30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului” | INFOGRAFIE
0
Începutul sfârşitului pentru Uniunea Sovietică a stat în politicile de „transaprenţă” şi de „restructurare” aduse de Mihail Gorbaciov. Lituania a dat startul, încă din martie 1990, iar apoi, rând pe rând, fiecare republică sovietică şi-a proclamat independenţa, dărâmând zidurile în faţa libertăţii.
13 martie 1985 este una dintre acele zile care mişcă insesizabil istoria spre o turnură. Secvenţa vine de la Moscova şi este dominată de un sicriu acoperit cu panglici roşii şi un bărbat aflat spre sfârşitul vârstei de mijloc, vioi pe lângă tovarăşii sleiţi de alături, cu un semn din naştere pe frunte: o pată roşie văzută ca un semn al diavolului în folclorul rus. Într-o atmosferă apăsătoare, lumea îşi ia adio de la secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu cel mai scurt mandat, Konstantin Ustinovici Cernenko, şi îşi aţinteşte privirile asupra succesorului său, Mihail Sergheevici Gorbaciov. „Regele a murit! Trăiască regele!” Cel puţin aşa credea ambasadorul SUA la Moscova pe atunci, Arthur A. Hartman. Gorbaciov este „un tip îngust la minte, cu vederi înţepenite”, îl informa ambasadorul Hartman pe preşedintele Ronald Reagan la trei săptămâni de la instalarea noului conducător sovietic.
În acele zile, ochii şi urechile Casei Albe erau îndreptaţi probabil mai mult ca oricând asupra Kremlinului. Rivalitatea dintre cele două mari puteri ce întruchipau ideologii şi sisteme politice antagonice dura deja de 40 de ani sub logica războiului rece, iar Reagan, care tocmai fusese învestit pentru a doua oară ca lider al lumii libere, se arăta destul de dornic să încheie socotelile cu ceea ce a numit el a fi „Imperiul Răului”. „Comunismul este un alt capitol trist şi bizar al istoriei umane, ale cărui ultime pagini sunt scrise chiar acum”, prezicea preşedintele american cu doi ani mai devreme.
Omul „cu dinţi de fier”
Însă „instigatorul la război” Reagan, aşa cum îl catalogau detractorii săi, nu părea a avea un adversar pe măsură la Moscova. Până la alegerea lui Gorbaciov în fruntea PCUS Reagan asistase la moartea a trei lideri sovietici ca locatar al Casei Albe: Leonid Brejnev, decedat pe 10 noiembrie 1982 la vârsta de 75 de ani şi Iuri Andropov, decedat pe 9 februarie 1984 la vârsta de 69 de ani, pe lângă sus-menţionatul Cernenko, decedat pe 10 martie 1985 la vârsta de 73 de ani. O succesiune de dispariţii survenite pe fondul unor probleme medicale grave ce implicau o criză de leadership care l-au făcut la un moment dat pe cel de-al 40-lea preşedinte american să se plângă, într-o oarecare notă ironică, de faptul că nu are cu cine să discute la Kremlin.
Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov pe 21 noiembrie 1985, la Geneva FOTO EPA-EFE
Problema interlocutorului avea să se rezolve cu Gorbaciov, un marxist-leninist convins, dar total diferit ca manifestare publică faţă de predecesorii săi. Spre o surpriză generală, apăruse un lider sovietic care zâmbea larg şi căuta mulţimea, în contrast cu figurile mohorâte şi păstrătoare de distanţă ale înaintaşilor săi, de regulă într-un loc garnisit cu secera şi ciocanul undeva la înălţime, deasupra tuturor. „Tovarăşi, omul acesta zâmbeşte frumos, dar are dinţi de fier”, îl caracteriza influentul Andrei Gromîko, cunoscut în Occident ca „Mr. Niet” („Domnul Nu”) pentru felul în care s-a comportat ca responsabil de treburile externe ale Uniunii Sovietice, post pe care l-a ocupat între 1957 şi 1985.
