30 de ani de la căderea Cortinei de Fier. Václav Havel, politicianul cu mâinile curate care şi-a refuzat emigrarea pentru popor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Václav Havel, câştigător în lupta anticomunistă                                          FOTO: AFP/ Lubomir Kotek
Václav Havel, câştigător în lupta anticomunistă                                          FOTO: AFP/ Lubomir Kotek

EPISODUL 3 Václav Havel a devenit preşedintele Cehoslovaciei în decembrie 1989, după ce s-a aflat în fruntea Revoluţiei de Catifea, una dintre cele mai paşnice manifestaţii prin care s-a stins comunismul. Obsedat de adevăr, Havel nu a ales să scape singur de comunism, deşi a avut opţiunea, ci şi-a dorit o scăpare pentru toată Cehoslovacia.

Dramaturg şi activist pentru drepturile omului, Václav Havel a fost un politician total atipic: timid, modest, uşor ciudat, flămând după adevăr. Genul de politician care în discursurile sale de mai târziu, în calitate de preşedinte de stat, nu se ferea să afirme că nu se simte în largul său în funcţie, că nu se vede demn de ea. „Cu cât sunt mai jos, cu atât mai potrivit mi se pare locul în care sunt; cu cât sunt mai sus, cu atât mai puternică suspiciunea mea că s-a făcut vreo greşeală“, declara el la scurt timp după preluarea funcţiei, conform publicaţiei americane „The New Yorker“.

În cei 13 ani în care a fost preşedinte, a tot fost sfătuit că poate ar fi bine să nu dezvăluie astfel de gânduri poporului, dar scriitorul din el nu se putea lăsa, aşa că a continuat să facă aşa cum a vrut. Rectificare: cum a simţit. Pentru că Havel nu şi-a abandonat nicio clipă ţara, în ciuda lipsei de speranţă şi a repetatelor vizite în puşcării. Vorbim şi astăzi de Havel, disidentul ceh care a fost nevoit să devină politician, unul care a scris şi s-a zbătut mereu pentru adevăr, fiind, pur şi simplu, ceea ce numim o personalitate.

Sau cel puţin asta spune scriitorul ceh Martin Vopenka, participant la Revoluţia de Catifea, care povesteşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre propria sa experienţă în comunism, dar şi despre felul în care a ajuns poporul să îl privească cu atât de multă încredere pe Havel, despre care, de la jumătatea anilor ’80, se vorbea deja ca despre viitorul preşedinte al ţării.

„Înfăşat“ în mari aşteptări de mic copil

Vaclav Havel_foto_AFP
„Onorate, stimate domnule. Îndrăznim să vă trimitem salutările noastre pline de respect. Avem încredere că sunteţi în cea mai bună stare de sănătate şi sperăm să ne agreaţi.“ 

Aceasta a fost prima scrisoare primită de Havel, pe 11 octombrie 1936. Era o vedere semnată de cei care locuiau în casa familiei de la ţară, precum şi de servitori. Václav Havel venise pe lume în urmă cu doar şase zile, pe 5 octombrie, şi deja era „un copil înfăşat în mari aşteptări, ale cărui prime luni de viaţă nu erau doar răsfăţate, ci şi încoronate“,  după cum scrie John Keane în biografia dedicată acestuia, „Václav Havel: O tragedie politică în şase acte“. Micul Václav avea de unde să moştenească empatia, bunicul său fiind un industriaş de succes, iar tatăl său, Václav Maria, un individ bun şi generos care le spunea prietenilor adesea că e bine să se meargă „democratic înainte!“.  (Foto dreapta sus: AFP)

Ani mai târziu, comuniştii aveau să arunce cu această retorică în dramaturg, legată de confortabila sa copilărie burgheză. Keane atrage atenţia însă că astfel de cuvinte erau departe de realitate. „Adevărul trist este că viaţa lui de porcuşor bine hrănit a început prost într-o familie ale cărei idealuri au fost zdrobite de ocupaţia militară, supraveghere, raiduri aeriene, război şi totalitarism.“ Ocupaţia ţării de către nazişti a făcut-o pe mamă, Bozena Havlova, să îi trimită, în august 1942, pe Václav şi pe fratele lui mai mic, Ivan, departe de Praga, la casa lor de la ţară, în apropiere de Žďárec, un sat din sudul Moraviei.

În 1948, odată cu venirea comuniştilor la putere, adolescentul Václav înţelegea prea bine ce înseamnă excluderea şi eşecul. Etichetat oficial ca „burghez“, s-a perindat prin mai multe şcoli de stat, pentru ca în cele din urmă să poată urma doar cursurile unei şcoli de noapte. În 1951, părinţii l-au ajutat să se angajeze ca asistent de laborator, cu sprijinul unui prieten de familie, Otto Wichterle, inventatorul lentilelor de contact, care tocmai fondase Institutul de Tehnologie Chimică din Praga. 

La şcoala de noapte, avea să înveţe şi filosofie şi teorii politice. De la 17 ani a început să studieze filosofie în privat, sub tutela filosofului J.L. Fischer, care va avea o mare influenţă asupra dezvoltării gândirii elevului său, asaltându-l la fiecare vizită cu noi cărţi. Ulterior, la facultate, Havel era admis la Facultatea de Economie de la Universitatea Tehnică, unde studia transportul urban. Nu era ceea ce îşi dorise, dar fusese respins la Universitatea Charles şi la Facultatea de Arte, şi la film, şi la actorie. Totuşi, şi-a urmat pasiunea umanistă prin corespondenţă, studiind dramaturgia de la distanţă, vreme de patru ani, între 1962 şi 1966.

Adio Primăverii de la Praga

În seara zilei de 20 august 1968, forţele armate ale Pactului de la Varşovia invadau Cehoslovacia cu scopul de a repune în prima linie a statului comunişti radicali. Era sfârşitul Primăverii de la Praga, scurta perioadă de liberalizare a ţării odată cu ascensiunea lui Alexander Dubcek, care devenise prim-secretar al partidului la începutul anului. Promova „socialismul cu faţă umană“ care implica ideea de participare largă a oamenilor în politică, la nivel local şi statal sub umbrela partidului, ceea ce ar fi dus la o libertate a presei şi a culturii. Programul includea, de asemenea, şi federalizarea Cehoslovaciei în două naţiuni cu drepturi egale. Ce urmărea Dubcek era îngustarea hăului care se căscase între partid şi societate.

Leonid Brejnev, conducătorul de la acea vreme al Uniunii Sovietice, alături de reprezentanţii membrilor pactului, n-a văzut cu ochi buni aceste reforme, considerându-le acţiuni de sfidare a Blocului Comunist. În toiul Războiului Rece. Cu o săptămână înainte de intervenţia militară în Cehoslovacia, Brejnev avea o ultimă conversaţie cu Dubcek, în care încerca să îl convingă să facă paşi înapoi în privinţa reformelor. Conducătorul sovietic era consternat mai ales de articolele din presa cehoslovacă care erau vădit antisovietice. Conversaţia de o oră şi 20 de minute a fost pusă la dispoziţia istoricilor cehi în 1994, de către Federaţia Rusă: 

„Am căzut de acord că... toate publicaţiile anti-sovietice şi anti-socialiste vor fi oprite. În Uniunea Sovetică, ne ţinem partea de învoială şi nu ne angajăm în nicio critică deschisă a Cehoslovaciei. Dar în ceea ce priveşte organele mass-media din Cehoslovia, acestea continuă neîngrădite să atace Partidul Comunist Sovietic, Uniunea Sovietică şi au fost cazuri de atacuri asupra figurilor importante din partidul nostru. Ne numesc stalinişti şi lucruri de felul ăsta. Te întreb, ce vrea să însemne asta?““. 

Răspunsul lui Dubcek a fost un moment de tăcere. Brejnev insista să afle când vor fi daţi la o parte din funcţiile-cheie reformiştii, dreptiştii- după cum îi numea. La rândul său, Dubcek insista că era un proces întreg, aşa că avea să dureze câteva luni. Un răspuns deloc satisfăcător. 

„Ce pot să spun, Sasha? Asta nu e nimic mai mult decât decepţie. Asta este o dovadă în plus că ne amăgeşti... O să vorbesc destul de franc: dacă te dovedeşti incapabil să rezolvi această problemă, atunci cred că ţi-a scăpat de sub control conducerea partidului“.

Ceauşescu, şi şeful delegaţiei române de partid şi de stat în Republica Socialistă Cehoslovacă, însoţit de Ludvik Svoboda şi Alexander Dubcek- august 1968 (Foto: fototeca online a comunismului românesc)

Ceauşescu

Dubcek a ales însă să ignore avertismentele sovieticilor, astfel că cehii şi slovacii îşi vedeau din nou ţara ocupată de trupe străine, România fiind singura care refuzase să participe la ocupare. Dacă occidentalii au văzut în lipsa României o fărâmă de democraţie licărind în interiorul blocului comunist, istoricul Adam Burakowski atrage atenţia, în volumul „Dictatura lui Ceauşescu (1965-1989)“, că liderul comunist român nu refuzase în mod categoric participarea la acţiune, ci mai degrabă, Kremlinul nu considerase necesară prezenţa trupelor româneşti. 

„Înainte de invazia în Cehoslovacia a celor cinci ţări din blocul sovietic, România rămăsese într-o stare de izolare accentuată faţă de celelalte state comuniste. Nu se ştie când a fost luată la Kremlin decizia ca trupele române să nu participe la această operaţiune. Şi nu e adevărat că Nicolae Ceauşescu ar fi refuzat la un moment dat în mod categoric participarea României la această invazie, lucru care a fost repetat ani în şir de propaganda comunistă a Bucureştiului şi preluat apoi de majoritatea organelor de presă din lume... Eventualul protest al lui Ceauşescu împotriva intervenţiei în Cehoslovacia nu deranja prea mult influenţa societică în România, iar la nivel internaţional, putea fi interpretat (şi aşa a şi fost) ca o expresie a democraţiei interne în cadrul lagărului comunist“.

137 de oameni au fost omorâţi în timpul ocupaţiei, conform istoricilor cehi, dintre care 50 de persoane doar în prima zi a ocupaţiei. Liderii partidului şi membrii guvernului cehoslovac au fost arestaţi, iar în seara zilei de 23 august, Dubcek, împreună cu alţi comunişti reformatori, ateriza la Moscova, unde cu toţii cădeau de acord cu aşa-numita „normalizare“ propusă de Brejnev. Revenit la Praga pe 26 august, Dubcek a liniştit populaţia, explicând că proiectele de reformă vor continua, dar cu întârziere, însă trupele străine aveau să se retragă. A urmat la conducere slovacul Gustav Husak, care a adus cu el „normalizarea“, îngheţarea sferei publice, unde orice activităţi civice care nu se încadrau pe făgaşul trasat de ideologia oficială erau dizolvate. Un comunism radical, în care nicio reformă nu avea să se mai întrevadă.

Vocea liberă a lui Havel, la radio

Momentul din august ’68 a fost însă şi cel în care imaginea lui Václav Havel, devenit între timp dramaturg, căpăta o nouă nuanţă: cea de activist de stradă. Scurta perioadă de liberalizare a lui Dubcek adusese cu ea un mare cadou pentru Václav : publicarea textelor lui, nu doar în ţară, ci şi în afară, precum şi vizitarea New York-ului pentru un festival dedicat lui Shakespeare. Când a început perioada de „normalizare“, textele sale au fost imediat interzise, ajungând însă să circule prin reţelele de samizdat. Prima săptămână a ocupaţiei sovietice şi-a petrecut-o în oraşul Liberec, la nord de Praga, unde s-a dedicat complet opoziţiei populare. 

Radioul de aici nu fusese încă închis, aşa că dramaturgul a decis să ţină cinci discursuri, în intervalul 21-24 august, în care vorbea despre situaţia din ţară şi în care îi îndemna pe cetăţeni să protesteze paşnic, dar să fie pregătiţi să se apere în cazul în care situaţia ar fi cerut-o. Mai mult, Havel făcea apel la renumiţi scriitori din alte ţări, precum Arthur Miller, Samuel Beckett, Jean-Paul Sartre sau Eugene Ionesco, rugându-i să „îşi alăture vocile, în acest moment extrem de dificil, celor care condamnă agresiunea ţărilor din Pactul de la Varşovia asupra Cehoslovaciei“.

Dubcek era susţinut în totalitate de Havel în discursurile sale. Îi era recunoscător că i-a primit pe el şi pe alţi scriitori să discute despre viitorul ţării. „A avut o atitudine blândă şi grijulie pentru procesul de democratizare; era mândru de el (n.r. – de acest proces) şi era evident că îl preocupa în totalitate... Cred că toţi am plecat cu sentimentul că am fost norocoşi să îl avem pe acest om ca liderul principalului partid politic din această ţară.“

Pprincipalul membru al opoziţiei cehoslovace Vaclav Havel(dr), Alexander Dubcek(st) şi Marta Kubisova(c), în noiembrie 1989

Alexander Dubcek (stânga), liderul politic al Primăverii de la Praga, împreună cu liderul moral, Václav Havel (Foto: AFP)

Discursurile din această săptămână i-au făcut pe cetăţeni să realizeze că Havel avea calităţile unui lider, atât de necesare în circumstanţele care aveau să răsară în anii următori. Relaţia apropiată pe care o avea cu propriile cuvinte i-a mişcat pe oameni, i-a făcut mândri de felul în care rezistau invaziei.

Un exemplu: în a treia zi de ocupaţie, vorbea despre cum cei din ţară se aflau în confruntare „fără un singur tanc, fără un singur tun, fără o singură mitralieră. Armele noastre sunt de alt fel decât armele inamicilor noştri – sunt unitatea noastră spontantă, determinarea noastră neînfricată de a nu ne retrage din viziunile noastre patriotice şi din idealurile noastre morale, decizia noastră de a demonstra cu persistenţă, din nou şi din nou, invadatorilor şi restului lumii, că suntem uniţi în dorinţa noastră de a trăi în libertate şi de a rezista agresiunii“.


