlantic, de la est la vest.

Participă: Sandra Ecobescu, preşedinte Fundatia Calea Victoriei, Dana Jenaru, critic literar, şi Mihaela Cârlan, redactor-şef Catchy. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

Tradus din engleză de Ioana Vîlcu, „Zbor în jurul soarelui“ este un roman aflat în topul bestsellerurilor din publicaţiile New York Times, Publishers Weekly şi USA Today, considerat una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2015 de către Amazon.com, NRP, Shelf Awareness şi BookPage, publicat în peste două zeci şi cinci de ţări, în curs de ecranizare.

După succesul internaţional al romanului „Soţia din Paris“, în care readucea la viaţă povestea de dragoste dintre Ernest Hemingway şi Hadley Richardson, cuplu teribil al Parisului anilor '20, Paula McLain revine cu un nou roman, „Zbor în jurul soarelui“.

Plasând acţiunea noului său roman în Kenya anilor ’20, Paula McLain explorează în „Zbor în jurul soarelui“ copilăria şi tinereţea unei femei fascinante: Beryl Markham, antrenoare de cai de curse şi aviatoare temerară care a realizat primul zbor solo peste Atlantic, de la est la vest. Cu o scriitură densă şi un ritm intens, pe măsura pasiunilor eroinei sale, Paula McLain construieşte un roman caleidoscopic în care ficţiunea se împleteşte cu elemente biografice. Accentul cade pe recompunerea unui parcurs afectiv emoţionant şi, mai ales, a unui tragic triunghi amoros care a fost celebru în epocă. Relaţia cu Denys Finch Hatton şi cu baroneasa Karen Blixen, autoarea cărţii „Din inima Africii“, o ajută pe Beryl, în mod paradoxal, să se cunoască în profunzime şi să-şi înţeleagă menirea.

Beryl are doar câţiva ani când se muta la ferma din Kenya, iar la scurtă vreme mama o părăseşte. Singura sursă de informaţii despre lume sunt baştinaşii kip, care trăiesc pe pământul tatălui sau. Prima şi cea mai importanta lecţie deprinsa de Beryl ţine de libertatea deplină, în armonie cu natura africană, pe care începe s-o respecte şi s-o preţuiască. Fetiţa se transforma încet, încet într-o tânără voluntară, cutezătoare, prea puţin dispusă la concesiile pe care le pretinde societatea expaţilor britanici. Meseria ei neobişnuită de antrenoare de cai de curse stârneşte rumoare, mariajele ratate şi legăturile sale amoroase sunt vehement condamnate de cei din jur, astfel încât hotărăşte să-şi urmeze visul şi să devină aviatoare.

Iată câteva fragmente din presa internaţională despre carte:

„Un portret minunat al unei femei excentrice care a trăit – cu neînfricare – aşa cum şi-a dorit.“ (People)

„O rebelă în epoca sa, o eroină pentru a noastră.“ (Jojo Moyes)

„Demnă urmaşă a lui Karen Blixen, Paula McLain vă va împiedica să mâncaţi, să dormiţi şi să vă verificaţi e-mailul. [...] Asemenea Africii, splendid zugrăvită aici, acest roman nu vă va scăpa din mreje.“ (Boston Globe)

„Paula McLain este considerată steaua în ascensiune a ficţiunii istorice, şi cu mult temei. Admiratorii Soţiei din Paris vor fi captivaţi de romanul Zbor în jurul soarelui, care este deopotrivă foarte bine scris şi plin de viaţă.“ (Ann Patchett, autoarea romanelor Belcanto şi Fascinaţie)

„Măiestria autoarei de a îmbina faptele cu ficţiunea, care i-a impresionat pe cititorii romanului Soţia din Paris, se arată aici din plin. Zbor în jurul soarelui este o poveste desăvârşită despre adversităţi, curaj şi dragoste.“ (shelf-awareness.com)

Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinţi, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituţiile judiciare abilitate. Ulterior şi-a descoperit pasiunea pentru scris şi a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo şi MacDowell Colony, precum şi beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) şi Stumble, Gorgeous (2005), şi o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internaţională, fiind tradus în peste treizeci şi cinci de ţări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. Scriitoarea trăieşte împreună cu familia sa în Cleveland, Ohio.