Gromîko este cel care a înclinat balanţa în favoarea ascensiunii către putere a lui Gorbaciov vorbind în Comitetul Central (CC) al PCUS despre „forţa convingerilor lui de partid”. După 18 ani de stagnare cu Brejnev şi alţi trei ani pierduţi cu Andropov şi Cernenko, Gorbaciov părea la acea vreme o alegere potrivită pe fondul unei oarecare conştientizări a necesităţii unei anumite schimbări. Mihail Gorbaciov, care tocmai împlinise 54 de ani, putea aduce dinamism într-un cadru imobil. Însă era totodată destul de devotat partidului, elogiindu-l cu „un potenţial uriaş” în prima sa alocuţiune ca secretar general, ceea ce probabil îl făcuse pe Arthur A. Hartman să-l considere „cu vederi înţepenite”.
La capătul puterilor
Însă sistemul plesnea uşor-uşor într-o societate demoralizată. Absenteismul la locul de muncă şi alcoolismul deveniseră probleme cronice. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, se glumea amar pe la cozile de la magazine. Şi se şuşotea totodată despre privilegiile demnitarilor - bunuri din magazine speciale cu circuit închis, apartamente de lux, vile de protocol etc. Erau de fapt mici exteriorizări ale unei revolte tăcute într-o societate sătulă de ispitirea cu egalitatea şi ţinută de prea mult timp în frâu. Nimic nu aparţinea muncitorilor, totul aparţinea partidului unic diriguitor. În acelaşi timp, economia se prăbuşea, datoria creştea, iar armata, ridicată în slăvi peste măsură întru asigurarea coeziunii unui imperiu atât de fragmentat, era umilită în Afganistan.
Sankt Petersburg, 15 februarie 2002: O mamă sfâşiată de durere la ani buni de la pierderea fiului său în războiul (1979-1989) dus inutil de sovietici în Afganistan FOTO EPA-EFE
Peste ani, Gorbaciov evoca un stat la „capătul puterilor”, în „descompunere”. „Atunci când, în martie 1985, am acceptat să conduc Comitetul Central al PCUS în calitate de secretar general, ştiam că mă aşteaptă o muncă uriaşă de transformări. Angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economie total birocratică. Nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident. Corupţia pătrundea pretutindeni, manifestându-se fără ruşine în toate verigile sistemului de gestionare. Descompunerea atingea chiar şi viaţa spirituală: aparentul monolit ideologic, care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea din ce în ce mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial”, scrie Gorbaciov în memoriile sale.
Reforme fără cap şi fără coadă
Gorbaciov a dat primele semne de schimbare la plenara CC a PCUS din aprilie 1985. A denunţat „ostentaţia, aroganţa, proslăvirea şi linguşeala” specifice perioadelor Brejnev şi Cernenko, a pledat, la fel ca Andropov, pentru „îmbogăţirea” PCUS în baza „tradiţiei leniniste”, a menţionat un „povorot” („cotitură”) şi a propus o „uskorenie” („accelerare”). Istoricul rus Rudolf Pihoia consideră „uskorenie” drept cartea de vizită a primilor doi ani din epoca Gorbaciov. Era o încercare de revigorare a sistemului economic fără contestarea regimului căreia i s-a adăugat un termen mai pompos şi devenit mai celebru: „perestroika” („restructurare”).
În opinia jurnalistului Martin Sixsmith, corespondent pentru BBC la Moscova în anii ’80 şi ’90, Gorbaciov voia să însănătoşească economia sovietică, numai că nu ştia cum să procedeze în mod concret. Deloc nefiresc, în condiţiile în care nici economiştii din jurul său nu se puneau de acord asupra unei traiectorii clare. Se împărţeau în două tabere: una radicală, adeptă a instalării economiei de piaţă direct peste cea existentă, centralizată şi planificată, iar alta moderată, pledantă pentru ecuaţii simultane. Rezultatul: o derută totală. Un desen animat o reflecta simbolic. „Am implementat o perestroikă de succes. Vă rog, trimiteţi informaţii suplimentare”, se felicita un director de întreprindere într-o telegramă în care îşi prezenta „realizările”.
