80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificaţii istorice

În istoria multimilenară a relaţiilor româno-maghiare „Dictatul de la Viena”, cunoscut în literatura internaţională sub numele de „Al Doilea Arbitraj de la Viena”, din 30 august 1940, reprezintă un moment cu adevărat important.

Ceea ce pentru români (în istoriografie şi memoria colectivă deopotrivă) reprezintă un „rapt” (răpire, furt), pentru maghiarii ataşaţi ideilor revizioniste evenimentul este „o dulce răzbunare a Dictatului de la Trianon”.

Dictatul de la Trianon se înscrie în seria evenimentelor internaţionale care au dus la distrugerea aşa-numitului „Sistem Versailles” creat la finalul Marelui Război, în condiţiile dispariţiei mai multor imperii: austro-ungar, ţarist şi otoman. Mai întâi a fost Anschluss-ul (12 martie 1938) Austriei la Germania, a urmat dezmembrarea Cehoslovaciei democratice. La 30 septembrie 1938 Regiunea Sudetă a fost cedată Germaniei naziste în urma Acordului de la München (denumit de cehi „Dictatul de la München”), girat nu doar de Italia ci şi de Anglia şi Franţa. Este esenţial de menţionat că guvernul Cehoslovaciei nu a fost invitat la conferinţa de la München şi nici nu a fost consultat asupra cedării unei părţi importante din teritoriul său, locuit în acel moment de o comunitate germanică numeroasă (sudeţii). Imediat după Dictatul de la München, Ungaria, un aliat al Germaniei hitleriste, a solicitat în mod oficial „rezolvarea” problemei minoritarilor maghiari din Cehoslovacia. Negocierile bilaterale dintre Praga şi Budapesta nu au dus la un rezultat, în pofida deschiderii guvernului cehoslovac pentru o soluţie politică (crearea unui teritoriu autonom în Slovacia în zonele majoritar maghiare), deoarece principiul guvernului maghiar era „nu negociem, cerem!”. Ungaria şi Cehoslovacia au solicitat Germaniei şi Italiei să le arbitreze litigiul, iar acest lucru s-a întâmplat într-o manieră expeditivă, rezultatul fiind Primul Arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938). Ungaria a primit 10.390 kmp cu 854.218 locuitori, dintre care maghiari erau o jumătate de milion (potrivit recensământului realizat în Cehoslovacia în 1930).

Elita politico-militară a Regatului României privea cu uimire şi neputinţă şirul de evenimente care au schimbat soarta lumii: Acordul Hitler-Stalin (23 august 1939), desfiinţarea prin ocupaţie a Poloniei şi încorporarea Statelor baltice în Uniunea Sovietică, atacarea şi înfrângerea Franţei şi a Ţărilor de Jos de către Germania. În aşteptarea dezastrului, România şi-a declarat neutralitatea în septembrie 1939, iar Notele ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie prin care se solicita imperativ „înapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea Bucovinei de nord au pus statul român în faţă aneantizării. Pierderea a peste 50.000 kmp şi a 3,8 milioane de cetăţeni în favoarea URSS era doar primul pas al destrămării României Mari. Cel mai simplu de rezolvat a fost solicitarea Bulgariei de returnare a Cadrilaterului, obţinut de România în 1913 şi unde principiul etnic nu era favorabil Bucureştiului. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 a însemnat stingerea litigiului bulgaro-român.  

Ungaria urmărea cu mare atenţie orice eveniment internaţional şi dorea „răsturnarea Trianonului”. La fel ca în cazul Cehoslovaciei supusă agresiunii de către Germania nazistă, a doua zi după emiterea ultimatului sovietic de cedare a Basarabiei, Budapesta îşi făcea cunoscută la Berlin dorinţa de a prelua Transilvania. În memorandumul guvernului maghiar în care îşi afirma pretenţiile teritoriale asupra României (7 august 1940) se menţiona: „România ştie prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toţi ungurii ca provizorie şi că nu va fi pace şi înţelegere sinceră între Ungaria şi România fără rezolvarea problemelor teritoriale. Totuşi, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranţa că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciţie sinceră şi, poate, o colaborare strânsă între cele două ţări. Bineînţeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a ţării, câtă vreme pentru România situaţia este cu totul alta. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României.”

Oricâtă antipatie ar fi avut faţă de România pro-anglo-franceză şi în pofida impunerii filo-germanului Ion Gigurtu (4 iulie 1940) în fruntea guvernului de la Bucureşti de către autocraticul Carol al-II-lea, Hitler nu putea lăsa revizionista Ungarie să acţioneze în mod haotic, după cum a rezultat şi din întrevederea acestuia din 10 iulie 1940 cu premierul maghiar Teleki Pál şi ministrul de Externe Csáky István. Odată început războiul pentru dominaţia asupra lumii, Hitler era conştient de faptul că are nevoie de o Românie docilă, care să-i furnizeze cereale, petrol şi soldaţi pentru o viitoare campanie împotriva Uniunii Sovietice. Ca atare, într-o scrisoare adresată lui Carol al II-lea (15 iulie 1940) Hitler îi cerea, pe un ton ultimativ, să înceapă negocieri pentru revizuirea frontierelor cu Ungaria şi Bulgaria. Răspunsul României era ambiguu. În scrisoarea de răspuns pregătită de Carol al II-lea pentru Hitler, transmisă prin intermediul premierului Ion Gigurtu cu ocazia întâlnirii acestuia cu Führerul (26 iulie 1940; a participat şi ministrul de Externe Manoilescu), se menţiona explicit: „este absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenţia lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuţiunile care vor urma ieşirea din acest cadru de principii odată trasat.” În întrevederea directă cu Hitler, premierul Gigurtu, într-un gest inutil de captare a bunăvoinţei  afirma că „guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăţi şi că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui.” Invitaţia adresată lui Hitler de a păstori un nou „arbitraj” avea doar o valoare politică, însă era în afara Constituţiei din 1938, potrivit căreia „Regele este Capul Statului.” (art.30). Cu alte cuvinte, deopotrivă Carol al II-lea şi Ion Gigurtu erau de acord că România trebuia să facă „sacrificii teritoriale” în favoarea Ungariei în schimbul păstrării statalităţii, însă şeful statului considera că aceasta este o afacere bilaterală româno-maghiară, iar în urma unui potenţial acord frontierele trebuiau garantate de Germania şi Italia. În fapt însă, anticipând, întreaga atitudine a lui Carol al II-lea a fost de a „salva statalitatea”, prin aceasta înţelegând regimul monarhic şi pe sine personal. Ipoteza rezistenţei armate, atât în cazul Basarabiei şi Bucovinei de nord cât şi a Transilvaniei, ar fi pus în cele din urmă România în situaţia Poloniei, a cărei statalitate a fost desfiinţată, însă ar fi fost refăcută după război. Câştigul indubitabil ar fi fost obţinerea unui drept istoric inalienabil la refacerea statalităţii cu toate teritoriile locuite majoritar de români (teza susţinută şi de Nicolae Iorga).  

Pseudo-tratativele bilaterale româno-maghiare au debutat la Turnu Severin în 16 august 1940. Maghiarii au cerut 69.000 kmp din teritoriul României (două treimi din teritoriul confirmat a fi al României prin Tratatul de la Trianon), ştiind, la fel ca în cazul „tratativelor” cu cehoslovacii, că solicitarea nu putea fi acceptată de România. În paralel aveau loc incidente la graniţa româno-maghiară, Ungaria lăsând să înţeleagă că va deveni agresor al României la finalul lunii august dacă discuţiile diplomatice vor fi prelungite. Italia fascistă, sprijinitoare a agendei revizioniste maghiare, a convenit cu Hitler să impună României şi Ungariei o împărţire a Transilvaniei, iar România a fost informată că în caz de război cele două state vor fi de partea Budapestei.

România şi Ungaria au fost invitate la Viena în 29 august, iar miniştrilor de Externe român şi maghiar (Mihail Manoilescu şi István Csáky) omologii lor german (Joachim von Ribbentrop) şi italian (Galeazo Ciano) le-au prezentat rezultatul „arbitrajului”: România pierdea 43.492 kmp cu o populaţie de 2.2609.007 locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,6% evrei, 1,1% ruteni şi 3,3% alte naţionalităţi (potrivit datelor colectate în recensământul din 1930).

Pus în faţa perspectivei de acceptare necondiţionată a deciziei germano-italiene, la fel ca în cazul agresiunii sovietice, Carol al II-lea a convocat un organism consultativ, Consiliul de Coroană, care trebuia să emită o opinie politică. În 30 august Consiliul de Coroană a decis să refuze o confruntare militară cu Ungaria, la fel cum refuzase şi rezistenţa în faţa Uniunii Sovietice, fiind acceptată pierderea teritorială, în schimbul supravieţuirii statale. Dispariţia României Mari, fără apărarea militară a graniţelor, i-a fost fatală lui Carol al II-lea, silit să abdice în 6 septembrie şi să plece rapid în exil, pentru a se salva de furia legionarilor.

Decizia de la Viena a fost primită în mod diferit în Ungaria şi Regatul României. La Budapesta şi, ulterior, în oraşele Transilvaniei cedate au avut loc manifestaţii de bucurie, iar Regentul Ungariei Miklós Horthy s-a afişat în Cluj în 15 septembrie 1940 pe un cal alb cu intenţia vădită de a transmite un mesaj triumfalist (la fel procedase şi oraşul slovac Košice, 11 noiembrie 1938). În România, mai ales în Transilvania, Dictatul de la Viena a produs consternare şi furie, cu atât mai mult cu cât cedarea teritoriului s-a realizat fără nicio opoziţie militară.

Noţiunea de „arbitraj” este inadecvată pentru realitatea istorică, termenul de „dictat” descriind în mod corect faptele: România nu a solicitat un arbitraj al Germaniei şi Italiei cu respectarea competenţelor constituţionale, angajamentul lui Ion Gigurtu în faţa lui Hitler fiind o opinie politică. În comunicările ministerul român de Externe s-a solicitat implicarea Germaniei în diferendul cu Ungaria (în sensul unui arbitraj), însă reprezentanţii guvernamentali nu aveau un mandat imperativ în acest sens din partea lui Carol al II-lea. Este important de menţionat că Valeriu Pop, negociator al României cu Ungaria şi care era singura persoană împuternicită de Regele Carol al II-lea să angajeze obligaţii ale statului relativ la Transilvania, nu a semnat Arbitrajul de la Viena. Textul înaintat României şi Ungariei de statele fasciste a fost asumat de Mihail Manoilescu, ministru de Externe, care nu avea o împuternicire formală în acest sens din partea şefului statului. Regele Carol al II-lea era la curent cu toate evenimentele privind partiţionarea Ardealului, însă din punct de vedere formal nu poate spune că au fost îndeplinite toate cerinţele constituţionale în vigoare în statul român la acel moment; România a fost ameninţată cu agresiunea militară în cazul unui refuz („comunicări cu caracter ultimativ”), după cum rezultă şi din Comunicatul Consiliului de Coroană din 30 august 1940, astfel încât invalidează ipoteza unei libertăţi de alegere a statului român; „arbitrii” nu îndeplineau condiţia de neutralitate şi imparţialitate cerută unor mediatori, deoarece Italia se manifestase ca un susţinător al revizionismului maghiar, iar Hitler, după cum am amintit, îşi proiecta în România interese strategice pentru confruntarea militară pe care a declanşat-o.

Decizia impusă României de Germania nazistă şi Italia fascistă nu a fost recunoscută în plan internaţional de Naţiunile Unite în perioada războiului. Prin Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944 decizia de la Viena era considerată „nulă şi neavenită” iar guvernele american, britanic şi sovietic erau „de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. În cele din urmă, frontiera vestică a României interbelice a fost reconfirmată prin Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947), care menţiona la art.2: „Hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite.”

Din perspectiva celor opt decenii de la Dictatul de la Viena consider că pot fi extrase câteva concluzii, a căror relevanţă îşi păstrează actualitatea şi în climatul „gripat” al relaţiilor dintre România şi Ungaria, membre împreună ale NATO şi Uniunii Europene:

• O politică de atragere a Marilor Puteri în „medierea”, „arbitrarea” relaţiilor statale româno-maghiare este o eroare strategică având implicaţii istorice, deoarece „ajutorul” acestora a urmărit doar interesele lor, nu ale celor două state. România antonesciană şi Ungaria horthystă au participat împreună pe Frontul de Est în campania împotriva Uniunii Sovietice, Budapesta în speranţa menţinerii Dictatului de la Viena, Bucureştiul pentru anularea lui. Prin Dictatul de la Viena Hitler a manipulat deopotrivă speranţele românilor şi maghiarilor, care au murit pe capete în lupta împotriva sovieticilor. Dacă România avea o justificare legitimă în lupta împotriva Uniunii Sovietice, urmare a ocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în anul 1940, Ungaria nu avea nicio motivaţie obiectivă, în afara dorinţei de a-şi menţine cuceririle teritoriale ilegitime din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia realizate între anii 1938-1941 prin alianţa cu Hitler şi Mussolini;
• Câştigurile teritoriale obţinute în timp de război şi fără a avea o bază etnică nu sunt stabile. În teritoriul obţinut de Ungaria prin Dictatul de la Viena erau, cum am arătat deja, peste 1 milion de români, iar în Regatul României au rămas aproximativ o jumătate de milion de etnici maghiari. Exemplul Dictatului de la Viena arată că în Europa Centrală nu pot exista state omogene etnic, decât cu preţul unor mari tragedii (cum a fost cazul expulzării germanilor din Polonia şi Cehoslovacia ori războaiele din Iugoslavia), care nu sunt de acceptat.
• Spre deosebire de Tratatul de la Trianon, care a adus cu sine un sistem de protecţie a drepturilor minorităţilor, Dictatul de la Viena s-a rezumat la simplă redesenare a graniţelor, lipsind preocuparea Marilor Puteri fasciste pentru inducerea unui spirit de reconciliere între români şi maghiari. Tensiunile dintre români şi maghiari au atins cote paroxistice în urma „arbitrajului” germano-italian, iar atrocităţile comise în Transilvania (Ip, Trăznea ş.a.) au rămas răni greu vindecate în memoria colectivă a românilor.   

Dincolo de evenimentul istoric în sine, simbolul Dictatului de la Viena nu poate fi trecut în uitare, deopotrivă de români şi maghiari, fiind un punct critic ce trebuie asumat cu responsabilitate şi empatie, prin toate consecinţele sale. Scopul rememorării pentru români nu trebuie să fie o perpetuă învinovăţire a maghiarilor, iar a maghiarilor un nou îndemn la acţiune pentru o a „două răsturnare a Trianonului”, ci o asumare onestă a trecutului, conştientizând faptul că sunt condamnaţi de geografie şi istorie să convieţuim unii cu alţii, iar cel mai înţelept este să trăim în armonie şi în respectul reciproc arătat identităţii etno-confesionale.  

Recomandări de lectură:

Béni L. Balogh, The Second Vienna Award and the Hungarian-Romanian Relations 1940–1944, Boulder Colorado, Social Science Monographs, 2011.

Cornel Grad, Al Doilea Arbitraj de la Viena, Iaşi, Institutul European, 1998.

Vasile Puşcaş, Dictatul de la Viena, Transilvania şi relaţiile româno-ungare (1940-1944), Cluj-Napoca, Şcoala Ardeleană, 2020.

Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Bucureşti, Editura Albatros, 1996.

Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013.