Dar nu aici se află începuturile luptei lui Havel pentru revoluţia democratică. Primele sale confruntări cu autorităţile comuniste au avut loc încă de la începutul anilor ’60, atunci când era „un poet şi eseist în blugi şi servea în redacţia unei reviste lunare intitulată «Faţa»“, după cum scrie John Keane. Mai mult, pe 3 decembrie 1963, prima lui piesă de teatru, „Petrecere în grădină“, satiră la adresa regimului, se transforma în spectacol, având premiera la un teatru din Praga. „Această perioadă l-a binecuvântat cu reputaţia de «mâini curate» şi l-a ajutat să iasă în evidenţă ca dramaturg, crainic de radio şi activist în timpul Primăverii de la Praga, din 1968“, completează Keane.  

Moartea lui Jan Palach, vlăstarul revoluţiei

Jan Palach

La începutul anului 1969, pe 16 ianuarie, ocupaţia mai producea o victimă. Jan Palach (foto: dreapta), student la filosofie, şi-a dat foc în piaţă. Era forma lui de protest faţă de înăbuşirea reformelor lui Dubcek. Câţiva ani mai târziu, în august 1988, Robert McRae, în calitate de membru al Ministerului pentru Afaceri Externe al Canadei, era trimis în Cehoslovacia pentru o perioadă de trei ani ca să monitorizeze dacă ţara respecta într-adevăr drepturile omului, aşa cum se angajase s-o facă în 1975, când semnase în cadrul aşa-numitelor „Acorduri de la Helsinki“. După ce a trăit alături de praghezi Revoluţia de Catifea, a scris o carte intitulată „Rezistenţă şi Revoluţie. Cehoslovacia lui Václav Havel“, în care oferă o serie de detalii cu privire la contextul de atunci, inclusiv despre moartea lui Palach. Cum ar fi că, înainte să îşi dea sfârşitul din cauza arsurilor, Palach spunea că tot ce îşi dorise era ca oamenii să realizeze ce au însemnat invazia sovieticilor şi sfârşitul brutal al Primăverii de la Praga pentru Cehoslovacia.

„Pe moarte fiind, continua să întrebe acelaşi lucru: «Ştiu de ce am făcut-o? Ştiu de ce?»“. 

Răspunsul pentru tânăr avea să vină abia douăzeci de ani mai târziu, când comemorarea lui se transforma în primele zvâcniri ale Revoluţiei de Catifea. Comemorarea fusese organizată de nimeni altul decât Václav Havel.

Imboldul rockului

În aprilie 1975, Havel îi adresa noului conducător Husak o scrisoare deschisă în care îi ataca atât pe el, cât şi pe concetăţenii săi, pentru că permiteau să fie mituţi de false promisiuni ale Partidului Comunist, în schimbul pasivităţii politice. Scrisoarea a fost publicată şi în străinătate, având un ecou aproape pe picior de egalitate cu cazul lui Alexandr Soljeniţîn care tocmai ce fusese exilat din Rusia.

O altă coardă sensibilă a lui Havel a fost atinsă un an mai târziu, în 1976, odată cu observarea procesului unei trupe rock cehe numită „Plastic People of the Universe“, nume inspirat de una dintre melodiile unei alte trupe, „The Mothers of Invention“, în care cânta Frank Zappa. Membrii trupei erau acuzaţi de „disturbare organizată a păcii“. După ce şi-au primit pedepsele, Havel a descris procesul ca pe „un atac asupra însăşi vieţii“.

Acest proces nedrept avea să ducă însă la formarea „Carta 77“, un cadru informal, dar organizat, un soi de grup de sprijin pentru drepturile omului, cadru prin care Havel a ajuns să fie văzut ca principalul lider al opoziţiei în Cehoslovacia. Artişti din toate domeniile au semnat o petiţie în care era cerută eliberarea membrilor trupei, petiţie cunoscută sub numele de „Manifestul Cartei 77“. În mod evident, noul grup a devenit o problemă pentru regim, astfel că majoritatea membrilor aveau să fie judecaţi şi închişi. Cealaltă faţă a monedei: după finalul revoluţiei, mulţi dintre cei din mişcare au ocupat importante posturi în noua guvernare democratică. Iar Havel i-a propus lui Frank Zappa postul de ministru al Culturii, fără succes însă. 

„Dacă sunt condamnat la puşcărie, accept verdictul ca pe un sacrificiu necesar“

În luna octombrie a anului 1977, după înfiinţarea grupului de disidenţă „Carta 77“, Václav Havel primea 14 luni de închisoare cu suspendare. Motivul? Rănirea intereselor ţării. În timpul detenţiei, a scris una dintre cele mai de impact lucrări ale sale, „Puterea celor fără de putere“, o disecţie a regimului comunist, care analiza şi felul în care ajunge să îşi transforme cetăţenii în disidenţi. (Foto dreapta: profitmedia)

În ’79, era din nou arestat pentru activităţi subversive, după ce mai participase la crearea unei alte organizaţii. A fost condamnat la patru ani şi jumătate, dar a ieşit în februarie ’83, din cauza unei pneumonii dezvoltată de la ultima „vizită“ în puşcărie. În timpul în care a fost închis a corespondat cu prima sa soţie, scrisorile fiind publicate în volumul „Scrisori către Olga“, traduse şi în limba română. Havel ar fi putut scăpa de aceşti ani de puşcărie, dacă ar fi acceptat invitaţia producătorului american de teatru Joe Papp care îl invitase într-o rezidenţă de un an la Teatrul Public din New York. Comuniştii şi-au dat acordul instant – nu-l mai voiau pe cap – dar Havel n-avea de gând să plece de la căpătâiul pacientului său, Cehoslovacia. 

„Soluţia la această situaţie nu e plecarea. 14 milioane de oameni nu pot să plece pur şi simplu şi să lase Cehoslovacia pustie“, declara acesta ulterior, pentru Reuters.

Revenirea simbolului Palach

Soluţia despre care vorbea Havel a venit, chiar dacă mai târziu, după mai multe acţiuni disidente, dar de amploare redusă. Pe 15 ianuarie 1989, mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Wenceslas să depună flori în memoria sacrifiului lui Jan Palach, studentul care şi-a dat foc în cu 20 de ani în urmă. Aproximativ 1.000 de soldaţi şi miliţieni au încercat să închidă zona, precum şi piaţa Oraşului Vechi, dar 5.000 dintre cei adunaţi au reuşit să treacă. Printre ei, şi McRae, care povesteşte că atunci când oamenii au început să cânte imnul naţional, cei din prima linie au fost bătuţi, iar restul, urmăriţi şi încolţiţi cu tunurile de apă.

Havel, împreună cu prima lui soţie, Olga, în octombrie 1989, în curtea casei lor din Hradecek (Foto: AFP)

Vaclav Havel cu soţia_foto_AFP

A doua zi, Havel era arestat chiar lângă locul în care Palach îşi dăduse foc, fiind acuzat de instigare la demonstraţii. Cu o lună în urmă, în decembrie ’88, mai mulţi membri ai „Cartei 77“ se întâlniseră cu preşedintele Franţei, François Mitterrand, aflat într-o vizită de două zile în Cehoslovacia. Publicaţia americană „The New York Times“ scria atunci că acesta îi întreba cum le erau afectate disidenţilor familiile şi munca de lupta pentru drepturile omului. Havel răspundea atunci că deşi iată, se afla la micul-dejun cu preşedintele Franţei, nu avea nici cea mai mică idee unde l-ar putea găsi seara. Poate din nou la puşcărie, aşa că purta în portofel mereu o periuţă de dinţi.

Procesul lui Havel

O lună mai târziu au început procesele politice în care, pe lângă Havel, erau judecaţi sute de oameni ai opoziţiei. Lui şi altor membri ai „Cartei 77“ li se aduceau însă acuzaţii mai grave. Iar procesul lui Havel avea să fie un proces-spectacol. Sute de oameni s-au adunat să-l urmărească, de la tineri la oameni trecuţi de 50 de ani, care stăteau înghesuiţi pe o scară îngustă pe trei etaje. McRae auzise un zvon cum că mai mulţi judecători comunişti găsiseră tot felul de motive pentru a nu se ocupa de procesul dramaturgului. Ştiau că avea să iasă un show şi că exista, după cum punctează autorul, o posibilitate ca, într-o zi, acest proces să îi bântuie.

Havel şi-a făcut apariţia cu mâinile în cătuşe, flancat de doi huligani. „Mulţimea a început să strige «trăiască Havel» şi «libertate»... Lui Havel i-a reuşit un zâmbet când ne-a văzut prin geam, şi şi-a ridicat ambele mâini în formă de salut“, rememorează McRae. Soarta lui Havel fusese decisă de dinainte, restul fiind doar de spectacol. „Dacă sunt condamnat la puşcărie, accept verdictul ca pe un sacrificiu necesar pentru a face ceea ce e corect“, declara el la proces. A primit nouă luni într-o puşcărie destinată criminalilor violenţi, unde trebuia să presteze muncă în condiţii periculoase. 

Totuşi, avea deja o însemnătate socială, aşa că în săptămânile următoare a început să circule o petiţie a disidenţilor care nu fuseseră închişi. Semnificaţia ei, mai notează McRae, nu era documentul în sine, ci mai degrabă, cine anume o semna. Peste 700 de artişi, printre care şi actori de televiziune extrem de populari, au semnat petiţia şi i-au trimis-o premierului Ladislav Adamec. A avut efect: trei luni mai târziu, Havel a fost eliberat.                                                                                            

Zvonul care a iscat Revoluţia de Catifea

Pe 17 noiembrie 1989, un alt student pe nume Jan era comemorat de către manifestanţi, majoritatea studenţi şi ei. Era cea de-a 50-a aniversare a lui Jan Opletal, ucis în timpul ocupaţiei naziste, simbol al rezistenţei cehilor. În scurt timp, manifestaţia s-a transformat într-un protest anticomunist. Forţele de ordine au bătut studenţii, iar unul dintre ei, Martin Smid, ar fi fost bătut până la moarte. O astfel de veste a produs o undă de şoc în societate. Se crede că zvonul s-ar fi propagat după ce o femeie ar fi dat vestea într-un grup de disidenţi în care se afla şi Petr Uhl, şeful unei agenţii de presă clandestine, care a transmis informaţia mai departe, la Europa Liberă şi Vocea Americii. Smid fusese într-adevăr prezent la manifestaţii, dar plecase înaintea intervenţiei autorităţilor.