Însă „perestroika” nu întâmpina obstacole doar din cauza neînţelegerilor din interior, ci şi din cauza opoziţiei din exterior, fiind contestată de garda veche a PCUS, temătoare de pierderea avantajelor dobândite. Istoricul Martin McCauley redă un banc care circula în 1986 prin Minsk şi, spune el, „rezuma starea de spirit a publicului”: „Gorbaciov, preşedintele Mitterrand al Franţei şi preşedintele Reagan s-au întâlnit şi au început să discute despre problemele lor. Mitterand spune că are nouă amante, dar una îl înşală, însă nu poate descoperi care dintre acestea este, Reagan spune că aceasta este o problemă minoră în comparaţie cu problema sa. El are 50 de paznici şi unul dintre ei este agent KGB, însă nu-l poate identifica. Gorbaciov face semn cu mâna ca şi cum ar da la o parte toate acestea şi spune că problema lui e cu mult mai serioasă. Are 100 de miniştri în guvern, şi unul dintre ei aplică perestroika, dar nu ştie care este”.
Problema celor 100 de miniştri este recunoscută şi de Gorbaciov: „Ne gândisem efectiv la perestroikă, înainte de a o începe, doar ca la o reformă economică. Dar după ce am avut parte de nu puţine decepţii, ne-am convins repede că, fără o schimbare a sistemului politic şi a fortiori fără schimbarea regimului, transformările economice erau pur şi simplu imposibil de realizat. Toate funcţiile esenţiale de gestionare economică se găseau concentrate în mâinile direcţiei politice. Rolul aparatului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprinzând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie şi politică”.
Aşa apare „glasnost” („transparenţă”), care, în opinia lui Martin Sixsmith, reprezenta mai degrabă o modalitate a lui Mihail Gorbaciov de a pune presiuni pe conservatorii din partid, nu de schimbare a sistemului politic. „Am trăit anii lui Gorbaciov în Rusia şi mi se pare că liderul sovietic a fost silit să adopte o politică de transformări din cauza situaţiei dificile în care se afla economia ţării, doar că o începuse numai ca pe o schimbare «intrasistemică», menită să revitalizeze statul monopartinic prin descătuşarea unui anumit spirit de iniţiativă, a spiritului întreprinzător şi a energiilor populaţiei. Într-o cultură politică în care recunoaşterea posibilelor lipsuri era descurajată, Gorbaciov nici măcar nu a vrut să folosească termenul «reformă», vorbind în schimb despre uskorenie sau perestroika. Când politicile sale au întâmpinat rezistenţa grupurilor de interese din ierarhia de partid, Gorbaciov a apelat, peste capetele colegilor săi, la opinia publică: politica sa de glasnost era menită să ofere cetăţenilor acces la informaţiile de care aveau nevoie ca să-şi dea seama că ceea ce propunea el era util şi să-i denunţe pe cei care se opuneau perestroikăi. Scopul lui era să mobilizeze sprijinul societăţii pentru măsurile sale de modernizare economică şi organizaţională”, explică Sixsmith începuturile şi raţiunile politicii glasnost.
Vântul schimbării
Încurajată să participe „activ” la perestroika, opinia publică avea alte „răfuieli” spre deosebire de Gorbaciov, de la demascarea minciunilor cotidiene până la demontarea miturilor înghiţite de decenii. O eliberare pe care Gorbaciov a depus eforturi să o controleze şi să o ghideze într-o direcţie dorită de el, dar fără succes.
„Ogoniok” („Flacăra”), o revistă ilustrată săptămânală, dădea tonul dezgheţării dezbaterii publice. A început cu teme ecologice - accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 era proaspăt - şi a continuat cu abuzurile de la nivelul birocraţiei de stat, inclusiv ale poliţiei şi KGB-ului. Şi-a permis apoi chiar să reconsiderare trecutul, mai ales epoca stalinistă, ale cărei orori fuseseră un subiect tabu până atunci. În martie 1987, premierul britanic Margaret Thatcher a vorbit într-un interviu acordat televiziunii sovietice despre o nouă societate în URSS, una „deschisă”.
De altfel, Mihail Gorbaciov este primul lider sovietic care a vorbit în direct în faţa camerelor de filmat. O făcea atât în vizite în Uniunea Sovietică, cât şi în străinătate, unde era supranumit cu afecţiune „Gorby”. „Înainte de Gorbaciov, niciun conducător politic nu a ştiut cum să folosească televiziunea ca mijloc de comunicare în masă. Înainte, televiziunea nu era decât transpunerea sonoră a presei pe ecrane”, remarcă Gerd Ruge, corespondent pentru postul ARD la Moscova în acei ani.
