Învăţământul ialomiţean în perioada interbelică: „Un ministru trecător, care în cele câteva luni cât trece pe la putere, nu are vreme să se preocupe de interesele noastre"

Apostol Culea (1882-1949), pedagog român, născut în satul ialomiţean Sudiţi

Şi în urmă cu mai bine de 80 de ani, profesorii reprezentau o categorie socio-profesională defavorizată. Deceniul al patrulea al secolului trecut a stat sub semnul marii crize economice mondiale, iar România nu a fost ferită de efectele acesteia.

Dascălii nu-şi primeau salariile la timp şi se plângeau de slaba dotare materială a şcolilor, în timp ce la ministerul intrucţiuni publice se perindau pentru perioade scurte de timp diferiţi politicieni care nu ofereau soluţii viabile pentru îmbunătăţirea unui domeniu de prioritate naţională. 

Aceasta, dar şi mai multe, reiese dintr-un studiu cu carater monografic, „Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa (1918-1978)", publicat în anul 1979 cu sprijinul Inspectoratului Şcolar Judeţean. Autorul acestuia este Constantin Tudor, care a studiat documente de arhivă şi articole de presă pentru a realiza o monografie completă a învăţământului ialomiţean.

Scrisă în perioada regimului comunist, cartea are doză destul de mare de subiectivism, scopul autorului fiind acela de a sublinia aspectele deficitare ale societăţii capitaliste, în paginile dedicate perioadei interbelice. Însă de deciziile proaste şi lipsa de implicare a politicienilor de dinainte de război în problemele ce ţineau de instruirea tinerilor avea să profite, peste ani, Partidul Comunist, cel care şi-a atribuit rolul de luminare a maselor, prin eradicarea fenomenului analfabetismului, numit în propaganda vremii „o ruşinoasă moştenire a regimului burghezo-moşieresc".

Nebeneficiind de un cadru legislativ stabil, învăţământul românesc din perioada interbelică s-a aflat într-o continuă reformă.  Învăţământul public nu avea o pondere prea mare, în oraşe funcţionând foarte multe şcoli particulare pentru fiii de negustori, industriaşi sau moşieri, fapt ce arată o accentuată polarizare a societăţii româneşti dintre cele două războaie mondiale. De exemplu, în judeţul Ialomiţa, care era mult mai întins decât este astăzi, cuprinzând şi actualul judeţ Călăraşi, nu existau decât două licee şi o singură şcoală de învăţători, înfiinţată în anul 1919, în oraşul Călăraşi. 

FOTO: Reţeaua de şcoli din Ialomiţa, în anul 1938. La Călăraşi existau singurele licee din judeţ, iar şcoli gimnaziale (clasele V-VII) erau insuficiente la număr. De exemplu, în estul judeţului funcţionau şcoli gimnaziale la Feteşti, Borcea, Făcăeni, Mihail Kogălniceanu, Ţăndărei şi Sudiţi.

Din manualele de istorie se ştie doar că statul român a fost printre primele din Europa care a introdus învăţământul public, obligatoriu şi gratuit, la sfârşitul secolului al XIX-lea, continuându-se cu celebra reformă iniţiată de Spiru Haret. Însă, după primul război mondial, învăţământul românesc a intrat într-un profund declin. Într-o ţară care se reconstruia după un război cu costuri uriaşe, iar guvernele se schimbau aproape în fiecare lună, nu s-a mai acordat atenţia necesară acestui domeniu de importanţă majoră. Învăţământul era slab finanţat de la bugetul de stat, în aceste condiţii păstrându-se tradiţia susţinerii materiale de către membrii comunităţii, care contribuiau cu bani pentru dotarea şcolilor cu mobilier şi material didactic.

Primarii localităţilor se implicau foarte puţin, mulţi directori de şcoală fiind nevoiţi să raporteze prefecturilor judeţene lipsa aprovizionării cu lemne de foc pentru sezonul rece. În cartea sa, Constantin Tudor aminteşte că autorităţile locale erau obligate prin lege să aloce o „cotă de 14 % din veniturile fondului ordinar al comunei şi 1/2 din încasările realizate prin arendarea debitelor de băuturi din comună" pentru întreţinerea şcolii din localitate, dar existau numeroase cazuri în care primarii nu se achitau de această obligaţie.

A venit criza izbucnită în anul 1929, iar situaţia învăţământului a început să agraveze tot mai mult. Guvernele ţărăniste care erau la putere în acea perioadă au decis implementarea curbelor de sacrificiu, măsură ce presupunea reducerea salariilor funcţionarilor publici cu aproape 25 de procente, în două trepte. Toate acestea pentru a face faţă scăderii abrupte a producţiei interne şi obligaţiei asumate de către statul român de a achita datoria externă. 

În tot acest timp, au existat intervale chiar şi de şase luni în care profesorii din România nu îşi primeau salariile. În judeţul Ialomiţa, se constituie la iniţiativa lui Ion Rădulescu „Asociaţia învăţătorilor ialomiţeni", care se întruneşte în congres extraordinar pe data de 10 ianuarie 1932 pentru a discuta despre reducerea drastică a veniturilor cadrelor didactice din judeţ. Se decide înaintarea unei moţiuni de protest Guvernului, prin care membrii asociaţiei îşi manifestau nemulţumirea faţă de intenţia acestuia de a reduce din nou salariile.