Totuşi, zvonul şi-a făcut efectul, lucru evident mai ales că, două zile mai târziu, oamenii scandau „Jan Palah 1969 – Martin Smid 1989“. Presupusul student mort a fost găsit de comunşti şi adus în platoul televiziunii pentru a dezminţi informaţia. Era însă târziu, Revoluţia de Catifea începuse deja.

Václav Havel tocmai înfiinţase, împreună cu disidenţii săi, Forumul civic care a început să dirijeze mecanismul revoluţiei. În cele din urmă, comunştii au fost de acord că negocieze cu reprezentanţii acestuia, însă premierul Adamec nu a vrut să îl primească şi pe Havel în birou. Una dintre loviturile orchestrate de această opoziţie grupată a fost o grevă generală de două ore, la care au participat milioane de cetăţeni. A doua zi după acest episod, comuniştii renunţau la putere, iar Havel şi oamenii lui instaurau, la 10 decembrie, „un guvern de uniune naţională“. 19 zile mai târziu, dramaturgul şi disidentul ceh era ales preşedintele Cehoslovaciei democratice. 

Cea mai mare bucurie a poporului: Havel a ajuns la castel! (Foto: AFP) 

Vaclav Havel_foto_AFP

Václav Havel a îndeplinit funcţia de preşedinte al Cehosloviciei până în 1993, iar apoi al Republicii Cehe, până în 2003. A fost căsătorit de două ori, iar când a murit, la vârsta de 75 de ani, la căpătâiul său se aflau cea de-a doua lui soţie, Dagmar Havlova, şi o călugăriţă care avea grijă de el. Anii de fumător înrăit, pneumonia netratată, problemele cardiace şi mai multe operaţii suferite din cauza cancerului la plămâni îl fragilizaseră. 

Pe 18 decembrie 2011 şi-a dat ultima suflare în somn.

<b>Martin Vopěnka, scriitor, participant la Revoluţia de Catifea: „Cred că am exagerat cu pacifismul. Trebuia să fim mai cruzi“</b>

L-am descoperit pe Martin Vopěnka (56 de ani), căutând detalii despre vieţile oamenilor în Cehoslovacia comunistă. În urmă cu patru ani, i-a apărut în română, „Amintiri fără culoare“ (Editura Vremea, 2015), o carte-broşură în care povesteşte despre viaţa sa în comunism, cu accent pe perioada anilor ’60. Am luat legătura cu scriitorul prin intermediul Centrului Ceh, iar interviul, realizat pe e-mail, a fost tradus de Tereza Kortusová.

„Weekend Adevărul“: Domnule Vopěnka, mi-aţi putea descrie puţin situaţia dumneavoastră în timpul comunismului?

Martin Vopěnka: M-am născut în 1963. Am descris sentimentele mele din anii ’60 în „Amintiri fără culoare“, care au fost publicate şi în română.                            (Foto: profitmedia)

După invazia din 1968, tatăl meu, până atunci un om de ştiinţă genial şi celebru, s-a izolat. Din păcate, a devenit mâhnit şi în rolul lui de tată. Uram regimul comunist. Eram mai radical decât alţi elevi de la liceu, de exemplu. Chiar mă aflam în mod repetat într-o situaţie de conflict, de pildă cu conducerea liceului şi riscam să fiu dat afară. Mai ales la sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80  simţeam cu toţii o deznădejde totală. Nu credeam că ceva s-ar putea schimba vreodată. Lumea din jur era plină de ipocrizie. Până şi tata, altminteri adversarul ideologiei, mă sfătuia să nu-mi expun ideile în public. În anumite situaţii a fost curajos – de exemplu, a organizat un seminar de filosofie unde îi invita şi pe alţii care gândeau la fel ca el – dar în alte situaţii a fost fricos. Îi era frică de turnătorii din vecinătate. 

Când m-am dus prima dată la vot în subjugare, am decis să mă duc după paravan şi să tai buletinul de vot – aşa a făcut mai puţin decât unu la sută din populaţie. El n-a avut curaj să facă la fel, că erau vecini în comitet. Tata s-a născut într-un oraş mic şi lua în serios părerile vecinilor. În acelaşi timp, îmi trăiam viaţa de tânăr – treceam prin primele experienţe de dragoste, plecam în natură cu cortul sau chiar doar cu un sac de dormit. Atunci am început să escaladez munţii din România pe care îi iubesc până în ziua de azi. Surprinzător, tata era împotriva acestor activităţi. El era de fapt împotriva a tot. Dar eu îmi vedeam de treaba mea. Doar în ceea ce priveşte facultatea, am fost obligat să fac o alta decât mi-aş fi dorit: Facultatea de inginerie nucleară, matematică şi fizică. N-am lucrat niciodată în domeniu de când am absolvit-o. Şi totuşi, mă inspiră mult în ultimii ani când scriu romanele despre viitor.