Aşa cum observa Thatcher, societatea ieşea din carapace şi avea în sfârşit acces la bunuri mult râvnite din Occident. Peste 120.000 de tineri au umplut până la refuz Stadionul Lujniki din Moscova pentru a-i aplauda live pe Bon Jovi, Mötley Crüe, Ozzy Osbourne şi Scorpions la Festivalul Păcii, desfăşurat pe 12 şi 13 august 1989, iar circa 30.000 de oameni au stat la coadă, în frig, pe 31 ianuarie 1990, la inaugurarea primului restaurant McDonald’s din Moscova.
Primul restaurant McDonald's la Moscova FOTO rarehistoricalphotos.com
La scurt timp de la concertul din Uniunea Sovietică, Scorpions încânta publicul cu o capodoperă muzicală, „Wind of Change” („Vântul schimbării”). Este o baladă ce surprinde aspiraţia unui om simplu de peste Cortina de Fier de apropiere de spiritul occidental, „like brothers” („ca fraţii”). Într-un interviu acordat pentru „Hamburger Abendblatt”, vocalistul principal al Scorpions mărturiseşte că „Wind of Change” este inspirată din cele simţite de el în august 1989 la Moscova, şi nu este o compoziţie muzicală a CIA creată în scopul accelerării prăbuşirii Imperiului Roşu, aşa cum susţin unii amatori de teorii conspiraţioniste.
Partidul-stat se dărâmă
În acele zile, partidul-stat al Uniunii Sovietice apunea sub atracţia irezistibilă a libertăţii şi democraţiei. Un prim moment de declin s-a produs pe 26 martie 1989, cu prilejul primelor alegeri semidemocratice, organizate în baza legii electorale din 1 decembrie 1988. „Dacă Gorbaciov crezuse că alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului aveau să fie un mijloc de a-şi întări atât propria legitimitate, cât şi pe cea a partidului, realitatea trebuie să-l fi uluit prin întorsătură luată. La Moscova, Leningrad, Kiev şi Minsk, o mulţime de candidaţi ai partidului au suferit înfrângeri umilitoare. (...) În republicile cu veleităţi de independenţă, candidaţii separatişti au avut o zi fastă. (...) De acum înainte, oponenţii cei mai puternici ai lui Gorbaciov nu mai aveau să fie conservatorii din Partidul Comunist, ci radicalii care voiau să introducă reforme mai rapide şi mai profunde decât era el pregătit să accepte. Iar poporul îi auzise cerând libertate şi democraţie şi acum li se alătura”, observă Martin Sixsmith.
Noile solicitări politice nu au întârziat să apară. Ba chiar au fost ascultate la radio şi văzute în direct la televizor, ceva nemaiîntîlnit până atunci. „Oamenii au stat acasă să urmărească spectacolul nemaivăzut al exprimării libere”, îşi aduce aminte jurnalistul britanic despre prima întrunire a Congresului Deputaţilor Poporului, între 25 mai şi 9 iunie 1989.
Într-o ruptură totală cu secretomania din trecut, oamenii au putut să vadă cum un lider al PCUS este luat la rost în legătură cu costurile pentru vila în care îşi petrecea vacanţele în Crimeea. Au asistat, de asemenea, la o dezbatere furtunoasă iscată în jurul manifestaţiilor naţionale de la Tbilisi, Georgia. Andrei Saharov, fizician laureat cu Premiul Nobel pentru Pace care a fost trimis în domiciliu forţat la Nijni Novgorod (pe atunci Gorki) de către Brejnev pentru că a criticat intervenţia militară în Afganistan, a luat în colimator armata, a cerut pedepsirea celui care a dat ordin să se tragă în manifestanţi şi a propus adoptarea unui act numit „Decret despre putere”, prin care să se acorde drepturi egale pentru toate popoarele din Uniunea Sovietică.
Apelurile la pluralism politic şi la consfinţirea dreptului de autodeterminare naţională se înmulţeau de la o zi la alta sub imboldul Grupului Interregional de Deputaţi, animat de intelectuali precum Saharov şi istoricul liberal Iuri Afanasiev, din tagma „institutciki”, spre dezaprobarea vechilor membri de partid, cunoscuţi ca „aparatciki”. O „bandă de gangsteri”, îi califica Gorbaciov pe cei din Grupul Interregional. Pe 12 decembrie 1989, la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului, Andrei Saharov a fluturat o petiţie cu 60.000 de semnături şi telegrame în favoarea cererilor sale: „Uniunea Sovietică trebuie să decidă dacă vrea să fie un imperiu sau o democraţie”. Congresul a votat pentru imperiu. Două zile mai târziu, celebrul fizician şi activist pentru drepturile omului murea la vârsta de 68 de ani din cauza unui atac de cord suferit în timp ce pregătea o cuvântare. Zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul drum. Până la urmă, lupta sa nu a fost în van. A inspirat manifestaţii uriaşe pro-democraţie în faţa Kremlinului, ceea ce a dus la anularea rolului PCUS de partid unic conducător printr-un act emis la 14 martie 1990.
Preşedintele fără ţară
Mihail Gorbaciov pierdea controlul asupra procesului politic, dar se încăpăţâna să rămână în vârf. Însă nu făcea decât să acumuleze funcţii şi să rotească sarcini pe hârtie în timp ce imperiul îşi dădea ultima suflare. A devenit preşedinte al Sovietului Suprem pe 25 mai 1989, apoi preşedinte al Uniunii Sovietice pe 15 martie 1990, adică la o zi de la diminuarea rolului PCUS şi implicit a secretarului său general. Ar fi trebuit să fie ales preşedinte prin sufragiu universal, dar i-a fost frică şi s-a „legitimat” printr-un vot al Congresului Deputaţilor Poporului.
În timp ce Gorbaciov insista să continue ca preşedinte desemnat, cele 15 republici unionale începeau să se desprindă oficial. Startul a fost dat de Lituania, care şi-a proclamat independenţa pe 11 martie 1990. Trei luni mai târziu, Rusia, cea mai mare dintre ele şi liantul imperiului, îşi declara suveranitatea pe fondul ascuţirii luptei dintre liderul său de atunci, Boris Elţîn, şi Mihail Gorbaciov. Cei doi nu se suportau şi nu ratau niciun prilej să se atace, uneori până la umilire, în public.
4 septembrie 1991, la ultimul Congres al Deputaţilor Poporului: Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov într-un schimb obişnuit de replici acide FOTO EPA-EFE
Astfel, republicile unionale păşeau pe calea eliberării de comunism şi de sub dominaţia Moscovei realizată deja în 1989 în Europa Centrală şi de Est. În mai 1989, Ungaria a deschis frontiera cu Austria şi a făcut astfel prima breşă în Cortina de Fier. În nici şase luni, ţara a întors pagina comunismului. În Polonia, după alegerile legislative semilibere din vară, sindicatul anticomunist Solidarnosc a pus capăt hegemoniei Partidului Comunist local. La Berlin, zidul care diviza fizic oraşul şi Germania şi în mod simbolic lumea a căzut în ultima lună din toamnă, pecetluind finalul Republicii Democrate Germane (comuniste) şi favorizând reunificarea ţării. În Cehoslovacia, comuniştii au renunţat la putere în urma Revoluţiei de Catifea. În Bulgaria, Todor Jivkov a pierdut conducerea în urma unei lovituri de palat duse de comunişti reformatori, iar, în România, Nicolae Ceauşescu a murit executat în ziua de Crăciun după o lună foarte frământată în ţară.
Uniunea Sovietică nu a avut forţa necesară să oprească evoluţiile din blocul răsăritean, dar a încercat să se păstreze intactă în graniţele sale. Pe 13 ianuarie 1991, la numai trei luni de la atribuirea Premiului Nobel pentru Pace lui Gorbaciov, armata sovietică a scos tancurile în Vilnius şi a provocat 13 morţi în rândul manifestanţilor pro-independenţă. Lituania a cerut ajutor internaţional pentru a răspunde unui atac asupra unei naţiuni suverane, iar manifestaţii de susţinere au avut loc în alte capitale unionale: Kiev (Ucraina), Riga (Letonia) şi Tallinn (Estonia). O lună mai târziu, 90,47% dintre lituanieni - dintr-o prezenţă de 84,73% la urne - au votat pentru independenţa lor.
