4 iulie, Declaraţia de Independenţă

John Trumbull, Semnarea Declaratiei de Independenta a SUA

Originea noii ordini seculare este acest document şi această revoluţie, care îşi găseşte înţelesul adevărat într-o Declaraţie. Revoluţia americană este singura revoluţie care s-a construit pe o filozofie politică şi cel mai clar exemplu despre puterea filozofiei de a crea revoluţii. Ciudăţenia lumii în care trăim este originea ei în teoriile filozofilor. Fondatorii ar trebui înţeleşi mai degrabă ca filozofi-regi decât ca politicieni democraţi.

4 iulie 1776 este data la care Congresul Continental a adoptat Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, la începutul Războiului de Independenţă american. Declaraţia este prima lege organică din Codul american. Este sursa principiilor politice americane. Abraham Lincoln spune într-un discurs că toate sentimentele lui politice se trag din acest document. În alt loc, spune că Declaraţia este legătura electrică care înlocuieşte legătura de sânge--poporul american este primul popor fondat nu pe un trib, ci pe un principiu. Regimul american, ne spun fondatorii săi, este cel mai îndrăzneţ experiment cunoscut omenirii, pentru că este prima încercare de a fonda politica pe reflecţie şi alegere, nu pe accident şi forţă.

Aceasta este expresia originală a ambiţiei moderne de a folosi puterea specific umană, raţiunea, pentru a aranja treburile politice. De la înălţimea acestei ambiţii, întreaga istorie politică a omenirii arată groaznic--o serie interminabilă de războaie şi atrocităţi. Răspunsul natural al raţiunii este respingerea acestei ordini şi căutarea unei noi ordini. Expresia filozofică a acestei căutări este Iluminismul. Expresia politică este liberalismul. Liberalismul este la suprafaţă şi în centru un singur lucru: Teoria drepturilor naturale. Această teorie este analiza raţională a naturii umane. Nici un regimu politic modern nu are fundaţie fărăa ceastă teorie.

Drepturile naturale sunt astăzi aproape complet ignorate, tocmai de oamenii care ar trebui să studieze serios implicaţiile politice ale analizei naturii umane. Asta din două motive fundamentale, care se resping. Opinia vulgară este că ştiinţa a demonstrat că nu există o natură specific umană--omul este esenţial o maimuţă, iar maimuţa nu are nicio esenţă--poate numai genele au o esenţă, dar este derivată din propria lor existenţă, nu din vreun principiu. Pe scurt, lumea este un haos şi ştiinţa este iluzia care prezintă acest fapt. Opinia serioasă ia această critică ştiinţifică serios şi o radicalizează: Ştiinţa este creatura vremii noastre, cum alte vremi au avut alte creaturi şi alte vremi viitoare, pe care nu le putem nici bănui, vor avea alte creaturi. Gândirea este dependentă de o istorie pe care nu o putem nici prevedea, nici controla. Suntem prizonierii istoriei şi în sufletele noastre, nu numai în corpuri. Viitorul este un mister terifiant.

Opinia vulgară domină, dar este mereu infectată de elemente ale opiniei serioase. În orice combinaţie ar fi găsite, aceste două opinii fac imposibil studiul serios al treburilor politice, pentru că reduc politica la alte preocupări. Într-un sens larg, toţi care suntem cetăţeni ai democraţiilor liberale suntem prinşi în această ceartă filozofică. Vrem politicieni cinstiţi, dar nu suntem convinşi că este posibil să fii cinstit în politică, pentru că nu suntem convinşi că există justiţie - ori, justiţia este întrebarea fundamentală a ştiinţei politice. Vrem să ştim adevărul despre ce se întâmplă în treburile publice, dar nu suntem convinşi că există adevăr - poate toţi oamenii au opinii care sunt ireconciliabile şi imposibil de analizat raţional.

Într-un sens restrâns, politicienii şi intelectualii sunt oamenii care ne ghidează gândirea şi ne spun ce este bine şi ce este rău în vieţile noastre publice şi private. Dar astăzi nu mai ştim exact diferenţa dintre public şi privat, dintre intelectuali şi politicieni, dintre bine şi rău. Poate că aceste diferenţe sunt pur şi simplu iluzorii. Acestea sunt clasele de oameni care se declară sau sunt declaraţi responsabili pentru treburile publice. Nimeni nu suspectează politicienii că ar fi cinstiţi, dar toată lumea are inamici politice pe care îi detestă cu o pasiune care implică certitudini care contrazic scepticismul cu care toţi tratăm politica. Ştim, pe scurt, destul încât să urâm, dar nu destul pentru a şti pe cine să credem şi pe cine să urmăm.

Această situaţie este tipică crizei de legitimitate a democraţiei liberale. Unii oameni nu cred în liberalism, alţii, puţini, nu cred în democraţie. Mulţi cred că nu avem sau nu există democraţie adevărată. Nici noi, nici americanii nu putem să ne sărbătorim regimurile cu certitudinea că avem o înţelegere rezonabilă şi verficabilă a justiţiei. Şi noi, şi ei avem nevoie să începem să ne gândim serios la problema justiţiei, fără de care inevitabil vom fi reduşi la un nivel subuman.

Poate că cel mai bun fel de a ne înţelege situaţie este a înţelege regimul care a ajuns la această criză de legitimitate. Acel regim este sărbătorit în America pe 4 iulie. Originea regimului este descrisă într-un paragraf al Declaraţiei de Independenţă. În articolul următor, voi prezenta filozofia politică a Declaraţiei aşa cum reiese din Declaraţie. Pentru moment, vreau numai să contrastez criza noastră cu încrederea extraordinară a fondatorilor regimului american în puterea raţiunii de a descrie treburile politice astfel încât să permită o acţiune politică eficace.

Originea acestei încrederi este analiza naturii umane. Dar înainte de a analiza natura umană, trebuie să avem o experienţă a ceea ce vrem să analizăm - obiectele ştiinţei sunt precedente logic şi cronologic ştiinţei. Cred că toţi suntem capabili să descoperim începutul acestei analize într-un fel rezonabil şi care nu necesită o ştiinţă politică pentru că toţi avem experienţele banale ale dreptăţii şi nedreptăţii. Suntem capabili şi să înţelegem că noi înşine comitem nedreptăţi; suntem capabili să simţim ruşine în asemenea situaţii.

Asta este baza psihologică a politicii. A simţi ruşine implică existenţa unui standard după care ne judecăm propriul comportament, un standard independent de interes sau egoism şi superior interesului. Experienţa ruşinii este unul dintre felurile banele în care devenim conştienţi că avem un suflet. Dar ruşinea poate să pară o experienţă negativă - experienţa unui lips. Experienţa pozitivă corelativă este concentrată în onoare, nobilitate şi sacrificiu, care din nou implică un standard superior binelui corpului, care este muritor şi relativ incert. Încrederea revoluţionarilor americani este măsurabilă împotriva acestui standard, încât şi-au riscat vieţile pentru teoriile ştiinţei politice.

Ştiinţa politică are o bază pre-politică în psihologie, adică analiza sufletului. Rezultatul acestei analize este ghidul ştiinţei politice în sensul strict--teoria despre justiţie, numită drept natural. Vă sugerez că motivul pentru care nu mai avem încredere în politică este pentru că nu mai avem încredere în analiza ştiinţifică a politicii şi motivul pentru asta este că psihologia modernă a distrus experienţa sufletului. Avem astăzi o ştiinţă fără raţiune umană şi o psihologie fără suflet. Voi încerca în analiza Declaraţiei să arăt cum experienţele elementare ale justiţiei şi sufletului au fost prezentate în teoria politică care este vârful politicii moderne. Pentru început, vreau numai să luaţi în serios posibilitatea că fondatorii revoluţionari americani erau la fel de serioşi ca noi, dacă nu mai serioşi.