Prim-ministru la acel moment era istoricul Nicolae Iorga, în fruntea unei coaliţii PNR- PNŢ. Era celebră în epocă replica pe care acesta a dat-o unei delegaţii de învăţători ce veniseră la reşedinţa domniei sale din Mamaia pentru a se plânge de neplata salariilor: „Dacă eraţi disperaţi, nu veneaţi în casa mea. Alături este marea”. Nu este de mirare de ce Iorga a eşuat în planul politicii, neavând aceeaşi prestaţie de calitate precum a avut-o în domeniul ştiinţific. 

Realităţile vremii sunt surprinse foarte bine de către Mircea Eliade, în volumul autobiografic „Romanul adolescentului miop", în care relata despre discuţiile aprinse din cancelarie ale profesorilor cu privire la "curba lui Lalescu". Marele prozator român a avut ghinionul de a face parte din prima generaţie de elevi care au susţinut examenul de Bacalareat, implementat de ministrul liberal Constantin Angelescu, cel mai eficient ministru al instrucţiunii publice pe care l-a avut România în perioada interbelică.

De altfel, acesta s-a ocupat în al doilea mandat (1933-1937) de îmbunătăţirea situaţiei materiale a şcolii româneşti. În anul 1935, Constantin Angelescu a răspuns favorabil solicitării profesorilor de acordare a salariilor restante din anul precedent. 

Spre deosebire de cei de astăzi, profesorii din interbelic aveau un deosebit spirit de solidaritate

Şcoala românească se bucura de o mai mare coeziune în perioada interbelică, existând o multitudine de forme asociative ale cadrelor didactice, dar şi ale elevilor. Foarte uzitată în epocă era sintagma "a lupta împreună pentru a depăşi greutăţile". Important de menţionat că acestea erau înfiinţate ad-hoc, fără a fi coordonate de o autoritate centrală. 

Apariţia multiplelor forme de asociere s-a datorat eforturilor unor cadre didactice cu iniţiativă, cum a fost învăţătorul Ion Rădulescu, din satul Cuneşti. Într-un articol din revista „Şcoala Ialomiţei", acesta a lansat un apel de solidaritate şi luptă comună, invitând profesorii din judeţ să se înscrie în număr cât mai mare într-o asociaţie care să le apere interesele şi drepturile în relaţia cu Guvernul. Un citat reprezentativ din articolul său este cel pe care l-am inserat în titlu.

În anii crizei economice (1929-1933) a existat o bancă populară înfiinţată de 86 de dascăli ialomiţeni. Era denumită în acte "societate cooperativă de credit şi de economie" , având ca scop crearea, pe bază de depuneri, a unui fond din care se acordau credite corpului didactic din judeţ. Cu ajutorul acestei bănci, mulţi profesori au reuşit să treacă peste dificultăţile financiare. De asemenea, cadrele didactice au încurajat înfiinţarea cooperativelor şcolare săteşti, formate din elevi, dar şi din părinţii acestora. La cooperativele şcolare, elevii erau învăţaţi să facă economii în cadrul organizat pe care îl oferea şcoala. Din fondurile acestor instituţii erau cumpărate ulterior rechizite şi materiale didactice. Elevii învăţau astfel să se autogospodărească. Erau considerate în presa vremii „splendide focare de ucenicie în viaţa cooperatistă şi unice mijloace de educaţie morală şi socială". 

Profesorii- răspânditori ai luminii culturii nu numai prin intermediul orelor de la catedră, ci şi prin cuvântul tipărit

În revista "Şcoala Ialomiţei", înfiinţată în anul 1927 de către inspectorul şcolar D.N. Popescu, profesorii ialomiţeni îşi împărtăşeau experienţele de clasă şi popularizau noi metode de instruire. Se punea un mare accent pe activităţile extraşcolare. Fiecare număr conţinea şi consideraţii privind principalele evenimente de pe scena politică a vremii. Publicaţia era subintitulată „organ de luptă si propagandă a Asociaţiei învăţătorilor din Ialomiţa".

La liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, una dintre cele mai vechi şi de tradiţie instituţii de învăţământ din zonă, era scos de sub tipar în anul 1938 primul număr al revistei "Avântul", care cuprindea articole semnate atât de profesori, cât şi de elevi. Publicaţia se axa pe problemele învăţământului secundar superior.

Dintre cadrele didactice care au avut talentul condeiului s-a remarcat în anii interbelici Apostol D. Culea, unul dintre cei mai mari pedagogi români. Acesta s-a născut în satul ialomiţean Sudiţi în anul 1882, unde a activat ca învăţător până în 1921, când a fost promovat inspector ministerial. Este autorul unor ample lucrări de pedagogie şi a numeroase articole şi studii. A promovat cultivarea şi dezvoltarea abilităţilor de lectură la elevi, încurajând înfiinţarea bibliotecilor şcolare. În localitatea sa natală, s-a implicat pentru înfiinţarea unei biblioteci cu sală de lectură. 

O altă idee enunţată de profesorul ialomiţean în lucrările sale era înfiinţarea de şcoli pescăreşti, în care fiii de pescari din judeţul Ialomiţa să înveţe metodele moderne de pescuit şi de refacere a puietului. A rămas o figură emblematică a învăţământului românesc, promotor al conceptului de "şcoală primară- şcoală a poporului". Astăzi, şcoala generală din localitatea Sudiţi are scris pe frontispiciu numele pedagogului Apostol Culea.