În dialog cu Ovidiu Şimonca: „Iaşul era, la acea vreme, un punct nodal al unor proteste anticeauşiste”
0
Stimate domnule Ovidiu Şimonca, aveaţi 21 de ani în 1989, fiind aproape de absolvirea Facultăţii. Cum aţi trăit evenimentele din decembrie 1989? Şi în ce fel v-au marcat?
Ovidiu Şimonca: Iaşul era, la acea vreme, un punct nodal al unor proteste anticeauşiste. Exista Dan Petrescu, exista Luca Piţu, exista Liviu Antonesei, exista Alexandru Călinescu, exista Liviu Cangeopol, exista Dan Alexe.
Valeriu Gherghel ne povestea, în şedinţele de sumar, dificultăţile pe care le avea, cu Securitatea şi cu colegele de la catedră, Luca Piţu. Eram un student informat, un bun ascultător. Nimeni nu se ferea să amintească, la şedinţele noastre de sumar, faptul că unele numere ale revistei Opinia studenţească erau comentate elogios la Europa Liberă (Neculai Constantin Munteanu, la prima lui venire în România, în 1990, va face un drum la Iaşi şi va produce, cu oameni de la Opinia studenţească – revista a continuat să apară şi după decembrie 1989 –, o întreagă emisiune „Actualitatea românească“, înregistrată în redacţie; i-am luat atunci un interviu de care şi astăzi sînt mîndru că l-am publicat).
Dar simţeam oare că sfîrşitul ceauşismului va veni în decembrie 1989? Nu, nu simţeam, nu presimţeam, nu era nimic care să mă facă să cred că va cădea Ceauşescu. În toamna anului 1989, eram deja student în anul al III-lea. Aveam un profesor de „Socialism ştiinţific“ care, în timpul Congresului al XIV-lea PCR, ne dădea lungi pauze – spre 30 de minute, pauza fiind doar de 10 minute. El cobora la catedră, unde era un televizor, şi se uita la intervenţiile de la Congresul al XIV-lea. Nu se uita ca un politruc, ci, dimpotrivă, aştepta să se întîmple ceva, o intervenţie care să dea peste cap Congresul, aşa cum făcuse Constantin Pîrvulescu la Congresul al XII-lea, în 1979, cînd protestase, de la tribună, împotriva unanimităţii, declarînd, cu Ceauşescu de faţă, că PCR are alte probleme decît să-l laude necontenit pe Secretarul General (acea secvenţă apare în filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu; din păcate, PCR era, şi în 1989, tot o masă amorfă şi umilă).
La Congresul al XIV-lea PCR nu s-a întîmplat nimic. Acel profesor de „Socialism ştiinţific“ avea curajul (să-i spunem curaj?) să discute cu noi, la seminarii, despre perestroika şi glasnosti, despre schimbarea de putere din Germania de Est, despre Polonia. Pronunţa nume de politicieni şi de disidenţi care nu apăreau în presa oficială de partid, din România. Părea că ne face o revistă a presei după emisiunile de la Europa Liberă. Iar, noi, studenţii, intram în acest „joc“, al comentării aluzive a programelor de la Europa Liberă.
Cu un an în urmă, cîţiva studenţi care locuiau în cămin, după o seară cu vin adus de acasă (mulţi erau din satele din jurul Iaşiului sau Vasluiului şi veneau, toamna, cu vin), spuseseră bancuri politice şi imitaseră emisiunile de la Europa Liberă, vocile şi semnalele sonore. Ofiţerul de Securitate din Universitate îi chemase la scurte interogatorii, dar decanul de atunci a pus o vorbă bună pentru studenţi şi nu s-a lăsat cu nici un fel de repercusiuni (probabil că nu se dorea ca situaţia să ia amploare, o excludere din facultate sau o sancţiune ar fi fost în defavoarea facultăţii şi a Securităţii din Iaşi, care avea destul de „muncă“).
În decembrie 1989, circulaseră şi în cămine manifeste pentru o adunare în Piaţa Unirii. Unul dintre colegii mei adusese la un curs un asemenea manifest şi-l întrebase pe un profesor dacă nu merge acolo. Profesorul a citit petecul de hîrtie, care îndemna la adunare, dar a spus că nu merge, că trebuie să ajungă acasă. Am trecut, în acea zi de 14 decembrie, prin Piaţa Unirii. Erau maşini de pompieri, de Miliţie, şi cine staţiona era invitat „să circule“. Se spune că revoluţia română trebuia să înceapă la Iaşi, dar nu s-a putut. Iniţiatorii, repede dibuiţi, au stat în arestul Securităţii pînă pe 22 decembrie.
Se încarcă comentariile...