În faţa separării îndrăzneţe a lituanienilor, Gorbaciov se străduie să îndrepte situaţia cu un nou tratat unional şi un referendum care să-i legitimeze poziţia. Referendumul lui Gorbaciov, singurul din istoria Uniunii Sovietice, a avut loc pe 17 martie 1991, iar 77,8% dintre participanţi au votat pentru Uniunea Statelor Suverane. Totuşi, demersul a fost considerat un eşec ca urmare a boicotării lui de către cele trei state baltice, plus Armenia, Georgia şi Republica Moldova. De altfel, Georgia devenea a doua republică care îşi proclama independenţa, pe 9 aprilie 1991.
Mihail Gorbaciov şi George Bush Sr., preşedintele american care a evit să umilească Uniunea Sovietică FOTO Profimedia
În vara lui 1991, Gorbaciov era perceput deja ca un „preşedinte fără ţară”. În timp ce Boris Elţîn era ales pe 12 iunie preşedinte al Rusiei, adică la fix un an de la declararea suveranităţii, Gorbaciov se chinuia cu facerea tratatului unional. Convinşi că liderul sovietic se agita degeaba, un grup de comunişti conservatori a pus la cale un puci. Pe 19 august, cu o zi înainte de data convenită pentru semnarea noului tratat unional, opt oficiali de rang foarte înalt, între care vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, directorul KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne Boris Pugo, ministrul Apărării Dmitri Iazov şi prim-ministrul Valentin Pavlov, au întrerupt comunicaţiile lui Gorbaciov şi l-au declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească îndatoririle. Au anunţat apoi stare de urgenţă pentru o perioadă de şase luni şi au interzis demonstraţiile, mitingurile, grevele şi ziarele, cu excepţia oficiosului Partidului Comunist. De fapt, Gorbaciov era ţinut captiv la reşedinţa sa din Crimeea, unde se afla în ultimele zile de vacanţă. Acela a fost momentul lui Elţîn. Văzându-şi ameninţată poziţia, noul preşedinte al Rusiei i-a sfidat pe pucişti cu un discurs electrizant susţinut de pe un tanc imobilizat de mulţime. O altă imagine de neimaginat într-un regim construit şi menţinut pe cadavre. Puciul a eşuat în doar trei zile, iar destrămarea Uniunii Sovietice a luat o cale fără întoarcere.
O nouă realitate
„După acest moment de cotitură, începe o altă poveste, cea a Rusiei post-sovietice şi, odată cu aceasta, cea a fostelor republici sovietice devenite noi state independente”, spune Jean-Robert Raviot, profesor de civilizaţie rusă la Universitatea din Nanterre.
Boris Elţîn înfruntându-i pe pucişti de pe un tanc FOTO EPA-EFE
Febra anticomunistă ia avânt şi se îndreaptă chiar şi împotriva uneltei de represiune a PCUS, KGB-ul. În ziua eşecului puciului, oameni înarmaţi cu topoare şi ciocane au venit în Piaţa Lubianka din Moscova hotărâţi să dărâme statuia fondatorului instituţiei, Felix Dzerjinski, supranumit „Felix cel de Fier”. Primarul de atunci al Moscovei, Gavriil Popov, le-a dat o mână de ajutor cu o echipă de demolatori. Era o răzbunare faţă de un organ care încarna teroarea. PCUS dispărea oficial o săptămână mai târziu, în timp ce Congresul Deputaţilor Poporului se autodizolva în prima săptămână din septembrie.
La începutul toamnei lui 1991, Mihail Gorbaciov a reluat negocierile pentru ultima sa obsesie ca lider sovietic, tratatul unional, dar de pe o poziţie foarte şubredă, deoarece liderii republicilor îi erau deja egali într-un Consiliu de Stat. În plus, cei din urmă reprezentau entităţi care îşi proclamaseră deja independenţa, un proces grăbit de tentativa de puci.
Aşadar, deloc surprinzător, toamna anului 1991 a fost marcată de discuţii sterile, un postludiu al contradicţiilor dintre Elţîn şi Gorbaciov. Pe fondul acestor divergenţe, pe 1 decembrie, ucrainenii şi kazahii şi-au ales primii lor şefi de stat, aplicând o lovitură indirectă preşedinţiei Uniunii Sovietice. Mihail Gorbaciov se trezea în postura de preşedinte desemnat în mijlocul unor preşedinţi aleşi.
Actul final al Uniunii Sovietice s-a scris după o partidă de vânătoare, pe 8 decembrie, în pădurea Belavejskaia Puşcea din Belarus. Liderul local Stanislav Şuşkevici şi omologii săi rus Boris Elţîn şi ucrainean Leonid Kravciuk au înfiinţat în acea zi Comunitatea Statelor Independente (CSI), care dizolva de facto Uniunea Sovietică. Gorbaciov ar fi aflat despre întâlnire abia după desfăşurarea ei. Pe 21 decembrie, la Alma-Ata, în Kazahstan, alte opt foste republici sovietice s-au alăturat CSI. Georgia a făcut acest lucru doi ani mai târziu, iar ţările baltice, cu aspiraţii clar conturate spre Occident, nici nu au luat în calcul vreodată să-şi pună semnătura pe un acord ce ţinea mai mult de nostalgie (a unora) decât de realitate.
Pus în faţa constituirii CSI, Mihail Gorbaciov a ales să-şi prezinte demisia dintr-un post care nu mai avea nicio importanţă. „URSS ca subiect al legislaţiei internaţionale şi ca realitate geopolitică a încetat să existe”, a anunţat el într-un discurs televizat susţinut în ziua de Crăciun a anului 1991. Uniunea Sovietică a dispărut oficial pe 31 decembrie 1991, după 69 de ani şi o zi de existenţă.
De ce?
Vladimir Fedorovski, fost diplomat sovietic şi traducător pentru Brejnev, este de părere că Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (cunoscut ca părintele glasnost, n. red.) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare”, dezvăluie Fedorovski într-un interviu acordat pentru „Le Figaro”.
Potrivit lui Fedorovski, destrămarea Uniunii Sovietice poate fi explicată printr-o „oarecare aliniere a planetelor cu mai multe fenomene politice şi economice care s-au interpus”. „Andropov şi-a imaginat că Gorbaciov ar fi urmat aceeaşi strategie ca Deng Xiaoping în China: ar fi permis deschiderea graduală a economiei păstrând în acelaşi timp controlul complet asupra politicii. (...) Dar administraţia Gorbaciov a comis erori considerabile de gestiune economică. Au pierdut iniţial controlul bugetar al ţării adoptând legea întreprinderilor, care a permis şefilor de întreprinderi (primii oligarhi) să ia toată puterea asupra sectorului economic. (...) În acelaşi timp, liderii sovietici au subestimat tensiunile naţionale, chiar naţionaliste din interiorul URSS”, spune Fedorovski.
Steagul Rusiei, ridicat lângă cel al Uniunii Sovietice pe zidurile Kremlinului în decembrie 1991 FOTO EPA-EFE
El respinge teoriile precum că Gorbaciov era înconjurat de agenţi mandataţi de CIA să submineze, chiar să distrugă Uniunea Sovietică, cum vehiculează unii în cazul lui Iakovlev şi Elţîn. „Uniunea Sovietică a murit pentru că Gorbaciov a încetat să ucidă pentru a guverna”, afirmă Vladimir Fedorovski.
Nostalgii şi mituri
În prezent, o realitate care nu poate fi negată este că Uniunea Sovietică încă stârneşte nostalgii. Unul dintre nostalgici este preşedintele rus Vladimir Putin, care a calificat prăbuşirea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Cea mai mare catastrofă geopolitică a fost comunismul, care a uneltit cu nazismul în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, fără niciun respect faţă de popoarele subjugate sub steagul roşu, liderul de la Kremlin mai încearcă să inoculeze ideea că Uniunea Sovietică era „Rusia istorică”.
Admiratori ai lui Stalin şi nostalgici după Uniunea Sovietică adunaţi în Piaţa Roşie FOTO EPA-EFE
Este de fapt o manifestare a unui nou tip de neoimperialism ce îi stimulează, conform sondajelor, pe circa 62% dintre ruşi. Socioloaga Karina Pipia pune acest fenomen pe seama erijării unor păreri „iraţionale” în rândul ruşilor despre o „economie puternică” şi ignorării lipsurilor şi altor probleme din acele vremuri.
Însă raportarea faţă de Uniunea Sovietică este total altfel în afara Rusiei, mai ales în Europa Centrală şi de Est. Spre deosebire de Putin, Donald Tusk, fostul premier al Poloniei şi preşedinte al Consiliului European, consideră dispariţia Uniunii Sovietice drept o „binecuvântare”.
Se încarcă comentariile...
