48 de ani de la scufundarea insulei Ada Kaleh. „A fost foarte frumos, o copilărie cum nici în cărţi nu există, nici în romanele cele mai romane”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Marţi seară, la Biblioteca Naţională a avut loc un eveniment dedicat comemorării a 48 de ani de când insula Ada Kaleh („Adakale” în limba turcă), paradisul exotic şi totodată fiscal situat la trei kilometri în aval de Orşova, a fost acoperită pentru totdeauna de apele Dunării din ordinul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru a facilita ridicardea barajului Hidrocentralei Porţile de Fier I.

În prima parte a evenimentului organizat de Institutul Turc „Yunus Emre”, au conferenţiat  Marian Ţuţui, cercetător ştiinţific III la Institutul de Istoria Artei “George Oprescu”, Magda Andreescu, muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi Carmen Mihalache, cercetător şi şef de secţie Documentare şi valorificare la Muzeul Ţăranului Român. 

De asemenea, frumuseţea vieţii pe insula Ada Kaleh a fost redată de trei foste locuitoare ale acesteia, care au povestit preţ de câteva minute despre copilăria lor pe insulă. În cea de a doua parte a serii invitaţii au luat parte la o expoziţie foto documentară, creată cu ajutorul insularilor care au contribuit cu fotografii din arhiva personală.

“La început a fost o cetate militară, una dintre cele mai bine realizate din punct de vedere tehnic în epoca respectivă, o insulă cetate sau o cetate insulă, care şi-a schimbat pe rând şi stăpânii şi rolurile, fiind disputată preţ de mai bine de un secol de Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. 

Ada Kaleh, punct de refugiu

Această cetate, construită de habsburgi în secolul XVIII, va fi, încetul cu încetul, măcinată de vreme, iar mai târziu, la momentul scufundării, tunelurile şi catacombele ei, o parte ruine, o parte acoperite de casele în care se locuia zi de zi, redau insulei acea notă de romantism şi de mister care a fermecat atâţia călători şi vizitatori. Până la Tratatul de la Adrianopol (...) Ada Kaleh a fost timp de câţiva zeci de ani un punct de refugiu pe Dunăre pentru contrabandişti, piraţi şi aventurieri, ” a amintit Carmen Mihalache, cercetător şi şef de secţie Documentare şi valorificare la Muzeul Ţăranului Român, în deschiderea discuţiei.

Imagine indisponibilă

Pentru noi, cei care nu am apucat să păşim vreodată pe micuţa insulă antică, simbolul unei libertăţi zbuciumate şi totodată desăvârşite, povestirile despre Ada Kaleh par să evoce un loc mistic, desprins parcă din romanele lui Jules Verne.

„E aşa greu să povestim despre insulă, căci imaginea este numai la noi. Nu putem să v-o redăm; nici în cuvinte, nici în culori – culorile acelea... nu există culorile acelea în lume. A fost foarte frumos, o copilărie cum nici în cărţi nu există, nici în romanele cele mai romane,” a povestit Pervin Hanim, una dintre fostele insulare prezente la eveniment.

Viaţa de poveste a durat însă puţin pentru locuitorii insulei Ada Kaleh- aproximativ 600 de pesoane, marea majoritate de origine turcă-, în 1923 fiind recunoscută ca teritoriu românesc prin Tratatul de la Lausanne. Acela a fost momentul în care locuitorii şi-au pierdut privilegiile, iar traiul lor a devenit unul nesigur.

Economie în ascensiune

În 1931, regele Carol al II-lea împreună cu prim-ministrul Nicolae Iorga au acordat localnicilor dreptul de a importa, fără taxe vamale, produse alimentare, tutun, alcool, cafea şi obiecte de bazar, în număr limitat. Acest lucru a ridicat considerabil economia locului, devenit în scurtă vreme atât piaţă de desfacere, cât şi o atracţie turistică.

În 1934 Ada Kaleh a fost recunoscută ca staţiune climaterică, ceea ce a permis insularilor să vândă produse alimentare prelucrate, precum rahat turcesc sau baclava, iar viaţa pe insulă a început să semene tot mai mult cu raiul, după cum conchid toate cele trei foste localnice prezente marţi seară la Biblioteca Naţională.

 „Aveam casa către sârbi şi când creştea Dunărea mare aveam apă în curte, făceam podeţe. Era bucuria cea mai mare că intra Dunărea pe o poartă şi ieşea pe aialaltă, pe poarta de la cazemată. Aveam bucătăria de vară, dacă aruncam câteva firimituri veneau peştişori foarte mici şi pisica îi arunca cu laba direct în bucătărie. Astea sunt amintiri din copilărie. (...) Între cetatea exterioară şi cetatea interioară, când începea să scadă Dunărea, rămânea apă în baltă şi, bineînţeles, peşti, pe care îi prindeam cu coşul de rufe. (...) Asta era bucuria cea mai mare dar ieşeam mereu cu lipitori pe picioare,” îşi aminteşte cu emoţie Pervin Hanim.

Acest paradis a fost însă umbrit de instaurarea regimului comunist, moment în care oamenii cei mai bogaţi au fost deportaţi în Bărăgan sau chiar în Turcia, cu condiţia cedării averii. De asemenea, localnicii au început să fie strămutaţi încă din primii doi ani de preşedinţie al lui Nicolae Ceauşescu, între 1970-1971, mânat de dorinţa construirii cele mai mari hidrocentrale de pe Dunăre. Insularii au primit promisiunea de a li muta casele pe insula Şişiman, ce se dorea a deveni o a doua Ada Kaleh.

Acest proiect nu a fost însă dus niciodată la bun sfârşit, marea majoritate a oamenilor stabilindu-se în Orşova, Drobeta Turnu Severin, Constanţa, Bucureşti sau Turcia. „A fost o destrămare a familiei perioada aceea. Am plecat în Bucureşti întâi. Bucuria de a pleca în Bucureşti a fost una pentru mine, ca să spun aşa, teminasem şi liceul... Dar a trecut timpul, a început să ne fie dor de vecini, de colegi. Ne mai întâlneam dar foarte rar, nu era ca în insulă. În insulă nu exista lacăt, nu exista cheie. Găina vecinei dacă oua la noi (în curte) în luam şi i-l duceam, că era al vecinei.

Aşa am crescut noi împreună, şi ne-a fost în primul rând foarte greu să ne obişnuim cu cheia de la uşă. Noaptea să încuiem uşa, când plecăm undeva să încuiem uşa, asta a fost cel mai greu pentru noi. În fine, ne-am obişnuit. Pe urmă am plecat în Turcia,”  povesteşte Pervin Hanim.
Imagine indisponibilă

În 1971, insula Ada Kaleh a fost scufundată de apele râului de acumulare, ascunzând în adâncuri esenţa vieţii unui mic popor, mulţimea de măslini, smochinii, trandafirii, tarabele unde se vindeau ciubuc şi rahat turcesc, cafenelele unde odinioară se bea cafea la nisip şi cazematele. Acum doar o bucată de istorie rămasă vie în amintirea ultimilor insulari în viaţă, Ada Kaleh mai poate fi explorată doar în poze şi câteva filme documentare, ce au fost prezentate în cadrul expoziţiei în cea de a doua parte a evenimentului. Seara a fost încheiată cu platouri generoase de baclava, rahat turcesc şi râsete nostalgice. 

Imagine indisponibilă
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite