În dialog cu Michael Shafir: „Nu poţi opta pentru un individualism opac la nevoile societăţii”
0
Daniel Cristea-Enache: Logica „Războiului Rece” a contribuit la menţinerea acestui tip de societate confiscată de Stat? Altfel spus, este nevoie de democraţie pentru a avea semnificaţia totalitarismului, dar şi de totalitarism pentru a avea semnificaţia democraţiei?
Michael Shafir: Într-o anumită măsură şi pînă la un punct, da. Deşi noţiunea de „totalitarism” apare în Italia mussoliniană (pentru început în sensul unei descrieri critice a regimului aparţinînd jurnalistului de coloratură liberală Giovanni Amendola, fiind însă ulterior asumată şi propagată de către însuşi Il Duce), ea este arareori utilizată în anii ‘30-‘40 în afara cercului restrîns de exilaţi ai Şcolii de la Frankfurt din Statele Unite şi apropiaţilor ideologici ai acestora. În acei ani, „totalitarismul” se referea, de fapt, la fascism; şi el însă definit distorsionat, asemănător cu definiţia pe care o va da fenomenului Gheorghi Dimitrov la Congresul al VII-lea al Cominternului, în 1934.
Acesta afirma că fascismul ar fi „dictatura deschis teroristă a celor mai reacţionare, mai şovine, mai imperialiste elemente ale capitalului financiar”. Nici vorbă, deci, în acei ani ca regimul stalinist să fie descris drept „totalitar”, excepţie făcînd (dar numai implicit) Leon Troţki, adversarul ideologic exilat al lui Stalin, care vedea în regimul de la Moscova o dictatură asemănătoare fascismului. Odată izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, cu atît mai puţin avea să fie utilizată în Occident sintagma la adresa Uniunii Sovietice, că doar nu se putea imagina că „democraţiile” sînt aliate unui regim totalitar.
Din acest punct de vedere volumul Hannei Arendt Originile totalitarismului este într-adevăr unul de pionierat, deşi multe din punctele în care ea vede o similitudine între hitlerism şi stalinism se dovedesc ulterior a fi fost şubrede. Arendt cunoştea excelent contextul vest-european, dar era mult mai puţin familiarizată cu cel rusesc sau sovietic. Lucrarea ei apare însă în 1951, exact, deci, în contextul abia-conturat al Războiului Rece. Da, au existat cîţiva predecesori care au emis ipoteze comparative, dar contextul istorico-politic nu era încă propice acestora. Mă refer în primul rînd la Calvin Hoover.
Conceptul de „totalitarism” devine unul din instrumentele utilizate de Occident în Războiul Rece mai puţin datorită Hannei Arendt şi mult mai mult datorită politologilor americani Carl Friedrich şi Zbigniew Brzezinski, care publică în anul 1956 prima ediţie a volumului Dictatura totalitară şi autocraţia, inexplicabil şi impardonabil rămas netradus la noi. Deşi Brzezinski se va retrage din această „aventură” conceptuală şi va opta pentru alte modele (cel al convergenţei, de exemplu, unde va fi asociat cu Samuel Huntington), impactul volumului iniţial publicat împreună cu Friedrich va fi enorm. Volumul este şi astăzi discutat, comentat, contestat, dar nu poate fi nicicum ignorat. Merită subliniat că după căderea regimurilor comuniste, totalitarismul (discreditat în bună măsură în literatura „sovietologică” occidentală între timp) a fost considerat de către mulţi dintre istoricii şi politologii din URSS şi estul Europei a fi redat cel mai exact esenţa regimurilor prăbuşite.
Fără îndoială, însă, că acest concept servea şi ca instrument propagandistic în cadrul Războiului Rece. De o parte şi de cealaltă, politicienii nu au aşteptat ca politologii să-l inventeze. Ei aveau nevoie de el, fie pentru a-l utiliza contra adversarului, fie pentru a-l dezavua. Aşa devin Statele Unite „adevăratul stat totalitar” cu mult înainte ca Herbert Marcuse să-l caracterizeze ca atare. Nici azi nu putem fi siguri dacă punctul care marchează începutul făţiş al Războiului Rece este celebra cuvîntare a lui Winston Churchill de la Fulton, statul Missouri, din 5 martie 1946, dar putem fi siguri că ambele părţi aveau în acest punct nevoie de a demoniza intenţiile celeilalte.
De altfel, dacă Churchill acuza Uniunea Sovietică de a fi coborît peste Europa de Est o „Cortină de Fier” şi dacă în septembrie 1946, în cuvîntarea sa la ONU, Andrei Ianuarievici Vîşinski avea să descrie Planul Marshall drept o încercare de a diviza Europa de Est de cea de Vest, ambele afirmaţii erau valide. Şi cine altcineva decît Vîşinski (citeşte Stalin) va îmbrăţişa viziunea potrivit căreia lumea fusese divizată în două tabere între care războiul va fi în cele din urmă inevitabil?
Versiunea integrală, pe LiterNet.
Se încarcă comentariile...