Arestat şi interogat la protestele din ’89

Când eraţi tânăr, aveaţi în plan să emigraţi?

Nu, nu am avut astfel de planuri. Dar pe mine m-a lovit revoluţia când eram tânăr. Dacă eram mai în vârstă, mai matur, probabil ajungeam la această concluzie. La sfârşitul anilor ’80 mă gândeam, dimpotrivă, să-mi câştig existenţa cu contrabanda de ţigări în România. La noi găseai un pachet de Kent la 10 coroane, în România puteai să-l vinzi la 80 de lei, echivalentul a 90 de coroane. Ar fi fost de ajuns să fac dus-întors cu rucsacul plin de două ori pe lună.

Aveaţi 26 de ani când în Cehoslovacia începeau primele evenimente care aveau să ducă la democraţie. Aţi ieşit în stradă deci.

Am început cu prima manifestaţie publică în 1987, în decembrie, de ziua drepturilor omului. S-au adunat atunci în Piaţa Oraşului Vechi undeva la 1.000 de oameni care doar s-au plimbat în linişte în jurul monumentului de acolo. Din ziua respectivă n-am lipsit de la nicio manifestaţie, nici de la cele care au fost dispersate cu forţa. Era foarte excitant. În ianuarie 1989, în timpul manifestaţiilor organizate pentru comemorarea zilei în care s-a ars de viu Jan Palach, am fost arestat şi interogat. În noiembrie, eram deja adversar activ al regimului atunci. De astfel, creşteau în mine furia şi determinarea revoluţionară. La momentul acela aveam încredere că vom da regimul jos.

Tancurile sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia (Foto: Wikipedia)

Imagine indisponibilă

Am înţeles că unii dintre concetăţenii dumneavoastră preferă să se refere astăzi la evenimentele care au dus la căderea comunismului prin „evenimentele din noiembrie“ decât prin „Revoluţia de Catifea“. Aşa este? Şi dacă da, puteţi să ne explicaţi puţin?

În toate ţările din jur guvernele comuniste cădeau deja, doar la noi nu se întâmpla mai nimic – rămânea doar România. Deci nu era niciun act de mare eroism. „Revoluţie“ este de fapt un cuvânt prea puternic. Ce-i drept, în schimb, pacifismul era unul exemplar. 

Oamenii scuturau cheile şi scandau „ultima bătaie de clopot“, care era expresia folosită pentru ritualul liceenilor înainte de bac. Aşa le sugerau foarte elegant comuniştilor de la putere că ar trebui să plece. Acest element paşnic a fost frumos şi, mulţumită lui, revoluţia – cu toate că nu a fost chiar revoluţionară – merită denumirea „de catifea“. 

Dar eu cred că am exagerat cu pacifismul. Trebuia să fim mai cruzi, ca să fie clar că, istoric vorbind, colaborarea cu răul nu merită.

Ce anume consideraţi că a făcut revoluţia ireversibilă? A fost efortul oamenilor din marile oraşe de a-i convinge pe oamenii din alte zone mai mici?

Televiziunea a fost foarte populară la noi. Au fost filmate multe serii şi filme în care jucau actori foarte populari. Nu era nimic politic. Poporul iubea aceste filme şi îi ştia pe actori. Iar în noiembrie ’89, actorii au străbătut toată ţara, au susţinut revoluţia. Influenţa lor asupra acestei zone gri formată de oameni cărora nu le păsa de politică şi care îşi trăiau viaţa, cumva, a fost decisivă.

Havel, cel mai radical şi cel mai democratic

Au existat, intern, semne timpurii că avea să cadă comunismul?

La sfârşitul anilor ’80 înceta să funcţioneze mecanismul fricii. Am fost arestat la manifestaţie, dar dacă s-ar fi întâmplat cu zece ani mai devreme, aş fi pierdut locul de muncă, poate aş fi ajuns la închisoare. Însă la începutul lui ’89, m-a chemat preşedintele partidului comunist în institutul de cercetare în care lucram şi mi-a spus că fusese informat de arestarea mea. I se spusese că trebuie să rezolve situaţia şi şi-a cerut scuze că trebuie să o facă. El îşi făcea griji pentru viitorul lui. Totul a început când a ajuns Mihail Gorbaciov la putere în URSS de atunci. El a spus clar că n-o să susţină guvernele comuniste din statele-satelit cu forţa. Că e problema lor ce vor face, dar trebuie să aplice reforme.

