Întâlnire de gradul III

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nelson Mandela, primul preşedinte al Africii de Sud ales prin vot universal FOTO Reuters
Nelson Mandela, primul preşedinte al Africii de Sud ales prin vot universal FOTO Reuters

Plictisit de talk show-urile politice, în plină lună decembrie electorală, de pe toate posturile româneşti de televiziune, am dat întâmplător pe TVR 2 peste filmul „Endgame“ al regizorului englez Peter Travis.

Acţiunea se petrece la mijlocul anilor 1980 în Africa de Sud. Ţara se află în pragul războiului civil din cauza respingerii de către guvernul preşedintelui Botha a tuturor solicitărilor, interne şi internaţionale, de a renunţa la regimul de apartheid.

La sugestia britanicilor, interesaţi economic şi politic de instalarea democraţiei, doi oameni, din tabere diferite, îşi asumă riscul de a purcede la negocieri. Riscul provine din faptul că negociatorii sunt ameninţaţi de radicalii din cele două tabere care nu doresc realizarea unui acord.
 

Nu întreg Consiliul Naţional African (CNA) e dispus să abandoneze violenţa, nici întreg guvernul să promită reforme.

Lecţia istoriei
Nelson Mandela se află în închisoare. Eliberarea lui se numără printre revendicările CNA pe care guvernul nu vrea să la satisfacă.

O luptă surdă şi tenace se poartă între cei care socotesc negocierea drept singura soluţie capabilă să evite războiul civil şi cei care împing încet-încet lucrurile către un deznodământ tragic. Istoria se cunoaşte. Un happy-end deloc artificial!

Cei care biruiesc sunt, din fericire, moderaţii, „împăciuitoriştii“, adversarii discriminărilor rasiale şi sociale. Radicalii, cei nedispuşi la compromis şi la cooperare, pierd partida.

Filmul se bazează, cum v-aţi putut da seama, pe împrejurări reale. Actori cunoscuţi, ca William Hurt sau Jonny Lee Miller, intră bine în pielea protagoniştilor istorici, precum Mandela, Mbeki sau De Klerk.

În câteva secvenţe documentare îl vedem chiar pe acesta din urmă. Mai trebuie spus că succesul negocierilor i-a determinat pe separatiştii irlandezi şi pe liderii Hamas să poarte discuţii secrete cu CNA, spre a putea negocia, la rândul lor, cu acelaşi succes, libertatea ţărilor lor, evitând războiul civil la care conduce inevitabil recursul la violenţă.

E bine când lecţia istoriei e însuşită. Cred că politicienii români ar avea ei înşişi câte ceva de învăţat din experienţa CNA. Mandela a fost eliberat în 1990, după 27 de ani de temniţă, iar primele alegeri democratice au avut loc patru ani mai târziu.

Omul providenţial a fost De Klerk, ales preşedinte la moartea oarecum neaşteptată a lui Botha, şi care l-a eliberat imediat pe Mandela, a acceptat să discute cu CNA fără condiţii prealabile, ceea ce a făcut şi CNA, iar după alegeri, când Mandela a devenit preşedinte, şi-a încheiat cariera ca vicepreşedinte al unei ţări pe care gestul lui a cruţat-o de o dureroasă sfâşiere.


În vizită în Africa de Sud
Când am fost în Africa de Sud, în vara lui 1996, într-o delegaţie parlamentară, acordul istoric între părţi era încă în vigoare. Acordul prevedea pentru o perioadă de cinci ani împărţirea puterii.

CNA urma să aibă preşedinţia, reprezentanţii comunităţii albe, aceea aflată la guvernare înainte de 1994, vicepreşedinţia, comunitatea indiană, şefia parlamentului, şi asta, indiferent de rezultatul alegerilor, care n-ar fi lăsat celor două comunităţi minoritare nicio şansă, dacă s-ar fi aplicat regula votului proporţional.

În 1996, liderii CNA căpătaseră experienţă. Am fost însoţiţi pe parcursul vizitei de doi oficiali de la Externele ţării africane, doi tineri care vorbeau, fiecare, cinci limbi, amicali şi deschişi. Chiar în prima dimineaţă ne-a primit preşedintele Mandela, la Pretoria.

Ceea ce m-a frapat a fost felul absolut normal de a se purta al unei personalităţi copleşitoare. Recunosc că numai Heidegger, când l-am întâlnit la Freiburg, mi-a făcut o impresie comparabilă. Dar aveam pe atunci 27 de ani şi ieşeam pentru prima oară în lume.

La 57 de ani, câţi aveam când Mandela ne-a întins cu tot firescul mâna în livingul palatului prezidenţial, nu mai eram un copil. Şi totuşi. Omul din faţa noastră era impunător, dar cald, reprezenta o legendă, deşi n-o arăta câtuşi de puţin. Privindu-l, mă gândeam la răbdarea înţeleaptă de care dăduse dovadă în cele aproape trei decenii de închisoare. Istoria nu cunoaşte un exemplu similar.

La Cape Town, ne-a primit De Klerk. Era cel pe care îl puteţi vedea în secvenţa din film de care am pomenit. Cu un fizic mai puţin impresionant ca Mandela, avea un aer occidental, normal, te privea în ochi prin ochelarii de care nu se despărţea, vorbea limpede, cu judecata limpede a unui om care nu se îmbată cu apă rece.

Nu m-am putut opri să nu-i pun întrebarea care îmi stătea pe limbă din clipa în care am ştiut că voi avea ocazia s-o fac: câtă şansă şi-a acordat lui însuşi, în 1990, când, în pofida uriaşei tensiuni politice şi sociale din ţară, a pus capăt, în patru fraze rostite public, regimului de apartheid, cu alte cuvinte, cât de teamă i-a fost de un eşec.

N-a schiţat nici cel mic zâmbet când mi-a răspuns că n-a avut timp să se gândească la şansa cu pricina: în condiţiile mizei istorice colosale, nu avea dreptul să nu reuşească.
Neuitate întâlniri de gradul III!

Chiar în prima dimineaţă ne-a primit preşedintele Mandela, la Pretoria. Ceea ce m-a frapat a fost felul absolut normal de a se purta al unei personalităţi copleşitoare.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite