Istorie

articolul anterior articolul urmator

100 de ani de la Trianon. „Şocul tratatului a devenit o boală naţională de durată“

23
6 Jun 2020 09:11:02
Autor: Medeea Stan
Delegaţia maghiară a ajuns la Palatul Marele Trianon pe 4 iunie 1920 FOTO: Wikimedia Commons
Delegaţia maghiară a ajuns la Palatul Marele Trianon pe 4 iunie 1920 FOTO: Wikimedia Commons

Acum 100 de ani, puterile câştigătoare ale Primului Război Mondial şi Ungaria, unul dintre perdanţi, semnau Tratatul de la Trianon. Atunci, Transilvania a fost recunoscută drept parte a Regatului României. Astăzi, prin discursurile incisive despre evenimentele din trecut, unii politicieni îi divizează pe românii şi maghiarii din România. Totuşi, locuitorii din Ardeal îşi duc traiul în pace şi sunt vecini de încredere, indiferent de etnie

O discuţie despre Tratatul de la Trianon creează şi astăzi tensiuni diplomatice între România şi Ungaria, precum şi neînţelegeri între unii etnici maghiari şi români din ţara noastră. În mai, anul acesta, Parlamentul României a adoptat legea prin care 4 iunie devine, oficial, Ziua Tratatului de la Trianon şi astfel se încurajează manifestaţii naţionale şi locale pentru comemorarea evenimentului. Legea a fost trimisă spre promulgare preşedintelui, iar reacţia reprezentanţilor maghiarilor a ajuns îndată în spaţiul public. „Ceea ce pentru naţiunea română a fost o bucurie imensă, şi pot să înţeleg acest aspect, pentru naţiunea maghiară şi pentru maghiarii din România a fost o pierdere uriaşă şi o tristeţe imensă“, a declarat Kelemen Hunor, preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR). 
 
Antanta – Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Italia – şi reprezentanţii Ungariei au semnat tratatul istoric pe 4 iunie 1920, în Palatul Marele Trianon, aflat în Parcul Palatului Versailles din Franţa. România luptase alături de Antantă şi se număra printre învingătorii Primului Război Mondial, în timp ce Ungaria era una dintre ţările învinse. Făcuse parte din Imperiul Austro-Ungar, care luptase cot la cot cu Imperiul German, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Marile puteri au stabilit noile graniţe: România s-a ales cu aproape toate teritoriile dorite, iar Ungaria a pierdut mai multe teritorii, pe cel mai întins, Transilvania, în favoarea României. 

Începuturile conflictului româno-maghiar
Înainte de Primul Război Mondial, Ungaria acoperea 325.411 de kilometri pătraţi, iar după Trianon a rămas cu numai 93.073 de kilometri pătraţi. Restul suprafeţei s-a împărţit în special între Regatul Sârbo-Croat, Cehoslovacia, Austria şi România, căreia i-au revenit în jur de 103.093 de kilometri pătraţi. Aceste cifre sunt aproximative, luând în considerare mai multe surse istorice. Pe lângă pierderile teritoriale, scindarea Ungariei a dus şi la piederea a milioane de maghiari, care au devenit minoritari între noile graniţe. Aşa au început tensiunile dintre români şi unguri. De pildă, într-un memoriu maghiar din octombrie 1919, înainte de semnarea tratatului, se scria că duşmanul principal al noii Ungarii era România, pentru că „era cea mai puternică dintre ţările vecine şi deţinea cele mai întinse teritorii foste «ungureşti»“, a notat istoricul Lucian Leuştean, în cartea „România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon“. 
 
În prezent, unii politicieni români şi maghiari menţin tensiunile dintre cele două ţări şi dintre cele două grupuri etnice. Preşedintele Klaus Iohannis declara în aprilie, în legătură cu un proiect de lege iniţiat de UDMR, că ar fi colaborat cu PSD ca să se voteze în Parlament autonomia secuimii din Transilvania, adică din judeţele Covasna, Harghita şi câteva regiuni din Târgu Mureş. Legea a trecut de Camera Deputaţilor, dar a fost respinsă de Senat: „PSD se luptă în birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor“. Preşedintele a mai spus că PSD şi UDMR au primit sprijin de la Guvernul Viktor Orbán de la Budapesta. Pentru felul în care liderul statului a comunicat poziţia sa cu privire la planul de „înstrăinare a Ardealului“ – folosind ironic fraze precum „Jó napot kívánok, PSD!“ –, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării l-a amendat cu 5.000 de lei, pentru încălcarea dreptului la demnitate „pe criteriul de apartenenţă etnică/ naţională“. În răspuns, Iohannis a contestat decizia Consiliului.
 
Recent, Viktor Orbán, premierul Ungariei, a pus paie pe foc şi a publicat pe Facebook o hartă a Ungariei de dinainte de Trianon, din care făceau parte Transilvania, Slovacia şi Croaţia.  
 
Cum ne influenţează evenimentele de-acum un secol
Dincolo de războiul declaraţiilor politice, de istorii părtinitoare, de trolii din mediul online şi de grupurile de naţionalişti, sunt românii şi maghiarii care se înţeleg, care se văd parte a aceleiaşi comunităţi şi care nu trăiesc în duşmănia promovată de cei care se leagă de trecutul comun doar pentru a incita la ură. Dar cum au ajuns locuitorii României de azi să fie atât de afectaţi de un eveniment de acum 100 de ani?
 
După încheierea Primului Război Mondial, din care România a ieşit câştigătoare, politicienii români au proclamat, pe 1 decembrie 1918, unirea cu Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat, Crişana şi Maramureş, iar la Trianon, în iunie 1920, s-au recunoscut, în cele din urmă, oficial, noile graniţe. Transilvania, cu cei mai mulţi etnici maghiari din România şi zona la care ungurii ţineau în mod special şi datorită resurselor naturale, a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, iar de prin anul 1000, mai bine de 500 de ani, din Regatul Ungariei. Transilvania a avut autonomie sub suzeranitate otomană, după care le-a revenit Habsburgilor şi ulterior ungurilor, între 1868 şi 1918, în Imperiul Austro-Ungar. Chiar şi în aceste condiţii, la unirea cu Regatul României, populaţia Transilvaniei era majoritar românească. 

Negocieri dureroase şi de lungă durată
Între ianuarie 1919 şi ianuarie 1920 s-au organizat întâlnirile din cadrul Conferinţei de la Paris, unde învingătorii, Antanta, şi învinşii, Puterile Centrale, au discutat condiţiile păcii şi au pregătit tratatele ce urmau să se semneze, printre ele şi cel de la Trianon. Delegaţia română, condusă de Ion I.C. Brătianu (foto dreapta) avea puţine de spus, căci România nu era o mare putere, dar premierul român şi-a impus punctele de vedere. În acest timp, delegaţia ungară se zbătea să-şi apere interesele: a redactat memorii, a susţinut păstrarea graniţelor actuale şi protejarea populaţiei de etnie maghiară, care ar fi devenit minoritară în noile state, odată cu modificarea frontierelor. „Dezmembrarea teritorială a Ungariei se va realiza fără a se lua câtuşi de puţin în considerare voinţa oamenilor afectaţi; ei vor fi mutaţi de la un stat la altul precum o cireadă e dusă din staul în staul... Numai un referendum poate stabili într-o măsură incontestabilă voinţa oamenilor“, scria delegaţia ungară în1920. 
   
Deciziile fuseseră luate demult
Semnarea Tratatului de la Trianon a fost amânată jumătate de an, iar unul dintre procesele care au determinat această situaţie a fost chiar dezbaterea acordului, a precizat în cartea sa istoricul Lucian Leuştean. În mai 1920, delegaţii maghiari au analizat şi ce s-ar întâmpla dacă ar refuza semnarea tratatului, însă au concluzionat că ar fi fost o decizie primejdioasă şi că deznodământul ar fi fost acelaşi. Într-un final, în iunie, guvernul maghiar i-a trimis pe delegaţii Ágost Benárd şi Alfréd Drasche-Lázár în Franţa, să semneze acordul. 
   
Tratatul a fost alcătuit din 12 părţi şi oferea informaţii, printre altele, despre frontierele noii Ungarii. Se menţio-na că trasarea pe teren urma să fie făcută de Comisii de Delimitare. Graniţele Ungariei au rămas cele stabilite la Conferinţa de Pace încă din primăvara lui 1919. „Nici interludiul comunist din Ungaria, nici ocupaţia românească din toamna anului 1919, nici eforturile delegaţiei maghiare şi ale liderilor maghiari din primăvara anului 1920 n-au influenţat în mod decisiv fruntariile statului maghiar“, a mai explicat Leuştean. „Din punct de vedere românesc, Tratatul de la Trianon nu a stârnit o reacţie opusă faţă de cea maghiară, adică un entuziasm fără limite. Nemulţumirea principală era aceea că Tratatul nu era însoţit de mijloacele care să-l fi făcut intangibil. Abia pe măsură ce revizionismul maghiar devenea din ce în ce mai activ şi mai periculos, românii au înţeles că Tratatul era fundamental pentru ei“.
 
Delegaţii maghiari, după semnarea tratatului
 

„Şocul de la Trianon a cuprins întreaga naţiune“

Miklós Zeidler, istoric din Ungaria şi profesor asociat al Universităţii „Eötvös Loránd“ din Budapesta, a detaliat într-un articol de ce modificarea hotarelor a avut un impact atât de mare asupra ungurilor. „Odată cu pierderea regiunilor montane periferice, care furnizau cherestea, cărbune şi alte materii prime, precum şi o producţie agricolă uriaşă, Ungaria a fost forţată să-şi reorganizeze economia, să dezvolte comerţul extern.“ A explicat, de asemenea, cum revizionismul a pus stăpânire pe viaţa de zi cu zi a maghiarilor: „În Ungaria, tristeţea, furia şi ura au însoţit semnarea tratatului. Toate guvernele interbelice au lucrat pentru revizuirea condiţiilor tratatului, în special clauzele legate de frontieră. Revizionismul a fost un cuvânt care a răsunat în viaţa de zi cu zi, de la discursuri publice la articole de ziar şi până la orele din şcoli. Provinciile detaşate erau denumite «teritorii ocupate»“.
 
Un alt istoric din Ungaria, Steven Béla Várdy, a descris şocul pe care l-au avut ungurii atunci când ţara lor s-a rupt. „Niciun eveniment din istoria modernă nu a afectat ungurii la fel de mult ca Tratatul de la Trianon, care a redus ţara la o fracţiune din ce a fost şi a împărţit naţiunea maghiară în cinci părţi inegale.“ Toţi oamenii de ştiinţă, istoricii, scriitorii, politicienii, ţăranii, aristocraţii şi intelectualii de stânga au fost marcaţi de eveniment, spunea el în 1997. „Şocul de la Trianon a cuprins întreaga naţiune şi a devenit o boală naţională de durată, care distruge de atunci minţile şi inimile tuturor maghiarilor, în ciuda faptului că în cele patru decenii de guvernare comunistă, Trianon a devenit un tabu naţional.“
 
Originile Sindromului Trianon
Conny Mithander, istoric din Suedia, a explicat în volumul „Traume colective. Amintiri despre război şi conflict în Europa secolului al XX-lea“ cum a apărut sintagma „Sindromul Trianon“, des întâlnită în mass-media. „A fost reformulată încă de la sfârşitul epocii Kádár (n.r. – liderul comunist maghiar János Kádár) şi exprima îngrijorare pentru minorităţile maghiare din statele vecine, în primul rând din România – Trasilvania şi Banat – şi Slovacia.“ A amintit şi că: „Legătura dintre revizionism şi naţionalismul etnic, uşor de obsevat încă din primii ani după Trianon, a revenit cu forţe noi după 1989“.
 
Nu doar istoricii din Ungaria au publicat de-a lungul anilor o mulţime de cărţi şi articole despre Tratatul de la Tria-non, ci şi cei din România. Unii dintre ei s-au exprimat şi public, cu diverse ocazii, în privinţa relaţiilor româno-maghiare şi a celebrului tratat. „Sunt nişte sensibilităţi între români şi unguri care nu pot fi depăşite. (...) Cât timp ne vom aminti de părţi urâte ale istoriei, automat vom fi sensibili şi vom reacţiona când unii încearcă să treacă linia roşie“, spunea istoricul Marius Diaconescu într-un interviu acordat lui Ion M. Ioniţă în studioul „Adevărul Live“. 
 
„Autonomie locală există“
Diaconescu mai sublinia că UDMR astăzi doar cere autonomie şi nu se preocupă de dezvoltarea economică a Ţinutului Secuiesc – partidul n-a avut planuri de înfiinţare a unui spital regional sau de atragere a unor investitori. „De ce nu şi-a pus nimeni problema de ce în zona secuilor nu vin investitori mari? Doar din Ungaria mai vin. Zona e văzută ca una cu potenţial de conflict.“ Afirma şi că UDMR ar putea să modifice discursul politic, să nu mai solicite autonomie, ca să nu mai creeze animozităţi între români şi maghiari. „În toate comunele şi oraşele în care populaţia maghiară este majoritară, ai primari unguri, viceprimari unguri, consiliu local majoritar maghiar, directori de şcoli unguri, directori de muzee şi de teatre. E firesc. Deci, autonomie locală există. Dar ei ţin neapărat să fie o lege.“
 
Istoricul Lucian Boia a amintit în volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918“ că Ungaria din 1918 avea graniţele asemănătoare cu Ungaria anului 1000. „O ţară care dura (e drept, cu întreruperi) de 1.000 de ani!“, remarca el. „Dacă decupajul a fost sau nu echitabil, aceasta e o altă chestiune.“
 
Transilvania, „şi mai românească decât la 1918“
Volumul lui Boia a fost publicat în 2017, însă, de atunci până acum nu s-au schimbat percepţiile unor români ultranaţionalişti, care consideră că Ungaria ar putea „fura“ Transilvania. „Există în România o specie de naţionalişti care n-au linişte din pricina unei mereu invocate ameninţări maghiare“, a scris Boia. „Ar fi o jignire la adresa românilor transilvăneni să considerăm că ar putea fi împinşi cu forţa spre Ungaria de o minoritate de patru ori mai puţin numeroasă. Nu e prea clar nici ce ar câştiga Ungaria din treaba asta: să devină o ţară pe jumătate românească? (...) Dacă trecutul e «împărţit», apartenenţa actuală a Transilvaniei n-are cum să fie pusă în discuţie (cu atât mai mult cu cât astăzi este şi mai românească decât la 1918)“, a mai notat istoricul. 
 
Într-un interviu pentru news.ro, Boia analiza de ce germanii şi francezii s-au pus de acord şi au editat un manual comun de istorie, care include detalii despre Primul Război Mondial şi de ce pentru români şi unguri acest pas ar fi mai anevoios. Explicaţia lui este că francezii şi germanii, chiar dacă s-au războit, au rămas pe trepte asemănătoare din punct de vedere social şi cultural, aşadar, niciunul dintre popoare n-a ajuns să se simtă inferior celuilalt. În schimb, relaţia dintre români şi unguri are la bază inegalitatea. „Românii au fost dominaţi de unguri atâtea secole, iar acum ungurii se simt dominaţi de români“, spunea Boia. 
 
Recent, János Áder, preşedintele Ungariei, i-a oferit istoricului Lucian Boia Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei, drept recunoaştere a activităţii lui şi a operelor sale, care au ajutat la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul român şi cel maghiar. 
 

Adolescent maghiar: „Nu a fost prea uşor să învăţ limba română“


Elevii din Odorheiu Secuiesc nu cunosc bine limba română 
 
Ádám Kenyeres (18 ani) din Miercurea Ciuc explică pentru „Weekend Adevărul“ cum percepe animozităţile dintre românii şi maghiarii din România şi cum a învăţat el limba română, deşi locuieşte în judeţul Harghita. „Consider că în zona noastră nu este conflict între români şi maghiari şi cred că această temă este folosită de politicieni numai pentru interesele proprii. Nu resimt în viaţa mea de zi cu zi acest conflict, numai în media şi pe reţelele de socializare“, spune adolescentul. Pe reţelele de socializare observă nemulţumiri din partea unor persoane din comunitatea maghiară legate de faptul că Transilvania se află între graniţele României şi nu între ale Ungariei. Are şi câţiva prieteni români, dar relaţia lor n-a fost niciodată influenţată de discursul politicienilor. Relaţia interetnică, explică el, nici măcar n-a fost până acum una dintre temele de discuţie. Datorită conversaţiilor cu prietenii români şi mulţumită şcolii, adolescentul a reuşit să înveţe bine limba română. „Nu a fost prea uşor să învăţ limba română, deoarece am crescut într-un mediu maghiar şi n-am folosit limba română zi de zi“, spune Ádám. 
 
„Limba este o barieră de comunicare şi de integrare“
Româna este o limbă străină pentru cei mai mulţi maghiari din Ţinutul Secuiesc. Într-un documentar realizat de „Adevărul“ în 2017, vedeam tabloul câtorva şcoli din Odorheiu Secuiesc, oraş cu peste 90% din populaţie de etnie maghiară, care are în jur de 34.000 de locuitori. Există un singur liceu cu predare în română şi, pentru că elevii maghiari n-au alt context în care să înveţe limba, mulţi n-o pot vorbi. „La noi, limba română nu se învaţă pe stradă. Aici avem o populaţie compactă maghiară. Deci, le rămâne (n.r. – elevilor) doar şcoala, unde începând din clasa I se învaţă limba română“, spunea directorul Liceului Teoretic „Tamási Áron“, György Laczkó. „Din păcate, la gimnaziu şi la liceu nu se mai învaţă ca o limbă străină. Nu prea avem profesori de limba română. Copiii mai pricep, dar de vorbit le e mai greu. Le e frică de faptul că nu se exprimă corect.“ 
 
Abordaţi pe stradă în limba română de reporterii „Adevărul“, copiii şi părinţii abia răspundeau: „Nu ştiu“. Puteau purta o conversaţie doar după ce li se puneau întrebări în maghiară. „Limba este o barieră de comunicare şi de integrare“, atrăgea atenţia Ştefan Nuţ, directorul Liceului „Marin Preda“, singurul cu predare în română. 
 
„Ungur“ sau „maghiar“?
Teologul István Tárkányi, care a copilărit la Cluj în anii ’90, a povestit anul trecut, într-un articol publicat de VICE, cum e să creşti ca maghiar în România. „Au fost câţiva ani în care tensiunea cauzată de recesiunea economică (n.r. – după căderea comunismului) plutea în aer. Noi, copii fiind, am resimţit-o doar în timpul jocurilor din spatele blocului. La câte-un miniconflict interetnic zbura un «bozgor» dintr-o parte, urmat de-un opincar din cealaltă parte sau invers, dar, de cele mai multe ori, adulţii ne lăsau să rezolvăm aceste neînţelegeri între noi.“ Un alt subiect abordat de István Tárkányi, dar pe blogurile „Adevărul“, are legătură cu diferenţa dintre termenii „ungur“ şi „maghiar“. Spune că de fapt nu există vreo deosebire. În ultima vreme, pentru unele persoane din comunitatea maghiară din România, dar şi pentru unii români termenul „ungur“ a căpătat sens peiorativ, aşa că ei preferă să folosească mai des „maghiar“. 
 
 
 

Lucian Leuştean, istoric:

„Toţi istoricii români şi maghiari aveau numai certitudini“

Istoricul Lucian Leuştean (52 de ani), profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi autorul volumului „România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon (1918-1920)“, publicat la Editura Polirom, în 2002, povesteşte cum a abordat în cartea lui un subiect atât de sensibil pentru români şi maghiari. Vorbeşte, de asemenea, despre relaţiile diplomatice româno-maghiare actuale şi de mai demult, iar concluzia pe care o trage este că în Ungaria s-a păstrat un „naţionalism al frustrării“. 
 
   
„Weekend Adevărul“: Din perspectiva dumneavoastră, cum ar putea arăta o abordare echilibrată a Tratatului de la Trianon astăzi în spaţiul public?
Lucian Leuştean: Abordarea echilibrată este aceea care pune accentul pe prezent, pe apartenenţa celor două state, România şi Ungaria, la Uniunea Europeană, pe faptul că ne putem construi un viitor comun în cadrul procesului de integrare europeană. Din păcate, criza prin care trece UE şi abordările diferite ale celor două ţări pe scena europeană au redeschis Dosarul Trianon şi au permis unor politicieni să reinstrumenteze tensiuni adormite.
 
Care au fost certitudinile altor istorici şi cercetători întâlnite înainte sau în timpul documentării pentru volumul „România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon“?
Când m-am documentat pentru acea carte, la finalul secolului trecut, între cele două istoriografii era un război declarat pe tema Trianon, început imediat după 1920. Toţi istoricii, atât cei români, cât şi cei maghiari, aveau numai certitudini şi utilizau doar documentaţia care le justifica concluziile. Mai tot timpul vina principală era a duşmanului, a celuilalt, iar cea secundară era rezervată „trădătorilor“ din propria tabără. În plus, multe abordări erau tratate şi ideologic, grila marxistă, devenită în anii ’80 naţional-comunistă, producând efecte pernicioase. Miza mea a fost să produc o viziune moderată, să „recitesc“ evenimentele şi mai ales premisele lor, să identific o justă măsură, dezideologizată şi axată pe realismul din relaţiile internaţionale.
 
„Plebiscitele erau o armă cu două tăişuri“
Ce reacţii aţi primit de la alţi cercetători, dar şi de la cititorii mai puţin avizaţi, în 2002, după publicarea cărţii?
Au fost unele reacţii din partea unor istorici români şi străini interesaţi de temă care m-au onorat şi mi-au produs satisfacţie, dar şi altele dezamăgitoare. Spre exemplu, de partea românească au fost unii care nu se puteau obişnui cu spunerea lucrurilor până la capăt, cu recunoaşterea unor greşeli făcute de autorităţile române, cu ilustrarea documentară a unor acţiuni româneşti reprobabile chiar la standardele din epocă. Iar istoricii maghiari au preferat să mă citeze doar când criticam istoriografia română, nu însă şi când o făceam, chiar mai aspru, cu cea maghiară.
 
A rămas România cel mai mare duşman al Ungariei, aşa cum apărea în memoriul maghiar din octombrie 1919? 
România chiar era în octombrie 1919 cel mai mare duşman al Ungariei, în sensul că trupele române ocupau două treimi din teritoriul atribuit statului maghiar la forumul păcii, inclusiv Budapesta. Ulterior lucrurile s-au mai schimbat, Cehoslovacia sau Iugoslavia devenind inamici principali, iar uneori chiar Mica Înţelegere, adică alianţa celor trei state vecine ale Ungariei, revendica acest rol. Dacă mai este astăzi România principalul duşman al Ungariei, n-o pot spune eu, ci doar autorităţile şi opinia publică maghiare. Eu nu cred în asemenea etichetări.
Nu se mai poate explica totul prin efectele Trianonului. Reacţia românească ar trebui să fie una de compasiune rezervată: orice durere trebuie respectată, dar carantina este obligatorie în cazul bolilor molipsitoare. 
Cum vedeţi unele afirmaţii din textul replicii delegaţiei maghiare din februarie 1920, despre care aţi amintit în paginile volumului, precum: „Dezmembrarea teritorială a Ungariei se va realiza fără a se lua câtuşi de puţin în considerare voinţa oamenilor afectaţi. Numai un referendum poate stabili într-o măsură incontestabilă voinţa oamenilor“?
Plebiscitele erau o armă cu două tăişuri. În teorie, părea de domeniul bunului-simţ să încerci să afli opiniile locuitorilor dintr-o zonă aflată în dispută, dar, în practică, această operaţiune a condus la multiple complicaţii. În plus, rezultatul consultării populare depindea în mare măsură de cine punea întrebarea, de trupele aflate în regiune, de modul în care era pusă problema, care era întrebarea, cum erau judecate rezultatele – majoritate generală simplă, sau pe regiune, sau pe district, sau pe comună – şi apoi cum se făcea interpretarea finală. Conferinţa de Pace de la Paris a decis, cu puţine excepţii, să nu organizeze referendumuri şi să ofere regiunile majorităţilor etnice locale, completând sistemul cu cel al protecţiei minorităţilor „de rasă, de limbă şi de religie“.
 
Brătianu a „uzat de dreptul învingătorului“
Înainte de semnarea Tratatului, una dintre preocupările delegaţiei ungare era protejarea minorităţilor maghiare din teritoriile pierdute. Cum s-a schimbat, până astăzi, discursul oficialilor maghiari în ce priveşte respectarea drepturilor minorităţii maghiare din România? 
Nu s-a schimbat defel preocuparea, ci doar tonul şi metodele. E şi firesc să persiste interesul în acest sens, iar abordările să se rafineze şi să se adapteze la evoluţiile internaţionale. Ungaria nu va renunţa vreodată la acest subiect, cum nici noi n-o putem face în privinţa românilor trăitori în statele din preajmă sau chiar în regiuni mai îndepărtate.
 
Cum aţi descrie, pe scurt, acţiunile lui Ion I.C. Brătianu în raport cu statul maghiar? De ce Antanta ar fi preferat ca Take Ionescu să fi fost prim-ministru, şi nu Brătianu?    
Ionel Brătianu a fost, mai presus de orice, un realist. Prim-ministrul român, fiind extrem de conştient de faptul că victoria României împotriva Ungariei fusese una înfăptuită fără participare Aliată directă şi de faptul că mijloacele aflate la dispoziţia Conferinţei de Pace de a controla ceea ce se întâmpla în Ungaria şi de a bloca intenţiile româneşti erau precare, n-a ezitat să-şi impună punctul de vedere, să valorifice şansa cu adevărat istorică în care se găsea statul român, să uzeze de dreptul învingătorului. Take Ionescu a fost preferat de unii lideri occidentali pentru că părea „european“, avea o propensiune spre compromis, părea maleabil, „mlădios“, dar nu vom şti niciodată dacă aşa ar fi fost în calitate oficială, la negocierile de la Paris. Ştim doar că Ion I.C. Brătianu a câştigat confruntarea internă, iar la forumul păcii a fost inflexibil, preferând chiar să-şi dea demisia decât să cedeze în privinţa a ceea ce el considera a fi interesul naţional. Şi-a atins mai toate obiectivele, ceea ce înseamnă că istoria i-a dat dreptate. Istoria ţine întotdeauna cu învingătorii!
 
Sindromul Trianon îşi pierde puterea
Care au fost principalele consecinţe ale amânării semnării Tratatului de la Trianon? 
La nivel politic, principala consecinţă a fost aceea că s-a produs, în primăvara anului 1920, o ultimă mare tentativă de schimbare a termenilor păcii cu Ungaria. Eforturile politice şi diligenţele economice maghiare, combinate cu disfuncţionalităţi din tabăra Aliată, au părut a oferi o nouă şansă elitei maghiare. Din fericire pentru România, nu s-a reuşit mare lucru. Iar la nivelul oamenilor obişnuiţi, amânarea semnării tratatului a condus la articularea speranţelor conform cărora poate nici nu se va semna sau va fi schimbat radical, astfel încât visurile de menţinere a unei Ungarii Mari au părut aproape de realitate, ceea ce a catalizat rezistenţa faţă de procesul de unificare din România.
 
În ce măsură se poate vorbi în prezent despre o traumă colectivă a maghiarilor, determinată de semnarea acelui tratat?
Îmi este dificil să vorbesc despre „traume colective“ ale altor popoare. Există însă, cred eu, remanent, un „naţionalism al frustrării“, potenţat şi de marea dezamăgire contemporană a unor maghiari: Europa nu mai este interesată de autonomii exclusiviste, segregări artificiale şi insularităţi gratuite. Nu întâmplător apar accente antieuropene, anticapitaliste, antiliberale – în sensul larg al cuvântului – la unii diriguitori politici. Integrarea europeană e percepută doar ca o globalizare dizolvantă pentru conştiinţa naţională. Mai cred însă că, în Ungaria, printre maghiari, discursul întemeiat exclusiv pe Sindromul Trianon începe să nu mai aibă căutare. Nu se mai poate explica totul prin efectele Trianonului. Reacţia românească ar trebui să fie una de compasiune rezervată: orice durere trebuie respectată, dar carantina este obligatorie în cazul bolilor molipsitoare. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

23 Comentarii

Adrian Foangǎ
6.06.2020, 09:55:17

Hai s-o mai terminam cu Trianonul, ca parca facem noi mai mult caz decat ungurii. Kilograme de articole despre povestea asta, cand in Romania nici nu ar trebui sa-si bata cineva capul cu ea. E problema ungurilor daca suspina si la 100 de ani.

+5 (9 voturi)
Alfa Omega
6.06.2020, 13:06:58

As invita ungurii , maghiarii si secuii sa citeasca istoria reala din care vor afla ca au venit prin secolul 10 din Asia calare si s-au asezat la granitele Daciei romane unde existau in triburi fara nici o legatura dovedita cu Atila, apoi au fost 150 de ani pasalac turcesc si au fost eliberati de o uniune a armatelor europene din care faceau parte si romani ! NU au castigat nici o batalie singuri si uniunea cu romanii le-au adus succese nemeritate vezi Matei Corviin cu mama unguroaica care de fapt l-a si otravit si Iancu de Hunedoara si mai apoi Mihai Viteazu pentru care ungurii au tocmit un ucigas italian badta sa il ucida miseleste pe la spate ! Apoi Trianonul a fost un tratat de independeta popoarelor subjugate de un imperiul care de fapt nici nu era condus de ungurii ci de imparatii austrieci ! Culmea este ca Austria nu are nici o preztentie teritoriala in Transilvania pentru ca austriecii recunosc independeta unor popoare suverane ! Nu Ungaria a pierdut teritorii ci imperiul austro-ungar care actualmente nu mai exista si nici nu va mai exista chiar daca unii traiesc in urma cu 100 de ani , de ce nu traiesc in urma cu 1000 de ani cand uscau carnea de cal sub sa, sa aiba ce manca pe drumul lung ce l-au facut din Asia actuala Mongolie !

+7 (11 voturi)
Lucifer
6.06.2020, 10:11:13

Bolile Hungariei numite "sindromul Trianon" sau " naţionalism al frustrării" nu se pot vindeca dacă statul şi societatea hungară nu vor asta. Chestia este că statul hungar întreţine aceste boli ca politică de stat, fiind agresiv cu vecinii şi sperând că odată şi odată cineva ca Germania şi Rusia( după cum s-a întâmplat în 1940) va face dreptate Hungariei.

+4 (12 voturi)
Tăunu
6.06.2020, 11:29:58

Felicitări autorului pt abordarea curajoasă a centenarului Trianon. Asta deoarece, în loc să cerebreze o sută de ani de la Trianno, eveniment epocal pentru români, neamțu bagă strâmbe la ccr. E bine de știut că multe gazete în țară au făcut ciocu mic, de frica neamțului, să nu uităm totuși că această nație care a ales un președinte werner și un premier layos are mulți slugoi pe metru pătrat !

-1 (7 voturi)
Mihai Popescu
6.06.2020, 16:18:07

Ungurii sunt o natie f. agresiva si sovina. Ca au sau nu au dretate ei vor teritorii pe care nu le-au avut niciodata. La groapa istoriei cu ungurii !

+2 (6 voturi)

Vezi toate comentariile (23)