Citiţi în continuare un fragment din carte în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“:

„Toată ziua Karen s-a gândit numai la sosirea iminentă a lui Denys, a compus meniuri pentru cină şi i-a pus pe servitori să facă întreaga casă să strălucească. În cele din urmă, băiatul somalez al lui Denys a apărut alergând şi Denys l-a urmat la scurt timp după, ud leoarcă, însă vesel. El călărea calm, în timp ce servitorul lui somalez, Billea, la fel de neînfricat, îl urma pe jos.
— E puţin stânjenitor să te reţină ploaia când tu te-ai descurcat aşa de bine, am mărturisit după ce ne-am salutat.
— Încă nu ţi-am povestit despre porţiunile de drum unde calul a intrat în apă până la gât.
Şi-a mijit ochii în direcţia mea şi apoi şi-a dat jos pălăria, iar apa a şiroit de pe borurile ei.
— În plus, mă bucur să te văd.
Karen l-a luat imediat şi l-a dus în casă, ca să se schimbe înainte de cină, iar eu am mers în bibliotecă, simţindu-mă dintr-odată agitată. Nu ştiam sigur de ce, însă, când am încercat să frunzăresc nişte romane de Thackeray şi nişte cărţi de călătorie pe care mi le pusese deoparte Karen, m-am trezit că citesc aceleaşi fragmente iar şi iar şi nu înţeleg nimic, în timp ce de pe cornişa din apropiere micuţa bufniţă Minerva îşi mişca dintr-o parte într-alta capul şi mă privea cu nişte ochi mari şi ficşi. Era de mărimea unui măr cu tot cu pene şi avea un cioc lucios precum capul unui cârlig pentru nasturi. M-am dus spre ea şi am încercat să-i arăt că-i sunt prietenă, mângâind-o cu un deget, aşa cum făcuse Karen, iar în cele din urmă a părut convinsă.

Poate că ceea ce simţeam era doar nesiguranţă crasă, m-am gândit când am privit iar la stiva aceea mare de cărţi. Denys şi Karen erau atât de inteligenţi… şi împreună mă făceau să mă simt ca o proastă. Oare ar fi fost chiar atât de rău dacă aş fi rămas la şcoală încă vreo câţiva ani, ca să capăt nişte cunoştinţe care să nu fie legate de cai, agricultură sau de vânatul împreună cu Kibii? Fusesem atât de nerăbdătoare să mă întorc acasă la ceea ce ştiam, încât nu putusem să-mi imaginez că aş fi putut să învăţ altceva folositor. Acum probabil că era prea târziu. Aş fi putut încerca să reţin cele mai bune fragmente din Thackeray şi poate să par deşteaptă la cină, dar asta ar fi însemnat să joc un rol, să încerc să fiu o versiune a lui Karen. „Ce prostie!“ mi-am spus, nervoasă pe mine însămi, iar Minerva şi-a întins o gheară galbenă, vârstată. Indiferent ce urma, eram cine eram. Trebuia să mă descurc cu ce aveam.

Foto dreapta: Casa lui Karen Blixen, Africa, foto din Arhiva personală a Paulei McLain

Denys avea chef de vorbă după ce petrecuse atâtea săptămâni în sălbăticie. În timp ce luam cina – supă de roşii condimentată, frunze de salată pitică blanşate şi calcan într-un sos olandez care ţi se topea în lingură –, ne-a povestit cum se întorsese prin partea de nord. Se oprise lângă Eldoret, la o proprietate de-a sa, şi acolo văzuse şi auzise cum turiştii vânau animalele direct din maşină şi lăsau leşurile să putrezească.
— Dumnezeule mare! E un măcel!
Nu mai auzisem niciodată despre aşa ceva.
— Îl consider vinovat pe Teddy Roosevelt, a zis el. Din cauza pozelor ălora cu el călare pe elefanţi măcelăriţi, de parcă era corsar. Totul pare foarte încântător. Foarte uşor.
— Am crezut că a venit la vânătoare ca să adune material pentru muzee, a zis Karen.
— Nu te lăsa păcălită de povestea cu muzeul. A fost o vânătoare sportivă în toată regula.
Denys şi-a împins scaunul de la masă şi şi-a aprins o ţigară.
— Nu Roosevelt mă deranjează aşa mult, ci ceea ce a creat. Animalele alea nu ar trebui să moară fără motiv. Doar pentru că cineva s-a îmbătat şi şi-a încărcat puşca.
— Poate că într-o zi o să avem o lege, a zis Karen.
— Poate. Dar până atunci sper să nu dau peste vreunul din ăştia, că nu mai răspund de mine.
— Tu vrei să ţii cu dinţii de paradis.
Ochii lui Karen mocneau în lumina lumânării, intenşi şi de un negru aprins.
— Denys îşi aminteşte prea bine cât de neprihănite erau toate aici, la începuturi, mi-a spus apoi mie.
— Şi eu la fel. E greu să uiţi aşa ceva.
— Mama lui Beryl a stat la mine câteva zile, i-a explicat Karen lui Denys. Am crezut că va fi chiriaşa mea la Mbagathi.
— O, a zis el. Am presupus că mama ta a murit.
— Nu-i nimic. Nu erai prea departe de adevăr. A plecat când eram foarte mică.
— Nu aş putea să trăiesc fără dragostea mamei mele, a spus Karen. Îi scriu în fiecare săptămână, duminica, şi aştept cu ne­răb­dare scrisorile ei. Săptămâna asta o să-i povestesc despre tine şi o să-i spun că semeni cu Mona Lisa. O să mă laşi odată să te pictez? Ar ieşi un portret minunat, aşa cum eşti acum. Încântătoare şi, de asemenea, puţin pierdută.
Am roşit când am auzit asta şi m-am simţit observată. Asta din cauză că vorbea atât de direct, dar şi din cauza ochilor ei, cărora nimic nu părea să le scape.
— Toate astea nu mi se citesc pe faţă, nu?
— Iartă-mă, încearcă să nu mă bagi în seamă. Mă interesează oamenii tare mult. Sunt nişte enigme minunate. Gândeşte-te doar: jumătate din vreme n-avem habar ce facem, dar continuăm să trăim.
— Da, a zis Denys. De fapt, să cauţi ceva important şi să te rătăceşti par unul şi acelaşi lucru pentru o vreme.
S-a întins şi s-a aşezat mai bine în scaun, ca un motan vagabond la soare.
— Uneori nimeni nu ştie care e diferenţa, mai ales amărâtul de pelerin.
Mi-a făcut cu ochiul, aproape imperceptibil.
— Ce zici de-o poveste? Nu există cină fără poveşti.
Mă gândisem ce aş fi putut să le spun şi în cele din urmă m-am hotărât să le povestesc despre Paddy şi ziua aceea de la ferma soţilor Elkington. Voiam să le captez atenţia, aşa că am descris totul cu lux de amănunte, de la început şi încetişor – drumul spre Kabete Station şi discursul tatei despre lei. Bishon Singh şi turbanul lui nesfârşit, tufişurile cu agrişe şi şfichiuitul din kiboko al lui Elinkton. După o vreme am uitat că încercam să-⁠i vrăjesc pe Karen şi pe Denys şi m-am prins singură în mrejele poveştii, de parcă nu ştiam ce urma să se întâmple şi cum avea să se sfârşească totul.
— Cred că ai fost teribil de îngrozită, a zis Karen după ce am terminat de povestit. Nu cred că mulţi au supravieţuit unui astfel de atac.
— Da, am fost. Dar mai târziu am privit-o ca pe un fel de iniţiere.
— Pun pariu că a fost ceva important pentru tine. Cu toţii avem astfel de momente – deşi nu mereu unele atât de dramatice.
Denys a făcut o pauză şi s-a uitat la foc.
— Cred că ne sunt date ca să ne pună la încercare şi să ne schimbe. Să ne fie clar ce înseamnă să rişti totul.
O vreme camera s-a cufundat în tăcere. M-am gândit la ce a spus Denys şi i-am privit pe amândoi cum fumează tăcuţi. În cele din urmă, Denys a scos o carte mică din buzunarul interior al sacoului lui de catifea maro.“ (Paula McLain, „Zbor în jurul soarelui“, traducere din engleză de Ioana Vîlcu, colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, © Humanitas Fiction 2016)

Elefanţi, Africa, foto din Arhiva personală a Paulei McLain