Comuniştii din Cehoslovacia erau absolut confuzi din această cauză. Au pierdut sprijinul şi nu mai ştiau ce să facă şi ce se va întâmpla. Asta a început să dărâme regimul.
Havel_The Vaclav Havel Library Foundation

Când aţi auzit prima dată de Václav Havel? Cum a răsărit el în atenţia generală?

Acasă, ascultam postul Vocea Americii din străinătate. Deja de la „Carta 77“ observam vieţile disidenţilor. Şi în anii ’80, Václav Havel a devenit cel mai radical şi cel mai democratic dintre ei. Pentru că printre disidenţi au fost şi mulţi foşti comunişti. Dar Václav Havel (foto: dreapta) era comprehensibil şi neînduplecat.                            (Foto: The Vaclav Havel Library Foundation)

Havel exprima şi părerile tinerilor, adică ale noastre. De la jumătatea anilor ‘80 vorbeam despre el ca despre viitorul preşedinte al ţării.

Aveaţi dubii în privinţa lui, prin prisma faptului că nu era politician, ci dramaturg, om de cultură? Ce l-a făcut atât de potrivit pentru a conduce?

Părerile lui erau perfect ordonate. Eu nu-l apreciez foarte mult ca artist – ca dramaturg. Dar era un excelent gânditor şi eseist. Ansamblul lui de eseuri denumit „Puterea celor fără de putere“ este cea mai bună caracterizare a guvernului totalitar. A fost capabil să numească mecanismul guvernului şi să construiască o viziune. Deci pe mine m-a entuziasmat şi l-am crezut. Bineînţeles că mai târziu au apărut şi nişte limite: cu toţii am fost naivi şi ne-am bătătorit drumul către o lume plină de probleme şi nevoită să înfrunte noile crize. Noi am crezut că vom ajunge într-o lume grozavă. Însă am dat de o lume în criza de globalizare şi în distrugerea mediului de viaţă.

Havel a fost ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Cehiei, după realegerea sa din 1998. Cum se face că era atât de iubit de oameni? I se simte lipsa astăzi? 

În ziua de azi, politicienii care ne reprezintă sunt nişte oameni absolut goi. Nu sunt personalităţi. Deci când te gândeşti la Václav Havel, îţi pare rău. Cu toate greşelile, a fost un om adevărat, o personalitate. Poate că a devenit mai faimos în lume decât merita – din cauza circumstanţelor geopolitice. Şi totuşi, umanitatea lui ne lipseşte.

„Imaginaţi-vă că Ceauşescu ar fi fost condamnat 10 ani...“

Imagine indisponibilă

La momentul în care Ceauşescu a refuzat ca România să trimită trupe alături de membrii Pactului de la Varşovia, a fost lăudat în ziare. Cum s-a văzut acest aşa-numit sprijin la acea vreme?

Da, uneori judecăm istoria într-un mod simplificat. Puţini oameni din Cehoslovacia aveau idee de situaţia adevărată din România. La fel ca şi în ziua de azi, puţini oameni au idee cât de devastate sunt pădurile, râurile şi oceanele în lumea a treia.

Deci vorbim de oameni care au acceptat evaluarea superficială şi care credeau că Ceauşescu era un erou. Eu mă duceam în România, deci ştiam de situaţia locală şi despre dictatura lui. Şi, oricât de evident ar fi astăzi, faptul că cei care l-au judecat şi executat nu erau tocmai cei mai îndreptăţiţi şi curaţi, cred că execuţia lui a fost foarte necesară pentru România.

Imaginaţi-vă că ar fi fost condamnat, de exemplu, numai pentru zece ani. Sentinţa lui ar fi fost scurtată ulterior şi el şi-ar fi trăit restul vieţii undeva, în linişte. Ar fi fost devastator. Sunt convins că era necesar să plătească cu moartea pentru ceea ce făcuse.

Există consecinţe ale comunismului pe care le percepeţi şi azi în societatea cehă?

Tot nu am scăpat sută la sută. În primul rând, avem generaţia mai în vârstă din care o parte n-a reuşit să se adapteze la sistemul democratic. Înainte parcă aveau succes, iar după nu l-au mai avut. Deci îşi aduc aminte lucrurile cu nostalgie. Simt însă o mult mai mare imaturitate în faptul că oamenii nu vor să accepte responsabilitatea pentru Europa şi lumea întreagă.

Ne plângem în continuare şi aşteptăm să rezolve cineva problemele în locul nostru. Din contră, noi ar trebui să rezolvăm problemele globale în interesul tuturor.  Oamenii în Cehia sunt teribil de egoişti. Au impresia că însemnăm ceva doar pentru că pe vremuri aveam nişte regi, artişti şi gânditori faimoşi. Dar asta este doar o iluzie. În lumea contemporană, omul singur nu înseamnă nimic atât timp cât nu acceptă responsabilitatea cel puţin pentru problemele întregii Europe. 

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul". 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite